I.P. c. FRANCE

I.P. c. FRANCE (CtEDO, 2006)

DOUA SECTIUNE

DECIZIE PARTIALA

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 12025/05

prezentată de I. P.

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință pe 6 iulie 2006 într-o cameră compusă din:

MM.

A.B. Baka, președinte,

J.-P. Costa,

R. Türmen,

M. Ugrekhelidze,

dna E. Fura-Sandström,

D. Jočienė,

M. D. Popović, judecători,

și de dna S. Dollé, grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea susmentionată introdusă pe 21 martie 2005,

După delibărări, render următoarea decizie:

PE FAPTE

Reclamanta, Mlle I. P., este o cetățeană franceză, născută în 1964 și rezidând la Marsilia. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. P. Bernardet, sociolog rezidând la La Fresnaye-Sur-Chedouet.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta este avocat.

La o dată neprecizată, și-a deschis cabinetul și a mutat-se la primul etaj al casei părinților săi. Se pare că în cursul anului 2002, mai multe dispute au opus-o pe aceasta părinților săi.

Pe 12 august 2002, ca urmare a unei altercații, jandarmii au fost solicitați și o anchetă judiciară a fost deschisă împotriva reclamantei, care a fost trimisă în judecată pentru violență asupra ascendenților și pusă sub control judiciar.

În noiembrie 2002, reclamanta s-a întors la domiciliul familial, deși controlul judiciar îi interziceau acest lucru.

În ianuarie 2003, ca urmare a unei noi dispute și intervenție a poliției, reclamanta a fost incarcerată pentru încălcarea controlului judiciar, apoi condamnată la șase luni de închisoare și șase luni de probă cu obligația de tratament.

În decembrie 2003, reclamanta s-a întors la casa părinților.

Pe 30 decembrie 2003, doi medici, dintre care un psihiatru, au examinat-o și au établi certificate.

Unul dintre ele a constatat în particular că:

„[reclamanta] prezintă tulburări grave de personalitate, complicate de alcoolism cronic care a reaparut după o perioadă de incarcare de șapte luni, consecutivă unei sentințe în tribunal pentru agresiuni fizice asupra tatălui. (...)

Starea de sănătate necesită spitalizare fără consimțământul și impune îngrijiri imediate însoțite de o supraveghere constantă în mediu spitalicesc (...). Transformarea HDT în HO trebuie luată în considerare după observație pentru a asigura îngrijiri și urmărire."

Al doilea medic a indicat în particular că a constatat:

„tulburări de comportament cu agitație la domiciliu pe o bază de alcoolism cunoscut și dovedit. Ea a fost deja spitalizată la cererea unui terț și a fost condamnată de trei ori pentru violență împotriva părinților. Starea de sănătate necesită spitalizare fără consimțământul și impune îngrijiri imediate, însoțite de o supraveghere constantă în mediu spitalicesc (...)."

În aceeași zi, reclamanta a fost admisă la spitalul psihiatric Sainte-Marguerite la Marsilia, la cererea unui terț, și anume a fratelui ei medic.

Certificatul medical stabilit pe 31 decembrie 2003 indică în particular că:

„Pacienta nu prezintă la entrevistă simptomatologie deliranta acută, cu toate acestea repetarea trecerilor la fapte heteroagresize care au provocat o incarcare, o urmărire judiciară și din nou o întoarcere recentă la urgențe sunt atât de multe elemente care impun un timp necesar de observație și clarificare a situației actuale. Ar părea că aceste acte de violență apar în contextul ebrietății patologice.

Astăzi, nu există suficiente elemente pentru a putea ridica constrângerea de îngrijiri și a risca o întoarcere la domiciliu precipitată. Măsura de spitalizare sub constrângere trebuie deci momentan păstrată."

Pe 7 ianuarie 2004, reclamanta a beneficiat de o ieșire în perioadă de probă.

Pe 8 februarie 2004, doi medici au examinat-o și au întocmit rapoarte.

Unul dintre ei a constatat că:

„pacienta este agresivă către părinți și agitată la domiciliu după ce a consumat mult alcool. Ea este urmărită în psihiatrie, a oprit tratamentul. Ea a fost deja incarcerată pentru violență împotriva părinților. Starea necesită spitalizare fără consimțământul și impune îngrijiri imediate, însoțite de o supraveghere constantă în mediu spitalicesc la cererea unui terț (...)."

Un psihiatru al spitalului a notat următoarele:

„La urgențe, se arată reticentă, refuză tratamentul, în special luarea de sânge. Prezintă labilitate timică, negare a tulburării, tulburare a judecății. Trebuie să rămână sub observație și să fie reevaluată la distanță de intoxicare. Starea necesită deci spitalizare fără consimțământul și impune îngrijiri imediate, însoțite de o supraveghere constantă în mediu spitalicesc (...)."

Pe 10 februarie 2004, reclamanta a fost din nou spitalizată.

Pe 11 februarie 2004, un psihiatru a făcut un nou certificat în care a precizat:

„Pacienta este din nou primită în condiții similare cu ospitalizările anterioare, este admisă în stare de ebrietate (care nu a putut fi obiectivizată de data aceasta din cauza refuzului pacientei de a face un bilanț sangvin), probabil după o altercație violență cu părinții. Aceleași motive au justificat două ospitalizări în HDT și o incarcare (...). În ciuda planurilor de urmărire psihologică și de decizie de mutare care fuseseră decise de acord cu pacienta la ultimul sejur, [reclamanta] nu s-a prezentat la nici un psihiatru în libera practică și nu a venit la întâlnirea fixată de sectorul ei. Pacienta neagă orice violență împotriva părinților și minimalizează conduitele de alcoolizare. De notat că am putut primi scrisori iterative din partea fratelui și a surorii pacientei care ne informează despre gravitatea situației și riscurile posibile ale unei ieșiri premature. HDT este menținută astazi și în vederea acestor diferite elemente, vom decide în zilele următoare dacă este cazul de a transforma ospitalizarea HDT în ospitalizare de oficiu."

