Loyen împotriva Franței

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46022/99 prezentată de René LOYEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții din 27 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, René Loyen, este un resortisant francez, născut în 1937 și rezident în Mouvaux (Franța).

El a decedat la 3 noiembrie 1999. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. Dl Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Hotărârea pentru afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe, apoi de domnul A. Buchet, care l-a înlocuit în aceste funcții. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Ca urmare a internării sale la instituția publică de sănătate mintală (EPSM) d mais, reclamantul i-a solicitat acestuia din urmă, în conformitate cu legea din 17 iulie 1978 (în ceea ce privește comunicarea documentelor administrative), comunicarea mai multor documente administrative și medicale care îl privesc, ceea ce a condus la sesizarea comisiei pentru accesul la documentele administrative și la două hotărâri ale Tribunalului Administrativ din Lille. La 30 iulie 1996, reclamantul a depus o cerere prealabilă de despăgubire de la directorul de la EPSM pentru a obține repararea prejudiciului cauzat de mai multe instituții care i-au fost furnizate de mulți ani documentele solicitate. La 30 ianuarie 1997, Tribunalul Administrativ din Lille a introdus o acțiune care viza, pe de o parte, comunicarea documentelor administrative pe care nu le-ar fi obținut încă și, pe de altă parte, condamnarea PEMS la plata a 100 000 de franci de despăgubiri.

La data de 27 iunie 1997, reclamantul a răspuns într-un memoriu din data de 27 iunie 1997. Prin hotărârea din data de 20 mai 1998, tribunalul a declarat inadmisibilă cererea de comunicare din cauza inexactității sale, dar a primit în plus a recursului, în termenii următori: (c) rezultă din dispozițiile (din legea din 17 iulie 1978) că orice persoană are dreptul la prezentarea documentelor administrative sau a documentelor nominalizate care o privesc.

; că administrația poate, fără a fi vinovată, să refuze să dea curs acestei cereri chiar și după ce comisia de acces la documentele administrative, sesizată de solicitant, a emis un aviz favorabil cu privire la această comunicare ;că, totuși, această poziție de refuz nu poate persista dincolo de data la care hotărârea instanței administrative, prin care se anulează un refuz de comunicare, a devenit definitivă; că Õ nu poate avea nici caracterul unui refuz sistematic opus în raport cu singura persoană a reclamantului Având în vedere în primul rând faptul că rezultă din faptul că domnul Loyen a sesizat instanța administrativă (...) în vederea executării hotărârii Tribunalului din 20 iulie 1995 de anulare a deciziei prin care Tribunalul de Primă Instanță i-a refuzat comunicarea caietului de legătură al asistentelor medicale Considerând, în al doilea rând, că din 1987, prin atitudinea sa sistematică tăcută față de cererile inițiale ale dlui Loyen, persistența unei atitudini dilatorii chiar și după ce comisia de acces la documentele administrative (...) a declarat caracterul lor comunicabil, conducerea instituției (...) dezvăluie o atitudine permanentă față de persoana lui M. Loyen, care aduce atingere drepturilor pe care acesta le are în temeiul articolului 6a din Legea din 17 iulie 1978, este, prin urmare, vinovată; prin urmare,

Tribunalul a condamnat tribunalul să plătească reclamantului suma de 20 000 FRF în despăgubirea prejudiciului său, împreună cu dobânda de drept de la 30 iulie 1996, precum și 3 000 FRF în cadrul cheltuielilor de procedură. La data de 2 noiembrie 1998, reclamantul sesizează Curtea Administrativă a lui Nancy cu privire la o cerere de executare a hotărârii. La 22 decembrie 1998, la EPSM a vărsat suma de 23 000 FRF și, la 12 februarie 1999, președintele Curții a decis să clasifice această cerere fără niciun răspuns. În urma unei noi cereri a reclamantului la 12 martie 1999 (în ceea ce privește interesele și capitalizarea acestora), președintele a decis, la 18 martie 1999, să inițieze o procedură judiciară.

Prin hotărârea din 15 iulie 1999, Curtea a declarat că nu va avea loc să se pronunțe asupra intereselor, care fuseseră plătite de Între timp, la 17 august 1998, la EPSM a făcut apel la judecată în fața instanței administrative da apel Nancy. Transplantul Curții l-a informat pe reclamant cu privire la recursul la 30 septembrie 1998. La 2 noiembrie 1998, reclamantul a depus o memorare în apărare și a formulat un apel incident. La 30 august 1998 1999, președintele Curții a ordonat transmiterea dosarului Curții Administrative de Apel din Douai, nou creată.

