SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46021/99 prezentate de René LOYEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a doua), care are loc la 2 iulie 2002 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych Me Thomassen Mularoni judecători M. T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 august 1998, după ce a deliberat, a făcut următoarea decizie DE FAPT recurentul a fost un resortisant francez, născut în 1937. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. Reclamantul a decedat la 3 noiembrie 1999; moștenitoarele sale, și anume văduva sa, Marie-Louise Loyen și fiica sa, Sophie Bruneel, au comunicat, prin scrisoarea dlui Bernardet din 21 decembrie 1999, că intenționează să continue cererea în fața Curții. Curtea le-a recunoscut calitatea de înlocuitor al reclamantului (a se vedea decizia parțială privind admisibilitatea cererii din 6 aprilie 2000). Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a făcut obiectul unui internat intern într-o instituție psihiatrică, sub regimul de plasare din oficiu, în 1985. La 5 septembrie 1995, el le-a adresat primarilor din Armentières și Mouvaux, directorului spitalului psihiatric, precum și miniștrilor sănătății și justiției cereri în avans pentru diverse nereguli legate de internitatea sa. Întrucât nu a primit niciun răspuns, Tribunalul Administrativ din Lille de recurs în despăgubire împotriva comunelor din Armentières și din Mouvaux, la 25 ianuarie 1996, sesizează Tribunalul Administrativ al Lillei de recurs în despăgubire împotriva comunelor din Armentières și din Mouvaux, instituția de psihiatrie și la . La 23 martie 1998, președintele tribunalului din L 1 din Codul tribunalelor administrative și al tribunalelor administrative de apel, că instanța putea să își bazeze decizia pe un motiv din oficiu, și anume incompetența instanțelor administrative, acordându-i acesteia un termen de opt zile pentru a-și prezenta observațiile. La tribunalul de judecată a avut loc la 7 mai 1998. Instanța a unit acțiunile și, prin hotărârile din 20 mai 1998, s-a declarat incompetent pentru a cunoaște cererile reclamantului (a se vedea mai jos hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997). Dreptul și practica internă pertinente În dreptul francez, plasarea din oficiu (devenit spitalizare din oficiu) într-o instituție psihiatrică este ordonată de autoritățile administrative. Există o dublă competență judiciară în materie de internare, bazată pe principiul separării competențelor: judecătorul administrativ are competența de a aprecia regularitatea actelor administrative de internare și judecătorul civil pentru a aprecia temeinicia internarii. Până la o hotărâre recentă a Tribunalului Conflictelor (a se vedea mai jos), fiecare ordin de jurisdicție putea acorda despăgubiri pentru eventualele prejudicii în sfera sa de competență. Într-o hotărâre din 17 februarie 1997 (Printul regiunii Insula-de-Franță, prefectul Parisului, JCP. ed. G, 1997-II-22885), Tribunalul Conflictelor a modificat repartizarea competențelor între cele două ordine de instanță, încredințându-i numai instanței civile dreptul la întregul proces de reparație (judecata administrativă rămasă competentă pentru evaluarea regularității actelor administrative (...) în cazul în care autoritatea judiciară este singura competentă (...) pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu într-un spital psihiatric și consecințele care pot rezulta din aceasta, aceaceasta este de competența instanței administrative de a aprecia regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea; (...) în cazul în care aceasta din urmă este pronunțată în acest sens, autoritatea judiciară este competentă să se pronunțe asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu (...) ÎN DREPT Acuzarea reclamantului se referă la durata procedurii în fața Tribunalului Administrativ din Lille. El se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Potrivit guvernului, în cazul în care nu există o complexitate deosebită în ceea ce privește prelucrarea fiecăreia dintre cereri, trebuie recunoscut faptul că cele cinci acțiuni de despăgubire au contribuit în mare măsură la prelungirea timpului de luare a deciziilor și a procedurii. ; reclamantul ar fi contribuit, prin atitudinea sa, la această prelungire prin formularea mai multor căi de atac și prin producerea unui număr mare de memorii. Guvernul subliniază, de asemenea, că termenul de judecare a celor cinci cereri, atașat