La cererea unui medic al spitalului, prefectul Bouches-du-Rhône a luat pe 20 februarie 2004 o hotărâre ordinând ospitalizarea de oficiu a reclamantei.

Prin hotărâre din 17 martie 2004, prefectul a prelungit măsura pentru o perioada de trei luni.

O ieșire în perioadă de probă a fost acordată pe 19 mai 2004 și reclamanta a reintegrat spitalul pe 9 iunie următor.

Prin hotărâre din 17 iunie 2004, prefectul a prelungit măsura pentru o perioadă de maximum șase luni.

În intervaL, un avocat a sesizat judecătorul libertăților și al detenției (JLD) cu o cerere de ieșire imediată, în temeiul articolului L 3211-12 din codul sănătății publice.

Prin ordin din 29 iulie 2004, JLD a desemnat doi medici experți pentru a examina reclamanta. Experții trebuiau să depună rapoartele lor înainte de 29 septembrie 2004.

În aceeași zi, reclamanta a beneficiat de o ieșire în perioadă de probă, dar ea a trebuit să reintegreze spitalul pe 28 septembrie 2004, fără motiv aparent, conform ei.

Pe 13 august 2004, ea a sesizat tribunalul administrativ cu o cerere de anulare a hotărârii de menținere a ospitalizării de oficiu din 17 iunie 2004.

Pe 6 octombrie 2004, unul din medicii desemnați de JLD și-a redactat raportul. El concluziona:

„În final, conform examinării de astazi și datelor în posesia noastră, ar părea că [reclamanta] a prezentat în trecut și chiar recent, o conduita de alcoolizare compulsivă, compensând, conform ceea ce ea exprimă, în fața situațiilor dificile la nivel existențial, sau de stres într-un mod mai general. În acest sens, se va observa că tratamentul psihotropic spitalicesc al interesatei conținea simplu pentru ultimul sejur, un anxiolitic și un antidepresiv, și pentru cei doi sejurianti anteriori: un anxiolitic în monoterapie. (...) [Reclamanta] nu prezintă în prezent caracter de pericolocitate care să facă încă necesară menținerea amplasării."

În aceeași zi, reclamanta a fost din nou pusă în ieșire în perioadă de probă.

Pe 18 octombrie 2004, un medic al spitalului Sainte-Marguerite a solicitat abrogarea hotărârii inițiale de ospitalizare de oficiu.

Pe 19 octombrie 2004, al doilea medic desemnat de JLD și-a redactat raportul în care a fost în particular constatat:

„Nu există tulburări delirante sau halucinatorii. Nu există tulburări ale somnului. (...) Alcoolizarea apare ca o conduita de compensare în fața unei situații familiale dificile în fața căreia adopta o poziție imatură și de dependență. Astazi, a luat conștiință de necesitatea de a se separa de mediul familial și locuiește independent de părinți. Recunoaște parțial alcoolismul. Acceptă îngrijirile care i se propun. La ziua examinării, nu este deliranta, nici depresiva, discursul este ușor și facil. Nu prezintă la ziua examinării o pericolocitate psihiatrică putând afecta ordinea publică sau siguranța persoanelor. Nu are idei suicidale."

Măsura a fost ridicată pe 21 octombrie 2004 de prefect.

Pe 17 noiembrie 2004, JLD, constatând ridicarea măsurii, a radiat cauza din rol.

B.

Dreptul și practica interne relevante

Codul sănătății publice

Articolul L. 3211-12

„O persoană ospitalizată fără consimțământ sau reținută în orice fel de stabiliment, public sau privat, care găzduiește bolnavi tratați pentru tulburări mentale, tutorele ei dacă este minor, tutorele sau curator dacă, majoră, a fost pusă sub tutelă sau în curatelă, soțul, concubinul, un părinte sau o persoană susceptibilă să acționeze în interesul bolnavului și eventual curatorul persoanei pot, în orice moment, se recurge prin simplă cerere în fața președintelui tribunalului din instanța mare a locului situat al stabilimentului care, judecând în formă de referință după dezbatere contradictorie și după verificările necesare, ordonează, dacă este cazul, ieșirea imediată.

(...)"

Notă: Legea 2000-516 2000-06-15 art. 49 XI: modifică articolul L351 din codul sănătății publice: În primul alineat, cuvântul "președinte" este înlocuit cu cuvintele "judecătorul libertăților și al detenției"; la începutul ultimului alineat, cuvintele "Președintele tribunalului din instanța mare" sunt înlocuite cu cuvintele "Judecătorul libertăților și al detenției". Această modificare nu a fost inserată în redactarea noului articol L3211-12 din codul sănătății publice (fost L351), rezultat din ordinanța 2000-548 din 15 iunie 2000.

Articolul L. 3213-1

„La Paris, prefectul poliției și, în departamente, reprezentanții Statului pronunță prin hotărâre, în vederea unui certificat medical motivat, ospitalizarea de oficiu într-un stabiliment menționat la articolul L. 3222-1 al persoanelor ale căror tulburări mentale necesită îngrijiri și compromit siguranța persoanelor sau afectează, în mod grav, ordinea publică. Certificatul medical motivat nu poate emana de la un psihiatru exercitând în stabilimentul găzduind bolnavul. Hotărârile prefectorale sunt motivate și enumeră cu precizie circumstanțele care au făcut ospitalizarea necesară (...)"

