SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50418/99 prezentate de Anne-Marie SACHOT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 ianuarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele J.-P. Costa, Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 iulie 1999 și înregistrată la 19 august 1999, având în vedere decizia parțială din 11 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT, recurenta este un resortisant francez, născut în 1937 și rezident la Epinal. Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 ianuarie 1992, soțul reclamantei a fost ucis într-un accident de circulație provocat de F.N. Într-un accident de muncă, procurorul public a citat F.N. octombrie 1992 de la Tribunalul Corecțional din Epinal. A la que, reclamanta și fiul ei s-au constituit părți civile și au cerut să li se dea să ia act de ceea ce se rețineau să prezinte la o audiere ulterioară o cerere de despăgubire a prejudiciului lor economic. Prin o hotărâre din 3 Noiembrie 1992, tribunalul corecțional din Epinal l-a recunoscut pe F.N. vinovat de omor prin imprudență; l-a declarat pe acesta din urmă și pe angajatorul său responsabil din punct de vedere civil și i-a condamnat in solidum să plătească o despăgubire părților civile ale căror reclamante, în limita a 100 000 FRF, În cele din urmă, a informat reclamanta și fiul ei cu privire la faptul că se rezerve să prezinte la o ședință ulterioară cererea lor privind reparațiile care au făcut obiectul unei căi de atac și le-a solicitat să pună în discuție fondul primar de asigurări de sănătate. Recurenta a citat F.N. și angajatorul său la 26 noiembrie 1993, pe de o parte, și fondul primar de asigurări de sănătate la 9 În decembrie 1993, pe de altă parte. La tribunalul corecțional din 3 ianuarie 1994: Tribunalul a solicitat ca F.N. și angajatorul său să-i plătească 1 511 328 FRF pentru prejudicii economice și 103 340 FRF pentru prejudicii materiale legate de cheltuielile de obsesie. printr-o hotărâre din 7 noiembrie 1994, instanța a demisionat reclamanta : se consideră că pierderea economică suferită de familie a fost compensată de pensiile de corecție plătite recurentei; în ceea ce privește prejudiciul material, în măsura în care recurenta nu a precizat cuantumul capitalului de deces plătit de organismele de securitate socială, instanța se afla în dreptul de a evalua creanța. Sesizată de reclamantă, Tribunalul de apel al Nancy, printr-o hotărâre din 19 decembrie 1995, a confirmat hotărârea pronunțată cu privire la prejudiciul economic, dar infirma, având în vedere documentele prezentate de reclamantă, cu privire la prejudiciul material și i-a acordat în acest sens 39 320 FRF. Recurenta s-a ocupat de casare. printr-o hotărâre din 30 octombrie 1996, constatând că, pentru a evalua prejudiciul economic al victimei, instanța de apel a ținut seama în mod nejustificat de sarcina fiscală pe care ar fi suportat-o cuplul, camera criminală a Curții de Casație și a anulat hotărârea din 19 decembrie 1995 și a retrimis cauza și părțile în fața Tribunalului de apel al Colmar. printr-o hotărâre din 16 decembrie 1995 octombrie 1997, instanța de judecată a lui Colmar a infirmat hotărârea Tribunalului de Justiție din 7 noiembrie 1994 și a condamnat F.N. și angajatorul său să plătească reclamantei 361 728 FRF pentru prejudicii economice. Recursul în Casație formulat de recurentă a fost respins printr-o hotărâre a camerei criminale din 1 iunie 1999. Articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În principal, guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 § 1 din Convenție. În opinia sa, la ui ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu privire la o acțiune în răspundere îndreptată împotriva statului și întemeiată pe art. 781-1 din Codul de organizare judiciară. El reamintește că face referire la această posibilitate oferită de dreptul intern ori de câte ori apare o problemă de durată. El subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. El face referire în special la o hotărâre a tribunalului de mari instanțe din Paris din 5 noiembrie 1997 care, în opinia sa, a extins noțiunea de negare a justiției la Orice încălcare a obligației sale de protecție judiciară a persoanei fizice care include dreptul oricărui justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil El adaugă că această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 20. În ianuarie 1999, care, în opinia sa, constituie o hotărâre de principiu. Această jurisprudență a fost găsită de mai multe ori în vigoare. Astfel, două hotărâri ale Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 9 iunie și 22 septembrie 1999. Această evoluție jurisprudențială a fost, de altfel, menționată pe larg în presa specializată. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că cauza este vădit nefondată și, în opinia sa, această cauză prezenta o anumită complexitate din cauza dificultăților de a evalua prejudiciile părților civile și de a determina modul în care acestea au fost remediate. Februarie 1994 și recurenta nu a comunicat în timp util toate documentele necesare pentru evaluarea prejudiciului său; în fața Curții a Nancy, părțile, inclusiv reclamanta, nu au prezentat concluziile lor decât cu o lună și douăsprezece zile înainte de pronunțarea hotărârii. Guvernul susține că, în toate etapele procedurii, autoritățile judiciare au manifestat cea mai mare diligență. El recunoaște că recurenta avea posibilitatea de a utiliza toate căile de atac interne posibile, dar acest lucru constituie, în opinia sa, un fapt obiectiv care nu poate fi imputat autorităților judiciare. Recurenta nu a fost niciodată informată cu privire la existența acțiunii în răspundere în fața unei instanțe interne. Curtea nu consideră că este necesar să se reamintească că data de plecare a perioadei care trebuie luată în considerare este ziua în care recurenta este constituită parte civilă (hotărârile Thurin și Lucas c. Franța din 28 noiembrie 2000, acțiunile nr. 32033/96 și nr. 37257/97), în speță la 6 octombrie 1992. Perioada care trebuie luată în considerare este încheiată la 1 iunie 1999 cu hotărârea Curții de Casație și, prin urmare, a durat șase ani, șapte luni și douăzeci și cinci de zile. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Pelicular și Sassi Franța din 25 iunie 2006). 25444/94, § 67, CEDO 1999 II. În speță, Curtea nu face obiectul niciunei perioade speciale de latență imputabile autorităților judiciare. La fel ca și guvernul, Curtea constată că au fost sesizate cinci instanțe, ceea ce constituie un fapt obiectiv care nu este imputabil autorităților judiciare. Cu excepția procedurii în fața instanței de corecție. Mai trebuie remarcat faptul că mai mult de un an de la pronunțarea hotărârii Curții cu privire la vinovăție înainte ca reclamanta să citeze F.N., angajatorul său și CPAM Pe scurt, Curtea consideră că cauza recurentei nu a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și va fi respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 50418/99
présentée par Anne-Marie SACHOT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 janvier 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
J.-P.
Costa,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
E.
Levits
,
juges
,
et
de
M.
E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17
juillet 1999 et enregistrée le 19
août 1999,
Vu la décision partielle du 11
mai 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante française, née en 1937 et résidant à Epinal.
A.
Les circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 31
janvier 1992, le mari de la requérante fut tué dans un accident de la route provoqué par F.N.
Par exploit d’huissier, le ministère public fit citer F.N. à comparaître à l’audience du 6
octobre 1992 du tribunal correctionnel d’Epinal. A l’audience, la requérante et son fils se constituèrent parties civiles et demandèrent à ce qu’il leur soit donné acte de ce qu’ils se réservaient de présenter à une audience ultérieure une demande en réparation de leur préjudice économique.
Par un jugement du 3
novembre 1992, le tribunal correctionnel d’Epinal reconnut F.N. coupable d’homicide involontaire
; il déclara ce dernier et son employeur civilement responsables et les condamna
in solidum
à payer une indemnité aux parties civiles –
dont la requérante, à hauteur de 100
000
FRF
– pour préjudice moral. Enfin, il donna acte à la requérante et à son fils de ce qu’ils se réservaient de présenter à une audience ultérieure leur demande concernant les réparations soumises à recours et les invita à mettre en cause la caisse primaire d’assurance maladie.
La requérante fit citer F.N. et son employeur le 26
novembre 1993, d’une part et la caisse primaire d’assurance maladie le 9
décembre 1993, d’autre part. L’affaire revint devant le tribunal correctionnel le 3
janvier 1994
: l’intéressée demandait que F.N. et son employeur lui versassent 1
511
328
FRF pour préjudice économique et 103
340
FRF pour préjudice matériel afférent aux frais d’obsèques. Par un jugement du 7
novembre 1994, le tribunal débouta la requérante
: il estima que la perte économique subie par la famille était compensée par les pensions de réversion payées à la requérante
; quant au préjudice matériel, dans la mesure où la requérante n’avait pas précisé le montant du capital décès versé par les organismes de sécurité sociale, le tribunal se trouva dans l’impossibilité d’évaluer la créance.
Saisie par la requérante, la cour d’appel de Nancy, par un arrêt du 19
décembre 1995, confirma le jugement entrepris sur le préjudice économique mais l’infirma, au vu des documents produits par la requérante, sur le préjudice matériel et lui alloua à ce titre 39
320
FRF.
La requérante se pourvut en cassation. Par un arrêt du 30
octobre 1996, constatant que, pour évaluer le préjudice économique de la victime, la juridiction d’appel avait indûment tenu compte de la charge fiscale qu’aurait supportée le couple, la chambre criminelle de la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt du 19
décembre 1995 et renvoya la cause et les parties devant la cour d’appel de Colmar.
Par un arrêt du 16
octobre 1997, la cour d’appel de Colmar infirma le jugement du tribunal correctionnel d’Epinal du 7
novembre 1994 et condamna F.N. et son employeur à payer 361
728
FRF à la requérante au titre du préjudice économique.
Le pourvoi en cassation formé par la requérante fut rejeté par un arrêt de la chambre criminelle du 1
er
juin 1999.
B.
Eléments de droit interne
Article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire
:
«
L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.
»
La requérante se plaint de la durée de la procédure. Elle invoque l’article
6
§
1 de la Convention, lequel est rédigé comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A titre principal, le Gouvernement plaide que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article
35 §
1 de la Convention. Selon lui, l’intéressée aurait dû saisir les juridictions françaises d’une action en responsabilité dirigée contre l’Etat et fondée sur l’article
L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire.
Il rappelle qu’il fait état de cette possibilité offerte par le droit interne à chaque fois que se pose un problème de durée. Il souligne que ce recours se fonde désormais sur une jurisprudence consolidée. Il fait en particulier référence à un jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5
novembre 1997 qui, selon lui, a élargi la notion de déni de justice à «
tout manquement de l’Etat à son devoir de protection juridictionnelle de l’individu qui comprend le droit pour tout justiciable de voir statuer sur ses prétentions dans un délai raisonnable
».
Il ajoute que ce jugement a été confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 20
janvier 1999, qui constitue, selon lui, un arrêt de principe. Cette jurisprudence a trouvé à s’appliquer à plusieurs reprises. Ainsi en est-il de deux jugements du tribunal de grande instance de Paris des 9
juin et 22
septembre 1999. Cette évolution jurisprudentielle a été, par ailleurs, largement commentée dans la presse spécialisée.
A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que le grief est manifestement mal fondé. Selon lui, cette affaire présentait une certaine complexité en raison de la difficulté à évaluer les préjudices des parties civiles et à déterminer leur mode de réparation. Il expose que les parties ont tardé à produire leurs conclusions
: en première instance, l’employeur de F.N. a déposé ses conclusions le 1
er
février 1994 et la requérante n’a pas communiqué en temps utile toutes les pièces nécessaires à l’évaluation de son préjudice
; devant la cour de Nancy, les parties, dont la requérante, n’ont déposé leurs conclusions qu’un mois et douze jours avant l’arrêt d’appel. Le Gouvernement soutient qu’à tous les stades de la procédure, les autorités judiciaires ont fait preuve de la plus grande diligence. Il reconnaît que la requérante avait la possibilité d’utiliser toutes les voies de recours internes possibles, mais cela constitue, selon lui, un fait objectif non imputable aux autorités judiciaires.
La requérante réplique qu’elle n’a jamais été informée de l’existence du recours en responsabilité devant une juridiction interne.
La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement dans la mesure où, en tout état de cause, la requête est irrecevable pour les motifs suivants
:
La Cour rappelle que la date de départ de la période à considérer est le jour où la requérante s’est constituée partie civile (arrêts Thurin et Lucas c.
France du 28
novembre 2000, requêtes n°
32033/96 et n°
37257/97), soit en l’espèce le 6
octobre 1992. La période à considérer s’est achevée le 1
er
juin 1999 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré six ans, sept mois et vingt-cinq jours.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Pélissier et Sassi
c.
France du 25
mars 1999 [GC] n° 25444/94, § 67, CEDH 1999
‑
II).
En l’espèce, la Cour ne relève aucune période particulière de latence imputable aux autorités judiciaires. A l’instar du Gouvernement, elle note que cinq juridictions ont été saisies, ce qui constitue un fait objectif non imputable aux autorités judiciaires. A l’exception de la procédure devant le tribunal correctionnel –
encore faut-il noter que plus d’un an s’est écoulé après le jugement du tribunal correctionnel sur la culpabilité avant que la requérante ne cite F.N., son employeur et la CPAM
–, elle observe la relative rapidité de jugement devant chacune des juridictions saisies. Bref, la Cour estime que la cause de la requérante n’a pas excédé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, la requête est manifestement mal fondée et sera rejetée en application de l’article
35 §§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président