LOYEN contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
LOYEN contre la FRANCE (CtEDO, 2003)
A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46022/99 prezentată de René LOYEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții din 27 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, René Loyen, este un resortisant francez, născut în 1937 și rezident în Mouvaux (Franța). El a decedat la 3 noiembrie 1999. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident în La Fresnaye-sur-Chedouet. Dl Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Hotărârea pentru afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe, apoi de domnul A. Buchet, care l-a înlocuit în aceste funcții. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Ca urmare a internării sale la instituția publică de sănătate mintală (EPSM) d mais, reclamantul i-a solicitat acestuia din urmă, în conformitate cu legea din 17 iulie 1978 (în ceea ce privește comunicarea documentelor administrative), comunicarea mai multor documente administrative și medicale care îl privesc, ceea ce a condus la sesizarea comisiei pentru accesul la documentele administrative și la două hotărâri ale Tribunalului Administrativ din Lille. La 30 iulie 1996, reclamantul a depus o cerere prealabilă de despăgubire de la directorul de la EPSM pentru a obține repararea prejudiciului cauzat de mai multe instituții care i-au fost furnizate de mulți ani documentele solicitate. La 30 ianuarie 1997, Tribunalul Administrativ din Lille a introdus o acțiune care viza, pe de o parte, comunicarea documentelor administrative pe care nu le-ar fi obținut încă și, pe de altă parte, condamnarea PEMS la plata a 100 000 de franci de despăgubiri. La data de 27 iunie 1997, reclamantul a răspuns într-un memoriu din data de 27 iunie 1997. Prin hotărârea din data de 20 mai 1998, tribunalul a declarat inadmisibilă cererea de comunicare din cauza inexactității sale, dar a primit în plus a recursului, în termenii următori: (c) rezultă din dispozițiile (din legea din 17 iulie 1978) că orice persoană are dreptul la prezentarea documentelor administrative sau a documentelor nominalizate care o privesc. ; că administrația poate, fără a fi vinovată, să refuze să dea curs acestei cereri chiar și după ce comisia de acces la documentele administrative, sesizată de solicitant, a emis un aviz favorabil cu privire la această comunicare ;că, totuși, această poziție de refuz nu poate persista dincolo de data la care hotărârea instanței administrative, prin care se anulează un refuz de comunicare, a devenit definitivă; că Õ nu poate avea nici caracterul unui refuz sistematic opus în raport cu singura persoană a reclamantului Având în vedere în primul rând faptul că rezultă din faptul că domnul Loyen a sesizat instanța administrativă (...) în vederea executării hotărârii Tribunalului din 20 iulie 1995 de anulare a deciziei prin care Tribunalul de Primă Instanță i-a refuzat comunicarea caietului de legătură al asistentelor medicale Considerând, în al doilea rând, că din 1987, prin atitudinea sa sistematică tăcută față de cererile inițiale ale dlui Loyen, persistența unei atitudini dilatorii chiar și după ce comisia de acces la documentele administrative (...) a declarat caracterul lor comunicabil, conducerea instituției (...) dezvăluie o atitudine permanentă față de persoana lui M. Loyen, care aduce atingere drepturilor pe care acesta le are în temeiul articolului 6a din Legea din 17 iulie 1978, este, prin urmare, vinovată; prin urmare, Tribunalul a condamnat tribunalul să plătească reclamantului suma de 20 000 FRF în despăgubirea prejudiciului său, împreună cu dobânda de drept de la 30 iulie 1996, precum și 3 000 FRF în cadrul cheltuielilor de procedură. La data de 2 noiembrie 1998, reclamantul sesizează Curtea Administrativă a lui Nancy cu privire la o cerere de executare a hotărârii. La 22 decembrie 1998, la EPSM a vărsat suma de 23 000 FRF și, la 12 februarie 1999, președintele Curții a decis să clasifice această cerere fără niciun răspuns. În urma unei noi cereri a reclamantului la 12 martie 1999 (în ceea ce privește interesele și capitalizarea acestora), președintele a decis, la 18 martie 1999, să inițieze o procedură judiciară. Prin hotărârea din 15 iulie 1999, Curtea a declarat că nu va avea loc să se pronunțe asupra intereselor, care fuseseră plătite de Între timp, la 17 august 1998, la EPSM a făcut apel la judecată în fața instanței administrative da apel Nancy. Transplantul Curții l-a informat pe reclamant cu privire la recursul la 30 septembrie 1998. La 2 noiembrie 1998, reclamantul a depus o memorare în apărare și a formulat un apel incident. La 30 august 1998 1999, președintele Curții a ordonat transmiterea dosarului Curții Administrative de Apel din Douai, nou creată. Comisarul guvernului a fost desemnat la 25 mai 2001. Prin Hotărârea din 28 iunie 2001 notificat la 3 iulie 2001, Curtea din Douai a respins recursul la legislația privind drepturile de autor, pronunțând capitalizarea intereselor la care a fost condamnată