Comisarul guvernului a fost desemnat la 25 mai 2001. Prin Hotărârea din 28 iunie 2001 notificat la 3 iulie 2001, Curtea din Douai a respins recursul la legislația privind drepturile de autor, pronunțând capitalizarea intereselor la care a fost condamnată de către instanța administrativă (începând cu 8 noiembrie 1998) și condamnând la plata sumei de 5 000 EUR către titularii de drept ai reclamantului FRF cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. La 25 februarie 2002, moștenitoarele reclamantului au sesizat Curtea din Douai cu o cerere de ajutor pentru executare. În urma informațiilor din 16 mai 2002 referitoare la EPSM, care indicau plata cheltuielilor, președintele Curții din Douai a trimis o scrisoare de rechemare pentru dobânzile datorate.

Acestea din urmă au fost plătite la 4 octombrie 2002. GRIFS Invochant la art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii. În observațiile lor ca răspuns la data de 4 august 2000, moștenitoarele reclamantului, invocând art. 13 din Convenție, se plâng și de faptul că nu dispun de nici o acțiune eficientă pentru a pune capăt încălcării prevăzute la art. 6 1 din Convenție.

Reclamantul s-a plâns de durata procedurii pe care a introdus-o instanțelor administrative în despăgubirea prejudiciilor cauzate de împădurirea sistematică a legislației privind protecția datelor cu caracter personal în furnizarea de documente administrative în sensul art. 6 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Potrivit guvernului, procedura de cerere de despăgubire ar trebui să fie analizată, procedura de cerere de executare a hotărârii instanței administrative și, în cele din urmă, procedura în care se solicită transferul de dobânzi și capitalizarea acestora, în mod separat.

Curtea amintește că reclamantul se plângea numai de durata procedurii în scopul de a-și deduce prejudiciul, astfel încât numai această procedură va fi examinată de Curte. Guvernul, care recunoaște că cauza nu prezenta dificultăți speciale, reproșează reclamantului că a sesizat instanța administrativă numai după șase luni de la cererea sa prealabilă de despăgubire și concluzionează că acest termen nu poate fi imputat autorităților administrative. În ziua observațiilor sale din 21 iulie 2000, fie în timp ce procedura era pendinte în fața instanței administrative din Douai, acesta consideră că durata generală a procedurii în despăgubire nu este excesivă. Acesta subliniază că autoritățile franceze au pus în aplicare, odată cu crearea Curții din Douai, reforme structurale de ordin structural pentru a se conforma dispozițiilor convenției, în special cerințelor sale privind termenul de judecată.

În ceea ce privește termenul de șase luni care s-a scurs înainte de sesizarea instanței administrative, reclamantul nu este admis decât în privința unei decizii de refuz al administrației. Or, administrația dispune de un termen de patru luni pentru a răspunde în scris. După acest termen, tăcerea administrației dă naștere unui refuz tacit pe care l-ar putea contesta persoana împuternicită de către administrație în termen de două luni. El consideră că acest termen de patru luni este, prin urmare, în sine incompatibil cu noțiunea de termen rezonabil. În ceea ce privește procedura în fața instanței administrative, el observă că nici un act nu a avut loc pe parcursul celor zece luni care precedă în instanță.

În ceea ce privește procedura în fața judecătorilor de apel, el consideră că transferul dosarului la curtea din Douai nou creată a avut loc cu întârziere, cu mult după ce instanța din Nancy a pronunțat cauza și a adăugat că cauza era în stare de a fi judecată începând cu 2 noiembrie 1998. În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare, Curtea consideră că procedura a început cu plângerea prealabilă din 30 iulie 1996 pe lângă administrația publică și se încheie cu plata dobânzii la 4 octombrie 2002 (a se vedea Zappia c. Italia, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 16-20 și Di Pede c. Italia, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, §§ 24 și 26). Prin urmare, procedura a durat șase ani și mai mult de două luni.

În lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa privind termenul rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În observațiile lor ca răspuns la observațiile guvernului, la 4 august 2000, moștenitoarele reclamantului se consideră victime ale unei încălcări a articolului 13 din convenție pe motiv că nu dispun de un mijloc de recurs care să le permită să înceteze încălcarea articolului 6 1 din convenție invocat anterior. Curtea observă că reclamantul a decedat la 3 noiembrie 1999. Ea subliniază că moștenitoarele reclamantului aveau calitatea de moștenitori ai dreptului acestuia din urmă în fața instanțelor interne și că urmăresc procedura în fața Curții în calitate de moștenitori, și nu în numele lor.

Aceasta arată că moștenitoarele reclamantului nu sunt nici părți la procedura internă, nici reclamante în fața Curții și concluzionează că moștenitoarele reclamantului nu sunt admisibile să invoce un nou motiv în fața Curții, după decesul reclamantului. Prin urmare, Curtea, cu majoritate de voturi, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție Declară restul cererii inadmisibile. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 46022/99 présentée par René LOYEN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 mars 2003 en une chambre composée de MM. A.B. Baka, président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , M. M. Ugrekhelidze , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 août 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle de la Cour du 27 avril 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, René Loyen, est un ressortissant français, né en 1937 et résidant à Mouvaux (France).