în cele din urmă de instanța administrativă, rezultă parțial dintr-o evoluție jurisprudențială referitoare la repartizarea competențelor între instanțele judiciare și administrative ; Guvernul face referire în acest sens la hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997. Guvernul concluzionează că lipsa evidentă a temeiului. Mama și fiica reclamantului susțin că procedura s-a încheiat la 18 iunie 1998, data la care a primit notificarea hotărârii din 20 mai 1998 ; perioada care trebuie luată în considerare ar fi de fapt de doi ani și nouă luni și jumătate. Ele adaugă că instanța administrativă a fost sesizată cu privire la o singură chestiune de competență, simplă după adoptarea de către Tribunal a conflictelor din hotărârea din 17 februarie 1997; cele cinci cereri au fost respinse numai pe această bază, astfel încât nu s-ar putea vedea, în numărul lor, un factor de Compexifarea cauzei. Nu se poate reproșa reclamantului că a produs alte înscrisuri, în general, în scris, după această dată, cu atât mai puțin cu cât se referea la președintele formației de judecată de la data la care s-a depus cererea, în conformitate cu art. R. 154 din Codul Curților Administrative și al Curților Administrative de Apel, și că, începând cu 19 februarie 1997, la Autoritățile publice care au participat la procedură ar fi contribuit, de asemenea, la continuarea procedurii: primarul din Mouvaux nu și-a prezentat niciodată observațiile, ministrul justiției a luat zece luni pentru a face acest lucru, iar Ministerul de Interne, mai mult de doi ani și patru luni. Curtea amintește că, în decizia sa parțială privind admisibilitatea cererii din 6 aprilie 2000, Curtea a reținut că perioada care urmează să fie luată în considerare începe la 5 septembrie 1995, dată a cererilor de despăgubire în avans către administrație (a se vedea, de exemplu, Hotărârea X. c. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, § 31), și se încheie la 20 mai 1998, data hotărârii ; prin urmare, a durat doi ani și mai mult de opt luni, dintre care doi ani și patru luni în fața Tribunalului Administrativ din Lille. Potrivit Curții, în circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43, CEDO 2000-VII), acest termen nu poate fi considerat nerațional. Prin urmare, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early Loucaide Modululr Adjunct Președinte
de la requête n° 46021/99
présentée par René LOYEN
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 juillet 2002 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 août 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant était un ressortissant français, né en 1937. Il était représenté devant la Cour par M.
Philippe Bernardet, sociologue, résidant à La Fresnaye-sur-Chédouet.
Le requérant est décédé le 3 novembre 1999. Ses héritières, à savoir sa veuve, M
me
Marie-Louise Loyen et sa fille, M
me
Sophie Bruneel, ont fait savoir, par lettre de M.
Bernardet du 21 décembre 1999, qu’elles entendaient poursuivre la requête devant la Cour. La Cour leur a reconnu qualité pour se substituer au requérant (voir la décision partielle sur la recevabilité de la requête, du 6 avril 2000).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant a fait l’objet d’un internement en établissement psychiatrique, sous le régime du placement d’office, en 1985.
Le 5 septembre 1995, il adressa aux maires d’Armentières et de Mouvaux, au directeur de l’hôpital psychiatrique, ainsi qu’aux ministres de la Santé et de la Justice des demandes préalables d’indemnisation pour diverses irrégularités liées à son internement.
N’ayant pas reçu de réponse, il saisit, le 25 janvier 1996, le tribunal administratif de Lille de recours en dommages-intérêts dirigés contres les communes d’Armentières et de Mouvaux, l’établissement psychiatrique et l’Etat.
Le 23 mars 1998, le président du tribunal l’informa, en application de l’article R
153
‑
1 du code des tribunaux administratifs et cours administratives d’appel, que le tribunal était susceptible de fonder sa décision sur un moyen relevé d’office, à savoir l’incompétence des juridictions administratives, en lui accordant un délai de huit jours pour présenter ses observations.
L’audience devant le tribunal eut lieu le 7 mai 1998. Le tribunal joignit les requêtes et, par jugements du 20 mai 1998, se déclara incompétent pour connaître des demandes du requérant (voir ci-dessous l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17 février 1997).