Articolul L3213-3

„În cincisprezece zile, apoi o lună după ospitalizare și apoi cel puțin o dată pe lună, bolnavul este examinat de un psihiatru al stabilimentului care stabilește un certificat medical motivat confirmând sau infirmând, dacă este cazul, observațiile cuprinse în certificatul anterior și precizând în special caracteristicile evoluției sau dispariției tulburărilor justificând ospitalizarea. Fiecare certificat este transmis reprezentantului Statului în departament și comisiei menționate la articolul L. 3222-5 de către directorul stabilimentului."

Articolul L3213-4

„În trei zile înainte de expirarea primei luni de ospitalizare, reprezentantul Statului în departament poate pronunța, după aviz motivat al unui psihiatru, menținerea ospitalizării de oficiu pentru o nouă perioadă de trei luni. Dincolo de această perioadă, ospitalizarea poate fi menținută de reprezentantul Statului în departament pentru perioade de maximum șase luni reînnoibile conform acelorași modalități.

Lipsit de decizie a reprezentantului Statului la expirarea fiecărui termen prevăzut în alineatul anterior, ridicarea ospitalizării este dobândită.

Fără a prejudicia disposițiile anterioare, reprezentantul Statului în departament poate în orice moment pune capăt ospitalizării după aviz al unui psihiatru sau pe propunerea comisiei menționate la articolul L. 3222-5."

Căi de atac

Există în dreptul francez o dublă competență jurisdicțională în materia internării psihiatrice. În ceea ce privește aprecierea regularității internării și reparația eventuală de acordat, într-o hotărâre din 17 februarie 1997, Tribunalul Conflictelor a enunțat după cum urmează noua repartizare a competențelor între cele două ordine de jurisdicții:

„Considerând că [M.], care a fost supus unei măsuri de amplasare de oficiu la centrul spitalicesc (...) conform unei hotărâri a primarului din Tarbes în data de 18 mai 1988 și o hotărâre a Prefectului din Hautes-Pyrénées în data de 3 iunie 1988, a, după ce tribunalul administrativ din Pau a, printr-o sentință din 1 februarie 1993, anulat acele hotărâri pentru lipsă de motivare, cerut tribunalului din instanța mare din Paris să condamne solidar agentul judiciar al Trezoreriei, centrul spitalicesc (...) și comuna Tarbes la reparația prejudiciului suferit (...);

Considerând că dacă autoritatea judiciară este singura competentă, în virtutea articolelor L. 333 și următoarele din codul sănătății publice, pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de amplasare de oficiu la spital psihiatric și consecințele care pot rezulta, competența jurisdicției administrative este de a aprecia regularitatea deciziei administrative care ordonează amplasarea; că atunci când aceasta s-a pronunțat pe acest punct, autoritatea judiciară este competentă să se pronunțe asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregularităților viciat măsura de amplasare de oficiu;

Considerând că rezultă de aici (...) [că] reparația prejudiciului suferit din cauza deciziei contestate aparținea autorității judiciare (...). "

NEMULȚUMIRI

2.

Reclamanta se plânge de asemenea de faptul că lipsa de informare nu i-a permis să sesizeze rapid judecătorul cu o cerere de ieșire imediată. Invocă art. 5 § 2 din Convenție.

RAȚIONAMENT JURIDIC

„Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și prin căile legale: (...)

e. în caz de detenție regulată (...) a unui aliemat, (...)"

Curtea reamintește, așa cum a făcut-o Tribunalul Conflictelor în hotărârea din 17 februarie 1997, că dreptul francez prevede două tipuri de recurs pentru a aprecia regularitatea unei internări psihiatrice: un recurs în fața judecătorului judiciar pentru a evalua temeiurile măsurii de internare și pentru a acorda despăgubire în caz de internare nejustificată și un recurs în fața judecătorului administrativ pentru a aprecia regularitatea externă a deciziilor administrative de internare și a repara posibilele greșeli ale administrației.

În cauza de față, Curtea constată că reclamanta nu a inițiat nici o acțiune în fața judecătorului judiciar pentru a contesta temeiurile internării și pentru a cere eventuale despăgubiri. Ea observă în acest sens că acțiunea de ieșire imediată în fața judecătorului libertăților și al detenției (articolul L. 3211-12 din Codul sănătății publice) nu are ca scop aprecierea necesității deciziei inițiale de internare, ci de a determina dacă persoana internată trebuie sau nu să fie eliberată, în lumina stării sale la ziua sesizării judecătorului (vezi mutatis mutandis L.R. c. Franța (dec.), nr. 33395/96, 19 iunie 2001, D.M. c. Franța (dec.), nr. 41376/98, 26 iunie 2001 și Laidin c. Franța (dec.), nr. 43191/98, 8 ianuarie 2002).

De aici rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

2.

Reclamanta se plânge de asemenea de faptul că lipsa de informare nu i-a permis să sesizeze rapid judecătorul cu o cerere de ieșire imediată. Invocă art. 5 § 2 din Convenție care stipulează:

„Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării și orice acuzație adusă împotriva ei."

Curtea constată pe acest punct că reclamanta nu a prezentat jurisdicțiilor administrative grieful pe care îl ridică în fața Curții, deși acestea erau competente să se pronunțe asupra unui eventual nesocotit al prescripțiilor articolului 5 §§ 1 și 2 din Convenție (vezi decizii L.R., D.M. și Laidin citate mai sus).

