Akbay împotriva Turciei

Arestarea și reținerea în custodie a reclamantului La 7 august 1995, reclamantul a fost arestat la Istanbul de poliția secției antiterorist din direcția de siguranță a Istanbulului și plasat în custodie în sediile acestei direcții. Procesul-verbal întocmit aceeași zi de poliționiști și semnat de reclamant menționa că persoana în cauză, care era suspectă de participare la o întâlnire a PKK, a opus rezistență poliționiștilor și a încercat să fugă în momentul arestării, și că agenții au folosit forța pentru a-l prinde. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost supus unui examen medical la plasarea sa în custodie. În perioada celor opt zile de custodie, persoana în cauză, cu ochii legați, ar fi fost supusă seviciurilor și, printre altele, suspendată de brațe și amenințată cu moartea. La 14 august 1995, la cererea direcției de siguranță a Istanbulului, reclamantul a fost examinat de un medic legist, membru al institutului medico-legal. În raportul seu, acesta a menționat că: "persoana în cauză, care susține că a fost suspendată [de brațe], prezintă cinci vânătăi galbene-verzui variind între 2 x 1 cm și 100,5 [1 x 0,5] cm pe partea interioară a brațului stâng. Urmele constatate nu puneau în pericol viața persoanei în cauză și generau o incapacitate temporară de muncă de trei zile." La 15 august 1995, reclamantul a fost predat în mâinile poliției din Tatvan (Bitlis, departament în sud-est, sub stare de urgență). Aceeași zi, înainte de plasarea sa în custodie în sediile direcției de siguranță din Tatvan, reclamantul a fost examinat de un medic din centrul medical din Tatvan care nu a constatat urme de violență pe corp. Reclamantul a rămas douăzeci și doi de zile în sediile direcției de siguranță din Tatvan. În primele zile, ar fi suferit sevicii pe care nu a precizat natura sau gravitatea, și, în ultimele zile ale custodie sale, ar fi primit îngrijiri pentru a face să dispară urmele de violență. La 4 septembrie 1995, un proces-verbal semnat de poliționiști și de reclamant a menționat că acesta din urmă ceruse să meargă la toaletă și că la ieșire s-a zgâriat piele din partea superioară a picioarelor și coatelor. La 5 septembrie 1995, la cererea direcției de siguranță din Tatvan, reclamantul a fost examinat de un medic din centrul medical din Tatvan. Raportul acestuia a menționat leziuni cu crustă la ambii coți și brațe, o leziune cu crustă pe omoplatul drept, leziuni cu crustă pe regiunea dorsală a picioarelor. Reclamantul nu a fost asistat de nici un avocat în custodie. Din dosar reiese că a fost interogat cu privire la presupusa sa apartenență la PKK și la uciderea unui poliție. A făcut mărturii și a admis toate acuzațiile.