Il est décédé le 3 novembre 1999. Il est représenté devant la Cour par M. Philippe Bernardet, sociologue, résidant à La Fresnaye-sur-Chédouet. Le gouvernement défendeur fut successivement représenté par M me M. Dubrocard, sous-directrice des droits de l’homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères, puis par M. A. Buchet qui l’a remplacée dans ces fonctions. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A la suite de son internement à l’établissement public de santé mentale (EPSM) d’Armentières, le requérant demanda à ce dernier, en vertu de la loi du 17 juillet 1978 (concernant la communication des documents administratifs), la communication de plusieurs documents administratifs et médicaux le concernant, ce qui donna lieu à la saisine de la commission d’accès aux documents administratifs et à deux jugements du tribunal administratif de Lille.

Le 30 juillet 1996, le requérant fit une demande préalable d’indemnisation auprès du directeur de l’EPSM pour obtenir réparation du préjudice causé par « l’obstruction systématique » de l’établissement à lui fournir depuis de nombreuses années les documents sollicités. Le 30 janvier 1997, il introduisit devant le tribunal administratif de Lille un recours visant, d’une part, la communication des documents administratifs qu’il n’aurait pas encore obtenus et, d’autre part, la condamnation de l’EPSM à lui verser 100 000 « francs » de dommages ‑ intérêts.

L’administration produisit un mémoire en défense le 13 juin 1997. Le requérant y répliqua dans un mémoire daté du 27 juin 1997. L’audience eut lieu le 7 mai 1998. Par jugement du 20 mai suivant, le tribunal déclara irrecevable la demande de communication en raison de son imprécision, mais fit droit au surplus du recours, dans les termes suivants : « Considérant qu’il résulte des dispositions (de la loi du 17 juillet 1978) que toute personne a droit à la communication de documents administratifs ou de documents nominatifs la concernant ; que l’administration peut, sans illégalité fautive, refuser de déférer à cette demande fût-ce après que la commission d’accès aux documents administratifs, saisie par le demandeur, eut rendu un avis favorable à cette communication ; que, toutefois, cette position de refus ne saurait persister au-delà de la date à laquelle le jugement du tribunal administratif, annulant un refus de communication, est devenu définitif ; qu’elle ne saurait non plus revêtir le caractère d’un refus systématique opposé eu égard à la seule personne du demandeur ;

Considérant en premier lieu qu’il résulte de l’instruction que M. Loyen a saisi le tribunal administratif (...) en vue de faire exécuter le jugement dudit tribunal en date du 20 juillet 1995 annulant la décision par laquelle l’EPSM d’Armentières lui refusait la communication du cahier de liaison des infirmiers ; Considérant en second lieu, que depuis 1987, par son attitude systématiquement taisante aux demandes initiales de M. Loyen, la persistance d’une attitude dilatoire après même que la commission d’accès aux documents administratifs (...) eut affirmé leur caractère communicable, la direction de l’établissement (...) révèle une attitude permanente à l’égard de la personne de M. Loyen qui porte atteinte aux droits que celui-ci tient des dispositions de l’article 6 bis de la loi du 17 juillet 1978, qu’elle est donc fautive.

» En conséquence, le tribunal condamna l’EPSM à verser au requérant la somme de 20 000 FRF en réparation de son préjudice, assortie des intérêts de droit à compter du 30 juillet 1996, ainsi que 3 000 FRF au titre des frais de procédure. Le 2 novembre 1998, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Nancy d’une demande en exécution du jugement. Le 22 décembre 1998, l’EPSM versa la somme de 23 000 FRF et, le 12 février 1999, le président de la cour décida de classer cette demande sans suite. A la suite d’une nouvelle demande du requérant le 12 mars 1999 (relative aux intérêts et à leur capitalisation), le président décida, le 18 mars 1999, d’ouvrir une procédure juridictionnelle. Par arrêt du 15 juillet 1999, la cour dit n’y avoir lieu à statuer sur les intérêts, qui avaient été versés par l’EPSM le 21 juin 1999, et rejeta la demande de capitalisation des intérêts, au motif qu’elle ne relevait pas de l’exécution du jugement.