De aici rezultă că această parte a cererii trebuie de asemenea respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

„Orice persoană privată de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a recurge la o instanță pentru ca aceasta să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității detenției și să ordoneze eliberarea dacă detenția este ilegală."

În starea actuală a dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât, sub aspectul articolelor 5 §§ 2 și 4 și în aplicarea articolului 54 § 2 b) din Regulamentul Curții.

4.

Reclamanta invocă din nou art. 5 § 5 din Convenție. Conform ei, nu există nicio decizie în dreptul intern acordând o despăgubire pentru nerespectarea „termenului scurt" prevăzut de art. 5 § 4. art. 5 § 5 se citește:

„Orice persoană victimă a unui arest sau detenție în condiții contrare disposițiilor acestui articol are dreptul la reparație."

Curtea reamintește jurisprudența conform căreia art. 5 § 5 citat mai sus „se consideră respectat de îndată ce se poate cere reparație pentru privarea de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4" (Wassink c. Țările de Jos, hotărâre din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185 ‑ A, p. 14, § 38).

Ea constată de asemeni că reclamanta nu a prezentat nicio cerere de despăgubire în fața jurisdicțiilor interne și deci nu a folosit căile de recurs la dispoziție în dreptul intern.

Curtea observă că, până la hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997, atât judecătorul administrativ cât și judecătorul judiciar puteau acorda reparație neregularităților pe care le constatau. Din acea hotărâre, tot litigiul despăgubirilor este în competența judecătorului judiciar. Curtea consideră că dacă această decizie a efectiv modificat repartizarea competențelor între jurisdicțiile judiciare și administrative, ea a simplificat sistemul anterior permițând persoanelor interesate să se adreseze de aici înainte unui singur judecător pentru a fi despăgubite.

De aici Curtea este de părere că dreptul francez asigură exercitarea efectivă a dreptului garantat de art. 5 § 5 citat mai sus cu un grad suficient de certitudine (Lutz c. Franța (dec.), nr. 49531/99, 30 aprilie 2002).

De aici rezultă că acest grief trebuie de aici înainte respins ca evident nefondat, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

5.

Sub aspectul articolului 6 § 1, reclamanta se plânge că ordonând o expertiză și amânând cu mai multe luni decizia, JLD nu a asigurat echitatea și caracterul contradictoric al procedurii. Consideră că, de vreme ce autoritatea prefectorală nu se opunea, JLD ar fi trebuit să ordoneze ieșirea imediată.

Curtea observă mai întâi că este vorba în caz de o procedură destinată să obțină, într-un termen scurt, o decizie asupra regularității privării de libertate a interesatei și pentru a o pune capăt dacă este cazul. În aceste condiții, Curtea consideră că este necesar să examineze aceste griefuri sub aspectul articolului 5 § 4 din Convenție, care constituie în caz lex specialis, și trimite la punctul 3 mai sus în ceea ce privește durata procedurii (Duveau și alții c. Franța (dec.), nr. 77403/01, 5 noiembrie 2002).

Pentru rest, Curtea reamintește că, dacă procedura conform articolului 5 § 4 nu trebuie întotdeauna să fie însoțită de garanții identice cu cele pe care art. 6 § 1 le prescrie pentru procesele civile sau penale (hotărâre Megyeri c. Germania din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, p. 11, § 22), trebuie să aibă caracter judiciar și să ofere garanții adecvate tipurilor de privare de libertate în cauză (Duveau și alții c. Franța (dec.), nr. 77403/01, 14 decembrie 2004).

În particular, trebuie ca interesatul să aibă acces la o instanță și ocazia de a fi ascultat el însuși sau, dacă este necesar, prin anumită formă de reprezentare. Procesul trebuie să fie contradictoric și să garanteze în toate cazurile „egalitatea armelor" între părți (Nikolova c. Bulgaria, [Marea Cameră], nr. 31195/96, § 58, CEDH 1999-II).

Rezultă clar din dosar – și nu este contestat în caz – că reclamanta a avut acces la o instanță în fața căreia era reprezentată de un avocat. În plus, piesele, și în special rapoartele de expertiză, au fost în mod corespunzător puse la dispoziția ei și consilului ei.

De aici rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea constată că acest grief nu este deloc susținut și că nicio parte a dosarului nu permite să ateste realitatea încălcării susținute.

De aici rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Restricțiile care, conform prezentei Convenții, sunt aduse acestor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost prevăzute."

Curtea reamintește că art. 18 din Convenție nu are rol independent; poate fi aplicat doar în conjuncție cu alte articole din Convenție. Poate fi totuși o încălcare a articolului 18 în conjuncție cu alt articol fără ca să fie o încălcare a acelui articol în sine. Rezultă din termenii articolului 18 că nu poate exista încălcare decât dacă dreptul sau libertatea în cauză sunt supuse restricțiilor autorizate de Convenție (Oates c. Polonia (dec.), nr. 35036/97, 11 mai 2000 și Goussinski c. Rusia, nr. 70276/01, §§ 73-74, CEDH 2004 ‑ IV).

Curtea constată că nu rezultă din documentele dosarului, și în special din certificatele medicale produse, că privarea de libertate care a fost aplicată reclamantei ar fi fost în alt scop decât cel prevăzut la art. 5 § 1 e) din Convenție.