Procedura penală inițiată împotriva reclamantului La 5 septembrie 1995, procurorul general l-a ascultat pe reclamant. Persoana în cauză a declarat că în 1993 a plecat din țară și a locuit într-un tabără aparținând PKK. Cu toate acestea, nu participase niciodată la activitățile violente ale acestei organizații ilegale. La aceeași dată, judecătorul de pace lângă tribunalul penal de primeiro grau din Tatvan (Tatvan Sulh Ceza mahkemesi) a ordonat plasarea în detenție a reclamantului. În fața judecătorului, persoana în cauză a afirmat că suportase anterior PKK și că-și ispășise o pedeapsă de închisoare din cauza activităților sale teroriste. Cu toate acestea, imediat după ieșirea din închisoare, a fost supus mai multor rețineri în custodie, și apoi a plecat din țară și a locuit într-o tabără aparținând PKK. Cu toate acestea, nu participase niciodată la activitățile violente ale PKK. Printr-un act de acuzare depus la 19 septembrie 1995, procurorul general lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır ("curtea de siguranță a statului") a inițiat o acțiune publică împotriva reclamantului. I se reproșa că era membru al organizației ilegale în cauză și că participase la activitățile sale violente, precum și la uciderea unui poliție, acte pedepsite de articolele 125 și 168 ale codului penal. Persoana în cauză a fost reprezentată de un avocat în procedura din fața curții de siguranță a statului. La ședința din 12 februarie 1996, plângându-se de seviciile pe care susține că le-a suferit în custodie, reclamantul a protestat că-și neguța vinovăția. A retractat, de asemenea, depunerile sale făcute în fața procurorului general și judecătorului de instrucție. La o dată neprecizată, consilierul reclamantului a depus un memoriu la curtea de siguranță a statului. A contestat depunerile clientului său adunate de poliție, a susținut că acestea au fost obținute sub constrângere și a cerut ca forțele de securitate să fie urmărite pentru sevicii. Pentru sprijinul plângerii, s-a referit la rapoartele medicale întocmite în custodie. A expus în special că clientul seu, temând că poliția nu va pune mâna pe el din cauza antecedentelor judiciare, a trebuit să plece din țară ilegal, și că, de altfel, aceasta a locuit într-o tabără aparținând PKK și apoi a abandonat organizația în cauză. A solicitat deci achitarea clientului seu. Printr-o hotărâre din 4 martie 1996, curtea de siguranță a statului din Diyarbakır a declarat reclamantul vinovat de apartenență la PKK și l-a condamnat la doisprezece ani și jumătate de închisoare în vertu al articolului 168 al codului penal. În considerentele sale, curtea de siguranță a statului a considerat că acuzația de omor al unui poliție nu putea fi trecută ca stabilită, deoarece acuzatul acceptase această acuzație la interogatoriul din poliție; cu toate acestea, o refuzase la etapa ulterioară. În schimb, a observat că acuzatul făcuse mărturii cu privire la activitățile sale în cadrul PKK când se află în mâinile poliției și că le repetase în fața procurorului general și judecătorului assessor. A concluzionat că un examen al declarațiilor lui A.İ., acuzat câștigat, al lui N.E., alt acuzat, precum și al întregului dosar permitea curții să dobândească convingerea că acuzatul era vinovat doar de acuzația de apartenență la PKK. La 3 octombrie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea de primă instanță. B. Legislația și practica internă relevante 1. Urmărirea actelor de maltratare Cât privește legislația și practica internă referitoare la urmărirea actelor de maltratare și responsabilitatea civilă și administrativă, Curtea se referă la expunerea legislației interne din hotărârea Satık și alții c. Turquie (nr. 31866/96, §§ 34-40, CEDO 2000). 2. Modalitățile custodie La época faptelor, art. 30 al legii nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, cât privește infracțiunile care intră sub competența curților de siguranță a statului, că orice persoană arestată trebuia tradusă în fața judecătorului cel mai târziu în patruzeci și opt de ore, sau, în cazul delictului colectiv, în cincisprezece zile. Cu toate acestea, atunci când persoana era arestată sau pusă în detenție provizorie în departamentele în care fusese declarată starea de urgență, acești termeni erau susceptibili de a fi prelungiți până la patru și treizeci de zile respectiv.