Entre-temps, le 17 août 1998, l’EPSM avait fait appel du jugement devant la cour administrative d’appel de Nancy. Le greffe de la cour informa le requérant de l’appel le 30 septembre 1998. Le 2 novembre 1998, le requérant déposa un mémoire en défense et forma un appel incident. Le 30 août 1999, le président de la cour ordonna la transmission du dossier à la cour administrative d’appel de Douai, nouvellement créée. Le commissaire du Gouvernement fut désigné le 25 mai 2001. Par arrêt du 28 juin 2001 notifié le 3 juillet 2001, la cour de Douai rejeta le recours de l’EPSM, prononça la capitalisation des intérêts auxquels l’EPSM avait été condamné par le jugement du tribunal administratif (à compter du 8 novembre 1998) et condamna l’EPSM à verser aux ayants droit du requérant la somme de 5 000 FRF au titre des frais et dépens.

Le 25 février 2002, les héritières du requérant saisirent la cour de Douai d’une demande d’aide à l’exécution. Suite à l’information de l’EPSM en date du 16 mai 2002 indiquant le versement des frais, le président de la cour de Douai envoya une lettre de rappel pour les intérêts dus. Ces derniers ont été versés le 4 octobre 2002. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure. 2. Dans leurs observations en réponse en date du 4 août 2000, les héritières du requérant, invoquant l’article 13 de la Convention, se plaignent également de ce qu’elles ne disposent d’aucun recours efficace pour faire cesser la violation invoquée de l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT 1. Le requérant se plaignait de la durée de la procédure qu’il avait introduite devant les juridictions administratives en indemnisation du préjudice causé par l’obstruction systématique de l’EPSM à lui fournir des documents administratifs, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Selon le Gouvernement, il convient d’analyser la procédure de demande d’indemnisation, la procédure en demande d’exécution du jugement du tribunal administratif et, enfin, la procédure en demande de versement d’intérêts moratoires et de leur capitalisation, de façon séparée.

La Cour rappelle que le requérant se plaignait uniquement de la durée de la procédure aux fins d’indemnisation de son préjudice, de sorte que seule cette procédure sera examinée par la Cour. Le Gouvernement, qui reconnaît que l’affaire ne présentait pas de difficultés particulières, reproche au requérant de n’avoir saisi le tribunal administratif que six mois après sa demande préalable d’indemnisation et en conclut que ce délai ne saurait être imputé aux autorités administratives. Au jour de ses observations du 21 juillet 2000, soit alors que la procédure était pendante devant la cour administrative d’appel de Douai, il considère que la durée globale de la procédure en indemnisation n’est pas excessive.

Il souligne que les autorités françaises ont, avec la création de la cour de Douai, mis en œuvre des réformes d’ordre structurel en vue de se conformer aux dispositions de la Convention, en particulier à ses exigences en matière de délai de jugement. Concernant le délai de six mois qui s’est écoulé avant la saisine du tribunal administratif, le requérant réplique qu’une telle saisine n’est recevable qu’à l’encontre d’une décision de refus de l’administration. Or, l’administration dispose d’un délai de quatre mois pour répondre de manière expresse. Passé ce délai, le silence de l’administration fait naître un refus tacite que l’administré peut contester dans un délai de deux mois. Il estime que ce seul délai de quatre mois est dès lors en lui seul incompatible avec la notion de délai raisonnable.

S’agissant de la procédure devant le tribunal administratif, il observe qu’aucun acte n’eut lieu pendant les dix mois précédant l’audience. Quant à la procédure devant les juges d’appel, il estime que le transfert du dossier à la cour de Douai nouvellement créée est intervenu tardivement, bien après que l’instruction de l’affaire fut entamée par la cour de Nancy. Il ajoute que l’affaire était en état d’être jugée dès le 2 novembre 1998. S’agissant de la période à considérer, la Cour estime que la procédure a débuté par la réclamation préalable du 30 juillet 1996 auprès de l’administration et s’est achevée par le versement des intérêts le 4 octobre 2002 (voir Zappia c. Italie , arrêt du 26 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, §§ 16-20 et Di Pede c. Italie , arrêt du 26 septembre 1996, Recueil 1996-IV, §§ 24 et 26). La procédure a donc duré six ans et plus de deux mois.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de délai raisonnable (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. 2. Dans leurs observations en réplique à celles du Gouvernement, en date du 4 août 2000, les héritières du requérant se considèrent victimes d’une violation de l’article 13 de la Convention au motif qu’elles ne disposent pas d’un moyen de recours leur permettant de faire cesser la violation de l’article 6 § 1 de la Convention précédemment invoqué. La Cour observe que le requérant est décédé le 3 novembre 1999. Elle souligne que les héritières du requérant avaient la qualité d’ayants droit de ce dernier devant les juridictions internes et qu’elles poursuivent la procédure devant la Cour en qualité d’héritières et non pas en leur nom propre.

Elle relève que les héritières du requérant ne sont ni parties à la procédure interne ni requérantes devant la Cour. Elle en conclut que les héritières du requérant ne sont pas recevables à invoquer un nouveau grief devant la Cour, postérieurement au décès du requérant. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Déclare le restant de la requête irrecevable. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président