De aici rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea reamintește, în primul rând, că pentru grieful pe care îl examinează sub aspectul articolului 5 § 4 din Convenție, această dispoziție trebuie considerată ca lex specialis și că art. 13 nu-și găsește aplicarea. Ea constată de asemeni că grieful tras din încălcarea articolului 5 § 2 din Convenție este inadmisibil. Ea reamintește că dreptul recunoscut de art. 13 din Convenție nu poate fi exercitat decât pentru un grief apărabil (vezi în special Laidin c. Franța (dec.), nr. 43191/98, 24 august 1999, și L.R., decizie citată mai sus).

De aici rezultă că acest grief trebuie declarat inadmisibil, fiindcă evident nefondat conform articolului 35 § 3 din Convenție.

De aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Amână

Examinarea griefului reclamantei tras din durata examinării cererii de ieșire imediată;

Declară

Cererea inadmisibilă pentru rest.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefieră

Președinte

DEUXIEME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12025/05

présentée par I. P.

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6 juillet 2006 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mars 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

lle

I. P., est une ressortissante française, née en 1964 et résidant à Marseille. Elle est représentée devant la Cour par M.

P. Bernardet, sociologue résidant à La Fresnaye-Sur-Chedouet.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est avocate.

A une date non précisée, elle a ouvert son cabinet et a emménagé au premier étage de la maison de ses parents. Il semble qu’au cours de l’année 2002, plusieurs disputes l’opposèrent à ceux-ci.

Le 12 août 2002, suite à une altercation, les gendarmes furent appelés et une information judiciaire ouverte à l’encontre de la requérante, qui fut mise en examen pour violences sur ascendants et placée sous contrôle judiciaire.

En novembre 2002, la requérante regagna le domicile familial, bien que le contrôle judiciaire le lui interdît.

En janvier 2003, suite à une nouvelle dispute et à l’intervention de la police, la requérante fut incarcérée pour violation du contrôle judiciaire, puis condamnée à six mois de prison et six mois de mise à l’épreuve avec obligation de soins.

En décembre 2003, la requérante retourna chez ses parents.

Le 30 décembre 2003, deux médecins, dont un psychiatre, l’examinèrent et établirent des certificats.

L’un d’entre eux releva notamment que

:

«

[la requérante] présente des troubles graves de la personnalité, compliqués d’un alcoolisme chronique qui a repris après une période d’incarcération de sept mois, consécutive à un jugement en correctionnelle pour des agressions physiques contre son père. (...)

Son état de santé nécessite une hospitalisation sans son consentement et impose des soins immédiats assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier (...). La transformation de l’HDT

[1]

en HO

[2]

doit être envisagée après observation pour assurer les soins et le suivi.

»

Le deuxième médecin indiqua notamment avoir constaté

:

«

des troubles du comportement avec agitation à son domicile sur un terrain d’alcoolisme connu et avéré. Elle a déjà été hospitalisée à la demande d’un tiers et a été condamnée à trois reprises pour violences envers ses parents. Son état de santé nécessite une hospitalisation sans son consentement et impose des soins immédiats, assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier (...).

»

Le même jour, la requérante fut admise à l’hôpital psychiatrique de Sainte-Marguerite à Marseille, à la demande d’un tiers, en l’occurrence son frère médecin.

Le certificat médical établi le 31 décembre 2003 indique notamment que

:

«

La patiente ne présente pas à l’entretien de symptomatologie délirante aiguë, toutefois la répétition de passages à l’acte hétéro-agressifs qui ont entraîné une incarcération, un suivi judiciaire et de nouveau un retour récent aux urgences sont autant d’éléments qui imposent un temps nécessaire d’observation et d’éclaircissement de la situation actuelle. Il semblerait que ces actes de violence surviennent dans le cadre d’ivresse pathologique.

A ce jour, il n’existe pas assez d’éléments pour pouvoir lever la contrainte de soins et prendre le risque d’un retour à domicile précipité. La mesure d’hospitalisation sous contrainte doit donc être momentanément gardée.

»

Le 7 janvier 2004, la requérante bénéficia d’une sortie à l’essai.

Le 8 février 2004, deux médecins l’examinèrent et établirent des rapports.

L’un d’entre eux constata que

:

«

la patiente est agressive envers ses parents et agitée à son domicile après avoir bu beaucoup d’alcool. Elle est suivie en psychiatrie, a arrêté son traitement. Elle a déjà été incarcérée pour violence envers ses parents. Son état nécessite son hospitalisation sans son consentement et impose des soins immédiats, assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier à la demande d’un tiers (...).

»

Un psychiatre de l’hôpital releva ce qui suit

:

«

Aux urgences, elle se montre réticente, refuse les soins, en particulier la prise de sang. Elle présente une labilité thymique, un déni du trouble, un trouble du jugement. Elle doit rester en observation et être réévaluée à distance de l’intoxication. Son état nécessite donc une hospitalisation sans son consentement et impose des soins immédiats, assortis d’une surveillance constante en milieu hospitalier (...).

»

Le 10 février 2004, la requérante fut ré-hospitalisée

.

Le 11 février 2004, un psychiatre fit un nouveau certificat dans lequel il précisait

:

«

La patiente est à nouveau reçue dans des conditions similaires aux précédentes hospitalisations, elle est admise en état d’ivresse (qui n’a pu être objectivé cette fois-ci du fait du refus de la patiente de pratiquer un bilan sanguin), vraisemblablement après une altercation violente avec ses parents. Ces mêmes motifs ont justifié deux hospitalisations en HDT ainsi qu’une incarcération (...). Malgré les projets de suivi psychologique et la décision de déménagement qui avaient été décidés en accord avec la patiente lors de son dernier séjour, [la requérante] ne s’est présentée à aucun médecin psychiatre en libéral et n’est pas venue au rendez-vous fixé par son secteur. La patiente nie toute violence à l’encontre de ses parents et minimise ses conduites d’alcoolisation. A noter que nous avons pu recevoir des courriers itératifs de la part du frère et de la sœur de la patiente nous faisant part de la gravité de la situation et des possibles risques d’une sortie prématurée. L’HDT est maintenue ce jour et au vu de ces différents éléments, nous déciderons dans les jours à venir s’il y a lieu de transformer l’hospitalisation en HDT en hospitalisation d’office.