Valoarea probantă a elementelor adunate în cursul instrucției preliminare Rezultă din principiile jurisprudențiale ale dreptului penal turc că interogația unui suspect este un mijloc de apărare destinat să beneficieze acestuia din urmă, și nu o măsură destinată să obțină dovezi de culpabilitate. Dacă declarațiile care rezultă din aceasta pot intra în linie de considerație în aprecierea de către judecător a realității faptice a unei cauze, ele trebuie cu toate acestea să fie făcute de bunăvoie, ținând seama că orice declarație smulsă prin recurs la presiuni sau forță nu are valoare probantă. Conform articolului 247 al codului de procedură penală, așa cum este interpretat de Curtea de Casație, pentru ca un proces-verbal de interogatoriu care conține mărturii făcute la poliție sau la procuratură să poată constitui o dovadă de culpabilitate, este imperativ ca acestea să fie reiteRate în fața judecătorului. Altfel, lectura unor asemenea procese-verbale în audință ca dovadă este prohibită și, prin urmare, nu se pot folosi drept temei pentru o condamnare. RECLAMAȚII 1. Reclamantul se plânge mai întâi că a fost amenințat și supus torturii în custodie. Susține că a fost obligat să admită sub constrângere acuzațiile aduse împotriva sa și să-și semneze depunerile. Invocă la acest sens articolele 2 și 3 ale Convenției. Susține că a depus în fața procurorului în prezența poliționiștilor responsabili de custodia sa și că, în ciuda acuzațiilor de tortură, nici un proces-verbal nu a fost întocmit în această materie. 2. Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul susține, de asemenea, că i s-a refuzat un recurs intern efectiv care să-i permită să-și expună criticile privind art. 3 al Convenției. 3. Reclamantul susține, de asemenea, că nu a fost imediat tradus în fața judecătorului și că a fost interogat sub tortură. Invocă la acest sens paragrafele 1, 3, 4 și 5 ale articolului 5 al Convenției.

Reclamantul susține, de asemenea, încălcarea paragrafelor 1, 2 și 3 ale articolului 6 al Convenției. Se plânge în special că nu a fost informat în custodie de acuzațiile aduse împotriva sa, că nu a putut dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale și nici nu a beneficiat de asistența unui avocat în custodie.

Reclamantul susține că din cauza originii kurde, diferitele încălcări ale drepturilor sale au caracter discriminatoriu contrare articolului 14 al Convenției.

Referindu-se la articolele 15 și 17 ale Convenției, reclamantul susține, în sfârșit, că restricțiile aduse exercitării libertăților și drepturilor sale, în aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în regiunea vizată de starea de urgență, nu urmăreau scopurile prevăzute de Convenție. ÎN DREPT A. Privind presupusa încălcare a articolelor 2, 3 și 13 ale Convenției Reclamantul susține că a fost supus unor tratamente incompatibile cu art. 3 al Convenției. Susține, de asemenea, că i s-a refuzat un recurs intern efectiv care să-i permită să-și expună criticile. Invocă la aceste sens articolele 2, 3 și 13 ale Convenției. Curtea observă că criticile reclamantului cad sub articolele 3 și 13 ale Convenției. art. 3 al Convenției este formulat după cum urmează: "Niciun nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante." art. 13 al Convenției prevede că: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." 1. Privind excepția preliminară a Guvernului Guvernul susține cu titlu principal că grieful privind art. 3 nu poate fi examinat din cauza neepuizării de către reclamant a căilor de atac interne. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut folosi recursurile penale, civile și administrative prevăzute de dreptul turc. Pentru parte sa, reclamantul răspunde că trebuie considerat că a satisfăcut regula epuizării căilor de atac din moment ce a exercitat calea penală, care ar fi singura adecvată pentru a compensa încălcarea de care ar fi fost victimă. Expune că a avertizat procurorul și că acesta nu și-a înregistrat plângerea verbală. Oricum, certificatele medicale se aflau în dosarul de instrucție și procurorul ar fi trebuit să inițieze o anchetă din oficiu. De altfel, apărătorul sa a depus plângere împotriva poliționiștilor responsabili de custodia sa și nici o măsură nu a fost luată în acest sens. Or, nimeni nu ar fi ținut seama de aceste acuzații pentru că în Turquie mecanismul urmăririi penale ar fi ranit inoperant din cauza omisiunii procurorilor de a investiga faptele aduse la cunoștința lor. Cât privește alte recursuri civile sau administrative, reclamantul susține că acestea nu reprezentau, de fapt, decât un interes relativ și se consideră scutit de exercitarea lor, convins că în absența unei anchete penale efective nici o acțiune în daune-interese nu putea prospera. Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată de art. 35 § 1 al Convenției impune obligația de a folosi anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie, prin urmare, să răspundă pentru acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea juridică internă. Pentru ca se poată considera că a respectat regula, un reclamant trebuie să se prevaleaze de recursurile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație pentru încălcările pe care le invocă (sentințe Aksoy c. Turquie din 18 decembrie 1996, Colecție 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, și Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Colecție 1998-VIII, § 85). Curtea constată că dreptul turc prevede recursuri civile, administrative și penale împotriva acțiunilor ilicite și criminale imputabile statului sau agenților acestuia (sentința Yașa c. Turquie din 2 septembrie 1998, Colecție 1998-VI, p. 2431, § 72), dar observă că în cauza de față, în timp ce autoritățile aveau obligația de a ancheta acuzațiile de maltratare de care au luat cunoștință, au ales să nu se intereseze de natura, amploarea și cauza rănilor decelate la reclamant. Cât privește căile civile și administrative invocate de Guvern, Curtea reamintește că a avut deja de multe ori anterior ocazia să se pronunțe asupra acestor recursuri și concluzionează că acestea nu trebuiau epuizate conform articolului 3 al Convenției, în absența unei anchete oficiale "efective" la nivel intern, în sensul articolului 13 al Convenției (a se vedea, printre multe altele, İlhan [GC], nr. 22277/93, §§ 62-64, CEDO 2000). Curtea consideră că, având depus plângere împotriva poliționiștilor responsabili de custodia sa și denunțând cel puțin o dată abuzurile de putere presupus suferite, reclamantul nu trebuia să intenteze plus celelalte recursuri civile și administrative invocate de Guvern. De aceea, excepția preliminară a Guvernului trebuie respinsă. 2. Privind fondul Guvernul susține că acuzațiile reclamantului sunt în mod evident lipsite de temei. Pentru sprijinul tezei sale, se referă la procesul-verbal de arestare din 7 august 1995 care menționa că reclamantul opusese rezistență poliționiștilor la arestare și încercase să fugă și că poliționiștii folosiseră forța pentru a efectua arestarea. Conform Guvernului, urmele constatate pe brațul stâng al reclamantului au fost datorate bousculadelor și utilizării legale a forței cu scopul de a-l prinde. De altfel, conform Guvernului, o presupusă suspensie de brațe ar fi trebuit să lase urme pe ambele brațe. Cât privește acuzațiile de tortură în custodie în sediile direcției de siguranță din Tatvan, Guvernul se referă la procesul-verbal întocmit la 4 septembrie 1995 și semnat de reclamant și susține că din el rezultă că persoana în cauză s-a rănit pe sine și că urmele constatate în raportul medical din aceeași zi corespundeau perfect celor indicate în acest proces-verbal. Reclamantul se opune tezei Guvernului. Susține că a fost obligat să admită sub constrângere acuzațiile aduse împotriva sa și să-și semneze depunerile. Subliniază în special durata custodie sale, și anume treizeci de zile, lipsit de orice acces la avocat, rudă sau prieten. În primele opt zile, era deținut în sediile direcției de siguranță a Istanbulului și în cursul custodie sale nu fusese supus unui examen medical. Apoi, imediat după plasarea sa, a suferit maltratări și, printre altele, a fost suspendat de brațe. Raportul medical din 14 august 1995 atestă acuzația sa. Cât privește certificatul medical din 15 august 1995, acesta a fost întocmit fără ca el să fie supus unui examen complet. Oricum, conform reclamantului, acesta este departe de a fi de încredere din faptul că nu indică nici o urmă de violență pe corp, în timp ce certificatul întocmit o zi înainte atesta urmele de violență. Cât privește a doua fază a custodie sale în sediile direcției de siguranță din Tatvan, el susține că a fost supus seviciurilor. Cu toate acestea, în ultimele zile ale custodie sale, a primit îngrijiri medicale pentru a face să dispară urmele de violență pe corp. De altfel, raportul medical întocmit după custodia sa menționa urme cu crustă, adică în curs de vindecare. Din aceasta rezultă că originea urmelor datează cel puțin de câteva zile înainte de data examenului medical. După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind presupusa încălcare a articolelor 5 §§ 1c), 3, 4 și 5 ale Convenției Reclamantul susține că nu a fost imediat tradus în fața judecătorului și că a fost interogat sub tortură. Invocă la acest sens paragrafele 1 c), 3, 4 și 5 ale articolului 5 al Convenției, formulat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în următoarele cazuri și în conformitate cu procedurile prevăzute de lege: (...) c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive rezonabile de a suspiciona că a comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau de a se sustrage după comiterea acesteia; (...) 