CtEDO 30.01.2001 AI

AKBAY contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
30.01.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AKBAY contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

cererii nr. 32598/96

prezentată de Abdulbaki AKBAY

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), având sedință la 30 ianuarie 2001 în cameră compusă din

d-nele E. Palm, președintă,

d-nii Gaukur Jörundsson,

și d. M. O'Boyle, grefier de secție,

Ținând seama de cererea mai sus-menționată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 5 martie 1996 și înregistrată la 13 august 1996,

Ținând seama de art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberări, pronunță decizia următoare:

Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1967. La introducerea cererii, era deținut la penitenciarul Diyarbakır. Este reprezentat în fața Curții de d-na Mahmut Vefa, avocat la barou din Diyarbakır.

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 7 august 1995, reclamantul a fost arestat la Istanbul de poliția secției antiterorist din direcția de siguranță a Istanbulului și plasat în custodie în sediile acestei direcții.

Procesul-verbal întocmit aceeași zi de poliționiști și semnat de reclamant menționa că persoana în cauză, care era suspectă de participare la o întâlnire a PKK, a opus rezistență poliționiștilor și a încercat să fugă în momentul arestării, și că agenții au folosit forța pentru a-l prinde.

Cu toate acestea, reclamantul nu a fost supus unui examen medical la plasarea sa în custodie.

În perioada celor opt zile de custodie, persoana în cauză, cu ochii legați, ar fi fost supusă seviciurilor și, printre altele, suspendată de brațe și amenințată cu moartea.

La 14 august 1995, la cererea direcției de siguranță a Istanbulului, reclamantul a fost examinat de un medic legist, membru al institutului medico-legal. În raportul seu, acesta a menționat că:

"persoana în cauză, care susține că a fost suspendată [de brațe], prezintă cinci vânătăi galbene-verzui variind între 2 x 1 cm și 100,5 [1 x 0,5] cm pe partea interioară a brațului stâng. Urmele constatate nu puneau în pericol viața persoanei în cauză și generau o incapacitate temporară de muncă de trei zile."

La 15 august 1995, reclamantul a fost predat în mâinile poliției din Tatvan (Bitlis, departament în sud-est, sub stare de urgență).

Aceeași zi, înainte de plasarea sa în custodie în sediile direcției de siguranță din Tatvan, reclamantul a fost examinat de un medic din centrul medical din Tatvan care nu a constatat urme de violență pe corp.

Reclamantul a rămas douăzeci și doi de zile în sediile direcției de siguranță din Tatvan. În primele zile, ar fi suferit sevicii pe care nu a precizat natura sau gravitatea, și, în ultimele zile ale custodie sale, ar fi primit îngrijiri pentru a face să dispară urmele de violență.

La 4 septembrie 1995, un proces-verbal semnat de poliționiști și de reclamant a menționat că acesta din urmă ceruse să meargă la toaletă și că la ieșire s-a zgâriat piele din partea superioară a picioarelor și coatelor.

La 5 septembrie 1995, la cererea direcției de siguranță din Tatvan, reclamantul a fost examinat de un medic din centrul medical din Tatvan. Raportul acestuia a menționat leziuni cu crustă la ambii coți și brațe, o leziune cu crustă pe omoplatul drept, leziuni cu crustă pe regiunea dorsală a picioarelor.

Reclamantul nu a fost asistat de nici un avocat în custodie. Din dosar reiese că a fost interogat cu privire la presupusa sa apartenență la PKK și la uciderea unui poliție. A făcut mărturii și a admis toate acuzațiile.

La 5 septembrie 1995, procurorul general l-a ascultat pe reclamant. Persoana în cauză a declarat că în 1993 a plecat din țară și a locuit într-un tabără aparținând PKK. Cu toate acestea, nu participase niciodată la activitățile violente ale acestei organizații ilegale.

La aceeași dată, judecătorul de pace lângă tribunalul penal de primeiro grau din Tatvan (Tatvan Sulh Ceza mahkemesi) a ordonat plasarea în detenție a reclamantului. În fața judecătorului, persoana în cauză a afirmat că suportase anterior PKK și că-și ispășise o pedeapsă de închisoare din cauza activităților sale teroriste. Cu toate acestea, imediat după ieșirea din închisoare, a fost supus mai multor rețineri în custodie, și apoi a plecat din țară și a locuit într-o tabără aparținând PKK. Cu toate acestea, nu participase niciodată la activitățile violente ale PKK.

Printr-un act de acuzare depus la 19 septembrie 1995, procurorul general lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır ("curtea de siguranță a statului") a inițiat o acțiune publică împotriva reclamantului. I se reproșa că era membru al organizației ilegale în cauză și că participase la activitățile sale violente, precum și la uciderea unui poliție, acte pedepsite de articolele 125 și 168 ale codului penal.

Persoana în cauză a fost reprezentată de un avocat în procedura din fața curții de siguranță a statului.

La ședința din 12 februarie 1996, plângându-se de seviciile pe care susține că le-a suferit în custodie, reclamantul a protestat că-și neguța vinovăția. A retractat, de asemenea, depunerile sale făcute în fața procurorului general și judecătorului de instrucție.

La o dată neprecizată, consilierul reclamantului a depus un memoriu la curtea de siguranță a statului. A contestat depunerile clientului său adunate de poliție, a susținut că acestea au fost obținute sub constrângere și a cerut ca forțele de securitate să fie urmărite pentru sevicii. Pentru sprijinul plângerii, s-a referit la rapoartele medicale întocmite în custodie. A expus în special că clientul seu, temând că poliția nu va pune mâna pe el din cauza antecedentelor judiciare, a trebuit să plece din țară ilegal, și că, de altfel, aceasta a locuit într-o tabără aparținând PKK și apoi a abandonat organizația în cauză. A solicitat deci achitarea clientului seu.

Printr-o hotărâre din 4 martie 1996, curtea de siguranță a statului din Diyarbakır a declarat reclamantul vinovat de apartenență la PKK și l-a condamnat la doisprezece ani și jumătate de închisoare în vertu al articolului 168 al codului penal.

În considerentele sale, curtea de siguranță a statului a considerat că acuzația de omor al unui poliție nu putea fi trecută ca stabilită, deoarece acuzatul acceptase această acuzație la interogatoriul din poliție; cu toate acestea, o refuzase la etapa ulterioară. În schimb, a observat că acuzatul făcuse mărturii cu privire la activitățile sale în cadrul PKK când se află în mâinile poliției și că le repetase în fața procurorului general și judecătorului assessor. A concluzionat că un examen al declarațiilor lui A.İ., acuzat câștigat, al lui N.E., alt acuzat, precum și al întregului dosar permitea curții să dobândească convingerea că acuzatul era vinovat doar de acuzația de apartenență la PKK.

La 3 octombrie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea de primă instanță.

Cât privește legislația și practica internă referitoare la urmărirea actelor de maltratare și responsabilitatea civilă și administrativă, Curtea se referă la expunerea legislației interne din hotărârea Satık și alții c. Turquie (nr. 31866/96, §§ 34-40, CEDO 2000).

La época faptelor, art. 30 al legii nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, cât privește infracțiunile care intră sub competența curților de siguranță a statului, că orice persoană arestată trebuia tradusă în fața judecătorului cel mai târziu în patruzeci și opt de ore, sau, în cazul delictului colectiv, în cincisprezece zile.

Cu toate acestea, atunci când persoana era arestată sau pusă în detenție provizorie în departamentele în care fusese declarată starea de urgență, acești termeni erau susceptibili de a fi prelungiți până la patru și treizeci de zile respectiv.

Rezultă din principiile jurisprudențiale ale dreptului penal turc că interogația unui suspect este un mijloc de apărare destinat să beneficieze acestuia din urmă, și nu o măsură destinată să obțină dovezi de culpabilitate. Dacă declarațiile care rezultă din aceasta pot intra în linie de considerație în aprecierea de către judecător a realității faptice a unei cauze, ele trebuie cu toate acestea să fie făcute de bunăvoie, ținând seama că orice declarație smulsă prin recurs la presiuni sau forță nu are valoare probantă. Conform articolului 247 al codului de procedură penală, așa cum este interpretat de Curtea de Casație, pentru ca un proces-verbal de interogatoriu care conține mărturii făcute la poliție sau la procuratură să poată constitui o dovadă de culpabilitate, este imperativ ca acestea să fie reiteRate în fața judecătorului. Altfel, lectura unor asemenea procese-verbale în audință ca dovadă este prohibită și, prin urmare, nu se pot folosi drept temei pentru o condamnare.

Reclamantul susține că a fost supus unor tratamente incompatibile cu art. 3 al Convenției. Susține, de asemenea, că i s-a refuzat un recurs intern efectiv care să-i permită să-și expună criticile. Invocă la aceste sens articolele 2, 3 și 13 ale Convenției.

Curtea observă că criticile reclamantului cad sub articolele 3 și 13 ale Convenției.

art. 3 al Convenției este formulat după cum urmează:

"Niciun nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

art. 13 al Convenției prevede că:

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul susține cu titlu principal că grieful privind art. 3 nu poate fi examinat din cauza neepuizării de către reclamant a căilor de atac interne. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut folosi recursurile penale, civile și administrative prevăzute de dreptul turc.

Pentru parte sa, reclamantul răspunde că trebuie considerat că a satisfăcut regula epuizării căilor de atac din moment ce a exercitat calea penală, care ar fi singura adecvată pentru a compensa încălcarea de care ar fi fost victimă. Expune că a avertizat procurorul și că acesta nu și-a înregistrat plângerea verbală. Oricum, certificatele medicale se aflau în dosarul de instrucție și procurorul ar fi trebuit să inițieze o anchetă din oficiu. De altfel, apărătorul sa a depus plângere împotriva poliționiștilor responsabili de custodia sa și nici o măsură nu a fost luată în acest sens. Or, nimeni nu ar fi ținut seama de aceste acuzații pentru că în Turquie mecanismul urmăririi penale ar fi ranit inoperant din cauza omisiunii procurorilor de a investiga faptele aduse la cunoștința lor. Cât privește alte recursuri civile sau administrative, reclamantul susține că acestea nu reprezentau, de fapt, decât un interes relativ și se consideră scutit de exercitarea lor, convins că în absența unei anchete penale efective nici o acțiune în daune-interese nu putea prospera.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată de art. 35 § 1 al Convenției impune obligația de a folosi anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie, prin urmare, să răspundă pentru acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea juridică internă. Pentru ca se poată considera că a respectat regula, un reclamant trebuie să se prevaleaze de recursurile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le invocă (sentințe Aksoy c. Turquie din 18 decembrie 1996, Colecție 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, și Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Colecție 1998-VIII, § 85).

Curtea constată că dreptul turc prevede recursuri civile, administrative și penale împotriva acțiunilor ilicite și criminale imputabile statului sau agenților acestuia (sentința Yașa c. Turquie din 2 septembrie 1998, Colecție 1998-VI, p. 2431, § 72), dar observă că în cauza de față, în timp ce autoritățile aveau obligația de a ancheta acuzațiile de maltratare de care au luat cunoștință, au ales să nu se intereseze de natura, amploarea și cauza rănilor decelate la reclamant.

Cât privește căile civile și administrative invocate de Guvern, Curtea reamintește că a avut deja de multe ori anterior ocazia să se pronunțe asupra acestor recursuri și concluzionează că acestea nu trebuiau epuizate conform articolului 3 al Convenției, în absența unei anchete oficiale "efective" la nivel intern, în sensul articolului 13 al Convenției (a se vedea, printre multe altele, İlhan [GC], nr. 22277/93, §§ 62-64, CEDO 2000).

Curtea consideră că, având depus plângere împotriva poliționiștilor responsabili de custodia sa și denunțând cel puțin o dată abuzurile de putere presupus suferite, reclamantul nu trebuia să intenteze plus celelalte recursuri civile și administrative invocate de Guvern. De aceea, excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

Guvernul susține că acuzațiile reclamantului sunt în mod evident lipsite de temei. Pentru sprijinul tezei sale, se referă la procesul-verbal de arestare din 7 august 1995 care menționa că reclamantul opusese rezistență poliționiștilor la arestare și încercase să fugă și că poliționiștii folosiseră forța pentru a efectua arestarea. Conform Guvernului, urmele constatate pe brațul stâng al reclamantului au fost datorate bousculadelor și utilizării legale a forței cu scopul de a-l prinde. De altfel, conform Guvernului, o presupusă suspensie de brațe ar fi trebuit să lase urme pe ambele brațe.

Cât privește acuzațiile de tortură în custodie în sediile direcției de siguranță din Tatvan, Guvernul se referă la procesul-verbal întocmit la 4 septembrie 1995 și semnat de reclamant și susține că din el rezultă că persoana în cauză s-a rănit pe sine și că urmele constatate în raportul medical din aceeași zi corespundeau perfect celor indicate în acest proces-verbal.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. Susține că a fost obligat să admită sub constrângere acuzațiile aduse împotriva sa și să-și semneze depunerile. Subliniază în special durata custodie sale, și anume treizeci de zile, lipsit de orice acces la avocat, rudă sau prieten. În primele opt zile, era deținut în sediile direcției de siguranță a Istanbulului și în cursul custodie sale nu fusese supus unui examen medical. Apoi, imediat după plasarea sa, a suferit maltratări și, printre altele, a fost suspendat de brațe. Raportul medical din 14 august 1995 atestă acuzația sa. Cât privește certificatul medical din 15 august 1995, acesta a fost întocmit fără ca el să fie supus unui examen complet. Oricum, conform reclamantului, acesta este departe de a fi de încredere din faptul că nu indică nici o urmă de violență pe corp, în timp ce certificatul întocmit o zi înainte atesta urmele de violență.

Cât privește a doua fază a custodie sale în sediile direcției de siguranță din Tatvan, el susține că a fost supus seviciurilor. Cu toate acestea, în ultimele zile ale custodie sale, a primit îngrijiri medicale pentru a face să dispară urmele de violență pe corp. De altfel, raportul medical întocmit după custodia sa menționa urme cu crustă, adică în curs de vindecare. Din aceasta rezultă că originea urmelor datează cel puțin de câteva zile înainte de data examenului medical.

După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamantul susține că nu a fost imediat tradus în fața judecătorului și că a fost interogat sub tortură. Invocă la acest sens paragrafele 1 c), 3, 4 și 5 ale articolului 5 al Convenției, formulat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în următoarele cazuri și în conformitate cu procedurile prevăzute de lege:

(...) c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive rezonabile de a suspiciona că a comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau de a se sustrage după comiterea acesteia; (...)

Referindu-se la jurisprudența organelor de la Strasbourg, Guvernul susține că durata custodie litigioase poate trece drept compatibilă cu condițiile de celeritate fixate de art. 5 al Convenției, din faptul că un asemenea termen nu ar putea fi disociat de cerințele particulare ale luptei împotriva criminalității teroriste. Argumentează că dificultățile întâlnite în cercetarea și urmărirea infracțiunilor legate de terorism împiedică aprecierea, întotdeauna conform acelorași criterii ca pentru infracțiunile de tip clasic, a duratei custodie. Guvernul reamintește că legislația privind durata custodie a fost modificată la 6 martie 1997. De aceea, Curtea, în examenul seu, ar trebui să ia în considerare ansamblul circumstanțelor.

Reclamantul se opune tezei Guvernului.

După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamantul susține încălcarea paragrafelor 1, 2, 3 ale articolului 6 al Convenției. Se plânge în special că nu a fost informat în custodie de acuzațiile aduse împotriva sa, că nu a putut dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale și nici nu a beneficiat de asistența unui avocat în custodie.

Curtea observă că griefurile reclamantului cad sub art. 6 § 1 al Convenției, combinat cu paragrafele sale 3 a), b) și c), formulat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită cu dreptate, (...)

a) a fi informat, în cel mai scurt timp, în limba pe care o înțelege și în mod detaliat, de natura și de cauza acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale;

c) să se apere pe sine sau să beneficieze de asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat de biroul, atunci când interesele justiției o cer (...)"

Guvernul susține că reclamantul fusese informat de natura și cauza acuzației aduse împotriva sa din prima zi a custodie sale, că a dispus de șase luni după ordonanța de plasare în detenție pentru pregătirea apărării sale, și, de altfel, la stadiul instrucției preliminare, nu prezentase niciodată o cerere de asistență de un apărător.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că a fost condamnat pe baza depunerilor adunate în cursul instrucției, în timp ce era lipsit de asistența unui apărător.

După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamantul susține că din cauza originii kurde, diferitele încălcări ale drepturilor sale au caracter discriminatoriu contrare articolului 14 al Convenției. Referindu-se, de asemenea, la articolele 15 și 17 ale Convenției, el susține, în sfârșit, că restricțiile aduse exercitării libertăților și drepturilor sale în aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în regiunea vizată de starea de urgență nu urmăreau scopurile prevăzute de Convenție.

Curtea constată că reclamantul nu-și susține griefurile și, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, ea nu constată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților invocate. De aceea, aceste griefuri, așa cum au fost ridicate, se dovedesc lipsite de temei și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară admisibile, cu toate considerentele de fond rezervate, griefurile reclamantului privind acuzațiile de maltratare suferite în custodie și absența unei anchete efective în această materie (articolele 3 și 13), regularitatea și durata custodie (art. 5 §§ 1 c) și 3), lipsa unui recurs în fața unui tribunal pentru ca acesta să se pronunțe pe scurt privind legalitatea acestei custodie (art. 5 § 4) și a unui drept la reparație (art. 5 § 5); absența informării privind natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, și a timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale, precum și lipsa asistență unui apărător în custodie (art. 6 § 1 combinat cu §3 a), b) și c))

Declară cererea inadmisibilă pentru restul.

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-10-16
0,97
ÖZCAN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29856/96 présentée par Mehmet ÖZCAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 octobre 2001 en une chambre composée de M mes E
CtEDO 2001-09-11
0,97
BARUT contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29863/96 présentée par Mikail BARUT contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 11 septembre 2001 en une chambre composée d
CtEDO 2001-07-03
0,97
ALGÜR contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32574/96 présentée par Meryeme ALGÜR contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 juillet 2001 en une chambre composée de M mes E
CtEDO 2001-03-08
0,97
ÖZBEY contre la TURQUIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31883/96 présentée par Hasan Hüseyin ÖZBEY contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 mars 2001 en une chambre composée
CtEDO 2001-01-09
0,97
KÜRKÜT contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 24933/94 présentée par Nevzat KÜRKÜT contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 9 janvier 2001 en une chambre composée de M mes E. P
Sursă