»

Sur demande d’un médecin de l’hôpital, le préfet des Bouches-du-Rhône prit le 20 février 2004 un arrêté ordonnant l’hospitalisation d’office de la requérante.

Par arrêté du 17 mars 2004, le préfet prorogea la mesure pour une durée de trois mois.

Une sortie à l’essai fut accordée le 19 mai 2004 et la requérante réintégra l’hôpital le 9 juin suivant.

Par arrêté du 17 juin 2004, le préfet prorogea la mesure pour une durée de six mois maximum.

Dans l’intervalle, une avocate avait saisi le juge des libertés et de la détention (JLD) d’une demande de sortie immédiate, en application de l’article L 3211-12 du code de la santé publique.

Par ordonnance du 29 juillet 2004, le JLD désigna deux médecins experts pour examiner la requérante. Les experts devaient déposer leurs rapports avant le 29 septembre 2004.

Le même jour, la requérante bénéficia d’une sortie à l’essai, mais elle dut réintégrer l’hôpital le 28 septembre 2004, sans raison apparente, selon elle.

Le 13 août 2004, elle saisit le tribunal administratif d’une requête en annulation de l’arrêté de maintien en hospitalisation d’office du 17

juin

2004.

Le 6 octobre 2004, l’un des médecins désignés par le JLD rendit son rapport. Il concluait

:

«

En définitive, d’après l’examen de ce jour et les données en notre possession, il semblerait que [la requérante] ait présenté dans le passé et encore récemment, un comportement d’alcoolisation compulsive, compensant, d’après ce qu’elle exprime, face à des situations difficiles au plan existentiel, ou de stress d’une manière plus générale. Dans ce sens, on observera que le traitement psychotrope hospitalier de l’intéressée comportait simplement pour le dernier séjour, un anxiolytique et un antidépresseur, et pour les deux séjours précédents

: un anxiolytique en monothérapie. (...) [La requérante] ne présente pas actuellement de caractère de dangerosité rendant encore nécessaire le maintien de son placement.

»

Le même jour, la requérante fut à nouveau mise en sortie à l’essai.

Le 18 octobre 2004, un médecin de l’hôpital Sainte-Marguerite sollicita l’abrogation de l’arrêté initial d’hospitalisation d’office.

Le 19 octobre 2004, le deuxième médecin désigné par le JLD rendit son rapport dans lequel il était notamment relevé

:

«

Il n’y a pas de troubles délirants ou hallucinatoires. Il n’existe pas de troubles du sommeil. (...) L’alcoolisation apparaît comme une conduite de compensation face à une situation familiale difficile vis-à-vis de laquelle elle adoptait une position immature et de dépendance. A ce jour, elle a pris conscience de la nécessité de se séparer de son milieu familial et habite indépendamment de ses parents. Elle reconnaît partiellement son alcoolisme. Elle accepte les soins qui lui sont proposés. Au jour de l’examen, elle n’est ni délirante, ni dépressive, le discours est aisé et facile. Elle ne présente pas au jour de l’examen une dangerosité psychiatrique pouvant porter atteinte à l’ordre public ou à la sûreté des personnes. Elle n’a pas d’idées suicidaires.

»

La mesure fut levée le 21 octobre 2004 par le préfet.

Le 17 novembre 2004, le JLD, constatant la levée de la mesure, radia l’affaire du rôle.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Code de la santé publique

Article L. 3211-12

«

Une personne hospitalisée sans son consentement ou retenue dans quelque établissement que ce soit, public ou privé, qui accueille des malades soignés pour troubles mentaux, son tuteur si elle est mineure, son tuteur ou curateur si, majeure, elle a été mise sous tutelle ou en curatelle, son conjoint, son concubin, un parent ou une personne susceptible d’agir dans l’intérêt du malade et éventuellement le curateur à la personne peuvent, à quelque époque que ce soit, se pourvoir par simple requête devant le président du tribunal de grande instance du lieu de la situation de l’établissement qui, statuant en la forme des référés après débat contradictoire et après les vérifications nécessaires, ordonne, s’il y a lieu, la sortie immédiate.

(...)

»

Nota : Loi 2000-516 2000-06-15 art. 49 XI : modifie l’article L351 du code de la santé publique : Dans le premier alinéa, le mot "président" est remplacé par les mots "juge des libertés et de la détention"

; au début du dernier alinéa, les mots "Le président du tribunal de grande instance" sont remplacés par les mots "Le juge des libertés et de la détention". Cette modification n’a pas été insérée dans la rédaction du nouvel article L3211-12 du code de la santé publique (ancien L351), issu de l’ordonnance 2000-548 du 15 juin 2000.

Article L. 3213-1

«

A Paris, le préfet de police et, dans les départements, les représentants de l’Etat prononcent par arrêté, au vu d’un certificat médical circonstancié, l’hospitalisation d’office dans un établissement mentionné à l’article L. 3222-1 des personnes dont les troubles mentaux nécessitent des soins et compromettent la sûreté des personnes ou portent atteinte, de façon grave, à l’ordre public. Le certificat médical circonstancié ne peut émaner d’un psychiatre exerçant dans l’établissement accueillant le malade. Les arrêtés préfectoraux sont motivés et énoncent avec précision les circonstances qui ont rendu l’hospitalisation nécessaire (...)

»

Article L3213-3

«

Dans les quinze jours, puis un mois après l’hospitalisation et ensuite au moins tous les mois, le malade est examiné par un psychiatre de l’établissement qui établit un certificat médical circonstancié confirmant ou infirmant, s’il y a lieu, les observations contenues dans le précédent certificat et précisant notamment les caractéristiques de l’évolution ou la disparition des troubles justifiant l’hospitalisation. Chaque certificat est transmis au représentant de l’Etat dans le département et à la commission mentionnée à l’article L.

3222-5 par le directeur de l’établissement.

»

Article L3213-4

«

Dans les trois jours précédant l’expiration du premier mois d’hospitalisation, le représentant de l’Etat dans le département peut prononcer, après avis motivé d’un psychiatre, le maintien de l’hospitalisation d’office pour une nouvelle durée de trois mois. Au-delà de cette durée, l’hospitalisation peut être maintenue par le représentant de l’Etat dans le département pour des périodes de six mois maximum renouvelables selon les mêmes modalités.

Faute de décision du représentant de l’Etat à l’issue de chacun des délais prévus à l’alinéa précédent, la mainlevée de l’hospitalisation est acquise.

Sans préjudice des dispositions qui précèdent, le représentant de l’Etat dans le département peut à tout moment mettre fin à l’hospitalisation après avis d’un psychiatre ou sur proposition de la commission mentionnée à l’article L.

3222-5.

»

Voies de recours

Il existe en droit français une double compétence juridictionnelle en matière d’internement psychiatrique. En ce qui concerne l’appréciation de la régularité de l’internement et la réparation éventuelle à accorder, dans un arrêt du 17 février 1997, le Tribunal des conflits a énoncé comme suit la nouvelle répartition des compétences entre les deux ordres de juridictions :

« Considérant que [M.], qui a fait l’objet d’une mesure de placement d’office au centre hospitalier (...) en application d’un arrêté du maire de Tarbes en date du 18 mai 1988 et d’un arrêté du Préfet des Hautes Pyrénées en date du 3 juin 1988, a, après que le tribunal administratif de Pau a, par un jugement du 1er février 1993, annulé lesdits arrêtés pour défaut de motivation, demandé au tribunal de grande instance de Paris de condamner solidairement l’agent judiciaire du Trésor, le centre hospitalier (...) et la commune de Tarbes à la réparation du préjudice subi (...) ;

Considérant que si l’autorité judiciaire est seule compétente, en vertu des articles L.

333 et suivants du code de la santé publique, pour apprécier la nécessité d’une mesure de placement d’office en hôpital psychiatrique et les conséquences qui peuvent en résulter, il appartient à la juridiction administrative d’apprécier la régularité de la décision administrative qui ordonne le placement ; que lorsque cette dernière s’est prononcée sur ce point, l’autorité judiciaire est compétente pour statuer sur les conséquences dommageables de l’ensemble des irrégularités entachant la mesure de placement d’office ;

Considérant qu’il suit de là (...) [que] la réparation du préjudice subi du fait de la décision contestée relevait de l’autorité judiciaire (...). »

GRIEFS

2.

La requérante se plaint également du fait que le manque d’information ne lui a pas permis de saisir le juge rapidement d’une demande de sortie immédiate. Elle invoque l’article 5 § 2 de la Convention.

bref délai

» prévu par l’article 5 § 4.

2 et 4.

EN DROIT

:

« Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...)

e. s’il s’agit de la détention régulière (...) d’un aliéné, (...) »

La Cour rappelle, comme l’a fait le Tribunal des conflits dans son arrêt du 17

février

1997, que le droit français prévoit deux types de recours pour apprécier la régularité d’un internement psychiatrique : un recours devant le juge judiciaire pour évaluer le bien-fondé de la mesure d’internement et accorder réparation en cas d’internement injustifié et un recours devant le juge administratif pour apprécier la régularité externe des décisions administratives d’internement et réparer les éventuelles fautes de l’administration.

En l’espèce, la Cour relève que la requérante n’a introduit aucune action devant le juge judiciaire pour contester le bien-fondé de son internement et demander d’éventuels dommages-intérêts. Elle observe à cet égard que l’action en sortie immédiate devant le juge des libertés et de la détention (article L. 3211-12 du Code de la santé publique) n’a pas pour objet d’apprécier la nécessité de la décision initiale d’internement, mais de déterminer si la personne internée doit ou non être libérée, au vu de son état au jour de la saisine du juge (voir

mutatis mutandis

L.R.

c. France

(déc.), n

o

33395/96, 19 juin 2001,

D.M. c.

France

(déc.), n

o

41376/98, 26 juin 2001 et

Laidin c. France

(déc.), n

o

43191/98, 8 janvier 2002).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2.

La requérante se plaint également du fait que le manque d’information ne lui a pas permis de saisir le juge rapidement d’une demande de sortie immédiate. Elle invoque l’article 5 § 2 de la Convention qui dispose :

« Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.

»

La Cour constate sur ce point que la requérante n’a pas soumis aux juridictions administratives le grief qu’elle soulève devant la Cour, alors que celles-ci étaient compétentes pour statuer sur un éventuel manquement aux prescriptions de l’article 5 §§ 1 et 2 de la Convention

(voir décisions

L.R

.,

D.M

. et

Laidin

précitées).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

bref délai

» de cette disposition qui stipule

:

«

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, sous l’angle de l’article 5 §§ 2 et 4 et en application de l’article 54 § 2 b) du règlement de la Cour.