de către instanța administrativă (începând cu 8 noiembrie 1998) și condamnând la plata sumei de 5 000 EUR către titularii de drept ai reclamantului FRF cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. La 25 februarie 2002, moștenitoarele reclamantului au sesizat Curtea din Douai cu o cerere de ajutor pentru executare. În urma informațiilor din 16 mai 2002 referitoare la EPSM, care indicau plata cheltuielilor, președintele Curții din Douai a trimis o scrisoare de rechemare pentru dobânzile datorate. Acestea din urmă au fost plătite la 4 octombrie 2002. GRIFS Invochant la art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii. În observațiile lor ca răspuns la data de 4 august 2000, moștenitoarele reclamantului, invocând art. 13 din Convenție, se plâng și de faptul că nu dispun de nici o acțiune eficientă pentru a pune capăt încălcării prevăzute la art. 6 1 din Convenție. Reclamantul s-a plâns de durata procedurii pe care a introdus-o instanțelor administrative în despăgubirea prejudiciilor cauzate de împădurirea sistematică a legislației privind protecția datelor cu caracter personal în furnizarea de documente administrative în sensul art. 6 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Potrivit guvernului, procedura de cerere de despăgubire ar trebui să fie analizată, procedura de cerere de executare a hotărârii instanței administrative și, în cele din urmă, procedura în care se solicită transferul de dobânzi și capitalizarea acestora, în mod separat. Curtea amintește că reclamantul se plângea numai de durata procedurii în scopul de a-și deduce prejudiciul, astfel încât numai această procedură va fi examinată de Curte. Guvernul, care recunoaște că cauza nu prezenta dificultăți speciale, reproșează reclamantului că a sesizat instanța administrativă numai după șase luni de la cererea sa prealabilă de despăgubire și concluzionează că acest termen nu poate fi imputat autorităților administrative. În ziua observațiilor sale din 21 iulie 2000, fie în timp ce procedura era pendinte în fața instanței administrative din Douai, acesta consideră că durata generală a procedurii în despăgubire nu este excesivă. Acesta subliniază că autoritățile franceze au pus în aplicare, odată cu crearea Curții din Douai, reforme structurale de ordin structural pentru a se conforma dispozițiilor convenției, în special cerințelor sale privind termenul de judecată. În ceea ce privește termenul de șase luni care s-a scurs înainte de sesizarea instanței administrative, reclamantul nu este admis decât în privința unei decizii de refuz al administrației. Or, administrația dispune de un termen de patru luni pentru a răspunde în scris. După acest termen, tăcerea administrației dă naștere unui refuz tacit pe care l-ar putea contesta persoana împuternicită de către administrație în termen de două luni. El consideră că acest termen de patru luni este, prin urmare, în sine incompatibil cu noțiunea de termen rezonabil. În ceea ce privește procedura în fața instanței administrative, el observă că nici un act nu a avut loc pe parcursul celor zece luni care precedă în instanță. În ceea ce privește procedura în fața judecătorilor de apel, el consideră că transferul dosarului la curtea din Douai nou creată a avut loc cu întârziere, cu mult după ce instanța din Nancy a pronunțat cauza și a adăugat că cauza era în stare de a fi judecată începând cu 2 noiembrie 1998. În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare, Curtea consideră că procedura a început cu plângerea prealabilă din 30 iulie 1996 pe lângă administrația publică și se încheie cu plata dobânzii la 4 octombrie 2002 (a se vedea Zappia c. Italia, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 16-20 și Di Pede c. Italia, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, §§ 24 și 26). Prin urmare, procedura a durat șase ani și mai mult de două luni. În lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa privind termenul rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În observațiile lor ca răspuns la observațiile guvernului, la 4 august 2000, moștenitoarele reclamantului se consideră victime ale unei încălcări a articolului 13 din convenție pe motiv că nu dispun de un mijloc de recurs care să le permită să înceteze încălcarea articolului 6 1 din convenție invocat anterior. Curtea observă că reclamantul a decedat la 3 noiembrie 1999. Ea subliniază că moștenitoarele reclamantului aveau calitatea de moștenitori ai dreptului acestuia din urmă în fața instanțelor interne și că urmăresc procedura în fața Curții în calitate de moștenitori, și nu în numele lor. Aceasta arată că moștenitoarele reclamantului nu sunt nici părți la procedura internă, nici reclamante în fața Curții și concluzionează că moștenitoarele reclamantului nu sunt admisibile să invoce un nou motiv în fața Curții, după decesul reclamantului. Prin urmare, Curtea, cu majoritate de voturi, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție Declară restul cererii inadmisibile. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte