SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71991/01 prezentate de Yves MORILLON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 2 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele J.-P. Costa Levits Botomarova dnii Kovler Zagrebelsky Steiner, judecători și dnii S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 iunie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Yves Morillon, este un resortisant francez [Note1] , născut în 1929 cu reședința la Versailles. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Jean François Auduc, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul și fiul său au fost dați în judecată în fața tribunalului corecțional de la Versailles pentru violență. Prin hotărârea din 13 aprilie 1999, tribunalul l-a relaxat pe reclamant, dar l-a condamnat pe fiul său la două luni de închisoare cu suspendare. Mai 2000, a considerat că elementele constitutive ale infracțiunii erau reunite împotriva reclamantului, a declarat fiul său și el însuși responsabil în solidar pentru prejudiciul suferit de victimă și le-a condamnat la plata unor daune-interese acesteia din urmă. Prin hotărârea din 10 ianuarie 2001, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea că, în timpul procesului în fața instanței de judecată, el și avocatul său erau puși, ca și cum ar fi fost regula, în partea de jos a sălii de judecată, la un nivel inferior celui al curții, în timp ce reprezentantul Ministerului Public se afla pe un podium, la aceeași înălțime ca și curtea. Pe baza acestei dispoziții, reclamantul deplânge faptul că instanța de apel este întemeiată pe o mărturie, fără a răspunde motivului său potrivit căruia mărturia menționată se contrazicea. Pe baza acestei dispoziții, reclamantul deplânge faptul că instanța de apel a manifestat o părtinire evidentă în raționamentul său și nu și-a motivat în mod corespunzător decizia. Reclamantul se plânge de faptul că, în timpul procedurii în fața tribunalului de apel, el și avocatul său erau plasați, așa cum este regula, în partea de jos a sălii de judecată, la un nivel inferior celui al instanței, în timp ce reprezentantul Ministerului Public se afla pe un podium, la aceeași înălțime ca și curtea. El consideră că aceaceasta este o încălcare a principiului egalității de arme și că art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Potrivit Curții, circumstanța denunțată nu este suficientă pentru a pune în discuție egalitatea armelor, în măsura în care, în cazul în care acordă procurorului public o poziție În iunie 1990, Deciziile și Rapoartele nr. 69, p. 104 și Campbell c. Regatul Unit, Decizia Comisiei din 13 iulie 1988, D.R. 57, p. 148). Pe baza aceleiași dispoziții, recurentul deplânge faptul că tribunalul de apel este întemeiat pe o mărturie, fără a răspunde motivului său potrivit căruia mărturia respectivă se contrazicea. Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele interne să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Pe de altă parte, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În plus, în cazul în care art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează, în același timp, eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-I, §§ 26 și 28). Cu toate acestea, având în vedere că reclamantul a putut, în diferitele etape ale procedurii, să își apere cauza în condiții conforme cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea concluzionează că această parte a cererii și respingerea acesteia, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, nu este în mod clar întemeiată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a decis în Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte [Note1] A se verifica.
de la requête n
o
71991/01
présentée par Yves MORILLON
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 octobre 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
J.-P.
Costa
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M.Yves Morillon, est un ressortissant français
[Note1]
, né en 1929 résidant à Versailles. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jean
‑
François
Auduc, avocat à Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant et son fils furent poursuivis devant le tribunal correctionnel de Versailles pour violences. Par un jugement du 13 avril 1999, ledit tribunal relaxa le requérant mais condamna son fils à deux mois d’emprisonnement avec sursis.
Saisie par la partie civile, la cour d’appel de Versailles, par un arrêt du 10
mai 2000, jugea que les éléments constitutifs du délit étaient réunis à l’encontre du requérant, déclara son fils et lui-même solidairement responsables du préjudice subi par la victime, et les a condamna à verser des dommages-intérêts à cette dernière.
Par un arrêt du 10 janvier 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que, lors de l’audience devant la cour d’appel, lui-même et son avocat étaient placés, comme c’est la règle, en contrebas de la salle d’audience, à un niveau inférieur à celui de la cour, alors que le représentant du Ministère public se trouvait sur une estrade, à la même hauteur que la cour. Il voit là une violation du principe de l’égalité des armes.
Sur le fondement de cette même disposition, le requérant dénonce le fait que la cour d’appel s’est fondée sur un témoignage, sans répondre à son moyen selon lequel ledit témoignage se contredisait. Il en déduit que «
la cour d’appel a manifesté une partialité évidente dans son raisonnement
» et n’a pas dûment motivé sa décision.
1.
Le requérant se plaint du fait que, lors de l’audience devant la cour d’appel, lui-même et son avocat étaient placés, comme c’est la règle, en contrebas de la salle d’audience, à un niveau inférieur à celui de la cour, alors que le représentant du Ministère public se trouvait sur une estrade, à la même hauteur que la cour. Il voit là une violation du principe de l’égalité des armes et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Selon la Cour, la circonstance dénoncée ne suffit pas à mettre en cause l’égalité des armes, dans la mesure où, si elle donne au ministère public une position «
physique
» privilégiée dans la salle d’audience, elle ne place pas l’«
accusé
» dans une situation de désavantage concret pour la défense de ses intérêts (voir,
mutatis mutandis
,
Auguste c. France
, n
o
11837/85, rapport de la Commission du 7
juin 1990, Décisions et Rapports n
o
69, p. 104, et
Campbell c. Royaume-Uni
, décision de la Commission du 13 juillet 1988, D.R. 57, p.
148).
Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Sur le fondement de cette même disposition, le requérant dénonce le fait que la cour d’appel s’est fondée sur un témoignage, sans répondre à son moyen selon lequel ledit témoignage se contredisait. Il en déduit que «
la cour d’appel a manifesté une partialité évidente dans son raisonnement
» et n’a pas dûment motivé sa décision.
La Cour rappelle que, si l’article 6 § 1 oblige les juridictions internes à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. Par ailleurs, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. En outre, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, par exemple,
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, arrêt du 21 janvier 1999, CEDH 1999-I, §§ 26 et 28).
Ceci étant, constatant que le requérant a pu, aux différents stades de la procédure, défendre sa cause dans des conditions conformes aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention,
la Cour conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et à son rejet, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président
[Note1]
A vérifier.