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En droit français, le placement d’office (devenu hospitalisation d’office) en établissement psychiatrique est ordonné par les autorités administratives.
Il existe une double compétence juridictionnelle en matière d’internement, fondée sur le principe de séparation des pouvoirs : le juge administratif a compétence pour apprécier la régularité des actes administratifs d’internement et le juge civil pour apprécier le bien-fondé de l’internement.
Jusqu’à un arrêt récent du Tribunal des Conflits (voir ci-dessous), chaque ordre de juridiction pouvait accorder réparation des éventuels préjudices dans sa sphère de compétence.
Dans un arrêt du 17 février 1997 (Préfet de la région Île-de-France, préfet de Paris, JCP. éd. G, 1997-II-22885), le Tribunal des Conflits a modifié la répartition des compétences entre les deux ordres de juridictions, en confiant au seul juge civil l’ensemble du contentieux de la réparation (la juridiction administrative restant compétente pour apprécier la régularité des actes administratifs ordonnant l’internement).
Le Tribunal des Conflits a ainsi décidé
:
«
(...) si l’autorité judiciaire est seule compétente (...) pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement ; (...) lorsque cette dernière s’est prononcée sur ce point, l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office (...)
».
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure devant le tribunal administratif de Lille. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Selon le Gouvernement, si l’instruction de chacune des requêtes ne revêtait pas de complexité particulière, «
il convient de reconnaître que l’instruction des cinq recours indemnitaires a largement contribué à l’allongement des durées d’instruction et de procédure
»
; le requérant aurait, par son attitude, contribué à cet allongement en formant plusieurs recours et en produisant un grand nombre de mémoires. Le Gouvernement souligne par ailleurs que le délai de jugement des cinq requêtes, finalement jointes par le tribunal administratif, résulte partiellement d’une évolution jurisprudentielle touchant à la répartition des compétences entre juridictions judiciaires et administratives
; le Gouvernement se réfère à cet égard à l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17 février 1997. Le Gouvernement conclut au défaut manifeste de fondement du grief.
La mère et la fille du requérant soutiennent que la procédure a pris fin le 18 juin 1998, date à laquelle l’intéressé a reçu notification du jugement du 20 mai 1998
; la période à considérer serait donc en réalité de deux ans et neuf mois et demi. Elles ajoutent que le tribunal administratif se trouvait saisi d’une seule et même question de compétence, simple après l’adoption par le Tribunal des Conflits de l’arrêt du 17 février 1997
; les cinq requêtes furent rejetées sur ce seul fondement, de sorte que l’on ne pourrait voir dans leur nombre un facteur de «
complexification
» de l’affaire. L’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir produit des écritures complémentaires – au demeurant généralement succinctes – après cette date, d’autant moins qu’il revenait au président de la formation de jugement de clore l’instruction, en application de l’article R. 154 du code de tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel, et que, dès le 19 février 1997, l’intéressé l’avait invité à le faire. Le tribunal administratif serait le responsable essentiel du délai d’un an et trois mois qui s’est écoulé entre l’arrêt du Tribunal des Conflits et son propre jugement. Les autorités publiques parties à la procédure auraient également contribué au prolongement de la procédure
: le maire de Mouvaux ne produisit jamais ses observations, le ministre de la justice mit dix mois à le faire, et le ministère de l’Intérieur, plus de deux ans et quatre mois.
La Cour rappelle que dans sa décision partielle sur la recevabilité de la requête, du 6 avril 2000, elle a retenu que la période à considérer débute le 5
septembre 1995, date des demandes préalables d’indemnisation à l’administration (voir, par exemple, l’arrêt
du 31 mars 1992, série A n° 234-C, § 31), et prend fin le 20 mai 1998, date du jugement
; elle a donc duré deux ans et plus de huit mois, dont deux ans et quatre mois devant le tribunal administratif de Lille. Selon la Cour, dans les circonstances de la cause et eu égard aux critères dégagés par sa jurisprudence en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c.
France
[GC], n° 30979, § 43, CEDH 2000-VII), ce délai ne saurait passer pour déraisonnable. Partant, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
T.L.
Early
L.
Loucaides
Greffier adjoint
Président