AFFAIRE D'ANTONI c. ITALIE

SECȚIUNEA 3 DE ANtoni c. ITALIA (solicitarea nr. 44890/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Antonio D'Antoni, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 23 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45890/99. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Di Majo, avocat la Roma. Guvernul italian ( La 25 ianuarie 1988, reclamantul s-a constituit parte civilă într-o procedură penală pendinte în fața instanței judecătorești penale din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unui accident de circulație. Printr-o decizie din 25 septembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefa din ziua următoare, judecătorul a constatat că faptele constitutive ale lacului fuseseră amnistiate și clasate cauza. La 7 martie 1991, reclamantul l-a numit pe dl. în fața tribunalului din Roma. Din cele șase audieri prevăzute între 28 noiembrie 1991 și 14 aprilie 1994, una a fost amânată din oficiu și trei au fost depuse la audierea părților și a martorilor. Prezentarea concluziilor a avut loc la 13 octombrie 1994. La data respectivă, judecătorul a fixat în fața camerei competente la data de 19 iunie 1996 ; totuși, aceasta nu a avut loc decât la 2 iulie 1997, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. printr-o hotărâre din 3 iulie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la data de 1 octombrie 1997, instanța a dat dreptul la cererea reclamantului. La 20 decembrie 1997, domnul M. Interjeta a făcut apel la tribunalul de apel din Roma. La data de 30 martie 1998, data la care judecătorul a fixat data la care a prezentat concluziile la 5 octombrie 1998. La acea dată, judecătorul a fixat cinstirea în fața camerei competente la 12 ianuarie 2000. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 ianuarie 1988 și este încă în curs de desfășurare. 10. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 35 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 18 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 689 280 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 000 (18 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE D'ANTONI c. ITALIE

(Requête n°

45890/99)

ARRÊT

STRASBOURG

7 novembre 2000

DÉFINITIF

07/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire D'Antoni c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

J.-P.

Costa

,

président

,

M.

W.

Fuhrmann

,

M.

B.

Conforti

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonio D'Antoni (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45890/99. Le requérant est représenté par M

e

A. Di Majo, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 25 janvier 1988, le requérant se constitua partie civile dans une procédure pénale pendante devant le juge d’instance pénal de Rome afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à un accident de la circulation. Par une décision du 25 septembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le jour suivant, le juge constata que les faits constitutifs de l’infractions avaient été amnistiés et classa l’affaire.

4.

Le 7 mars 1991, le requérant assigna M. M. devant le tribunal de Rome. L’instruction commença le 17 avril 1991. Des six audiences prévues entre le 28 novembre 1991 et le 14 avril 1994, une fut reportée d’office et trois furent consacrées à l’audition des parties et de témoins. La présentation des conclusions eut lieu le 13 octobre 1994. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 19 juin 1996 ; toutefois, elle ne se tint que le 2 juillet 1997, suite à un renvoi d’office.

5.

Par un jugement du 3 juillet 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 1

er

octobre 1997, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

6.

Le 20 décembre 1997, M. M. interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. L’instruction commença le 30 mars 1998, date à laquelle le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 5 octobre 1998. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 12

janvier 2000. Le jour venu, l’audience fut renvoyée au 11 juillet 2001 en raison de l’absence des parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 25 janvier 1988 et est à ce jour encore pendante.

10.

Elle a à ce jour déjà duré plus de douze ans et huit mois pour trois instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 35 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 18 000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 6 689 280 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 18 000 000 (dix-huit millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président