4.

La requérante invoque encore l’article 5 § 5 de la Convention. Selon elle, il n’existe aucune décision en droit interne accordant une indemnisation pour non respect du «

bref délai

» prévu par l’article 5 § 4. L’article 5 § 5 se lit

:

« Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

La Cour rappelle la jurisprudence selon laquelle l’article 5 § 5 précité «

se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4

» (

Wassink c. Pays-Bas

, arrêt du 27

septembre

1990, série A n

o

185

‑

A, p. 14, §

38).

Elle relève en outre que la requérante n’a présenté aucune requête en indemnisation devant les juridictions internes et n’a donc pas utilisé les voies de recours à sa disposition en droit interne.

La Cour observe que, jusqu’à l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17

février 1997, tant le juge administratif que le juge judiciaire pouvaient accorder réparation des irrégularités qu’ils constataient. Depuis cet arrêt, tout le contentieux de la réparation est de la compétence du juge judiciaire. La Cour estime que si cette décision a effectivement modifié la répartition des compétences entre juridictions judiciaire et administrative, elle a simplifié le système antérieur en permettant aux intéressés de ne s’adresser désormais qu’à un seul juge pour être indemnisés.

Dès lors, la Cour est d’avis que le droit français assure la jouissance effective du droit garanti par l’article 5 § 5 précité avec un degré suffisant de certitude (

Lutz c. France

(déc.), n

o

49531/99, 30 avril 2002).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

5.

Sous l’angle de l’article 6 § 1, la requérante se plaint de ce qu’en ordonnant une expertise et en différant de plusieurs mois sa décision, le JLD n’a pas assuré l’équité et le caractère contradictoire de la procédure. Elle estime que, puisque l’autorité préfectorale ne s’y opposait pas, le JLD aurait dû ordonner sa sortie immédiate.

La Cour observe tout d’abord qu’il s’agit en l’occurrence d’une procédure visant à obtenir, à bref délai, une décision sur la régularité de la privation de liberté de l’intéressée et à y mettre fin le cas échéant. Dans ces conditions, la Cour considère qu’il y a lieu d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention, qui constitue en l’espèce la

lex specialis

, et renvoie au point 3 ci-dessus en ce qui concerne la durée de la procédure (

Duveau et autres c. France

(déc.), n

o

77403/01, 5

novembre

2002).

Pour le reste, la Cour rappelle que, si la procédure au titre de l’article 5

§

4 ne doit pas toujours s’accompagner de garanties identiques à celles que l’article 6 § 1 prescrit pour les procès civils ou pénaux (arrêt

Megyeri c. Allemagne

du 12

mai

1992, série A n

o

237-A, p. 11, § 22), il faut qu’elle revête un caractère judiciaire et offre des garanties appropriées aux types de privation de liberté en question (

Duveau et autres c. France

(déc.), n

o

77403/01, 14 décembre 2004).

En particulier, il faut que l’intéressé ait accès à un tribunal et l’occasion d’être entendu lui-même ou, au besoin, moyennant une certaine forme de représentation. Le procès doit être contradictoire et garantir dans tous les cas «

l’égalité des armes

» entre les parties (

Nikolova c. Bulgarie

, [GC], n

o

31195/96, §58, CEDH 1999-II).

Il ressort clairement du dossier – et il n’est pas contesté en l’espèce – que la requérante a eu accès à un tribunal devant lequel elle était représentée par un avocat. Par ailleurs, les pièces, et notamment les rapports d’expertise, ont été dûment mis à sa disposition et à celle de son conseil.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour relève que ce grief n’est nullement étayé et qu’aucun élément du dossier ne permet d’attester de la réalité de la violation alléguée.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Les restrictions qui, aux termes de la présente Convention, sont apportées auxdits droits et libertés ne peuvent être appliquées que dans le but pour lequel elles ont été prévues.

»

La Cour rappelle que l’article 18 de la Convention n’a pas un rôle indépendant

; il ne peut être appliqué que conjointement à d’autres articles de la Convention. Il peut toutefois y avoir violation de l’article 18 conjointement à un autre article sans pour autant qu’il y ait violation de cet article en soi. Il découle en outre des termes de l’article 18 qu’il ne saurait y avoir violation que si le droit ou la liberté en question est soumis aux restrictions autorisées par la Convention (

Oates c. Pologne

(déc.), n

o

35036/97, 11 mai 2000 et

Goussinski c. Russie

, n

o

70276/01, §§

73-74, CEDH 2004

‑

IV).

La Cour constate qu’il ne ressort pas des documents du dossier, et notamment des certificats médicaux produits, que la privation de liberté qui a été infligée à la requérante l’ait été dans un autre but que celui prévu à l’article 5 § 1 e) de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2 et 4.

La Cour rappelle, en premier lieu, que pour le grief qu’elle examine sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention, cette disposition doit être considérée comme

lex

specialis

et que l’article 13 ne trouve donc pas à s’appliquer. Elle relève par ailleurs que le grief tiré de la violation de l’article 5 § 2 de la Convention est irrecevable. Elle rappelle que le droit reconnu par l’article 13 de la Convention ne peut être exercé que pour un grief défendable (voir notamment

Laidin c. France

(déc.), n

o

43191/98, 24

août 1999, et

L.R

., décision précitée).

Il s’ensuit que ce grief doit être déclaré irrecevable, car manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief de la requérante tiré de la durée de l’examen de sa demande de sortie immédiate

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président

[1]

Hospitalisation

??

[2]

Hospitalisation d’office