3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de §1 c) din acest articol trebuie imediat prezentată judecătorului sau altui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecat într-un termen rezonabil sau eliberat pe parcursul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezența persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe pe scurt privind legalitatea detențiunii sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală. 5. Orice persoană victimă unei arestări sau detențiuni în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparație." Referindu-se la jurisprudența organelor de la Strasbourg, Guvernul susține că durata custodie litigioase poate trece drept compatibilă cu condițiile de celeritate fixate de art. 5 al Convenției, din faptul că un asemenea termen nu ar putea fi disociat de cerințele particulare ale luptei împotriva criminalității teroriste. Argumentează că dificultățile întâlnite în cercetarea și urmărirea infracțiunilor legate de terorism împiedică aprecierea, întotdeauna conform acelorași criterii ca pentru infracțiunile de tip clasic, a duratei custodie. Guvernul reamintește că legislația privind durata custodie a fost modificată la 6 martie 1997. De aceea, Curtea, în examenul seu, ar trebui să ia în considerare ansamblul circumstanțelor. Reclamantul se opune tezei Guvernului. După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. C. Privind presupusa încălcare a articolelor 6 §§ 1, 2 și 3 ale Convenției Reclamantul susține încălcarea paragrafelor 1, 2, 3 ale articolului 6 al Convenției. Se plânge în special că nu a fost informat în custodie de acuzațiile aduse împotriva sa, că nu a putut dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale și nici nu a beneficiat de asistența unui avocat în custodie. Curtea observă că griefurile reclamantului cad sub art. 6 § 1 al Convenției, combinat cu paragrafele sale 3 a), b) și c), formulat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită cu dreptate, (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: a) a fi informat, în cel mai scurt timp, în limba pe care o înțelege și în mod detaliat, de natura și de cauza acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale; c) să se apere pe sine sau să beneficieze de asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat de biroul, atunci când interesele justiției o cer (...)" Guvernul susține că reclamantul fusese informat de natura și cauza acuzației aduse împotriva sa din prima zi a custodie sale, că a dispus de șase luni după ordonanța de plasare în detenție pentru pregătirea apărării sale, și, de altfel, la stadiul instrucției preliminare, nu prezentase niciodată o cerere de asistență de un apărător. Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că a fost condamnat pe baza depunerilor adunate în cursul instrucției, în timp ce era lipsit de asistența unui apărător. După ce a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că aceste griefuri ridică întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a procedurii și necesită un examen al fondului cauzei. De aceea, acestea nu pot fi declarate vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel, ele nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. D. Privind presupusa încălcare a articolelor 14, 15 și 17 ale Convenției Reclamantul susține că din cauza originii kurde, diferitele încălcări ale drepturilor sale au caracter discriminatoriu contrare articolului 14 al Convenției. Referindu-se, de asemenea, la articolele 15 și 17 ale Convenției, el susține, în sfârșit, că restricțiile aduse exercitării libertăților și drepturilor sale în aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în regiunea vizată de starea de urgență nu urmăreau scopurile prevăzute de Convenție. Curtea constată că reclamantul nu-și susține griefurile și, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, ea nu constată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților invocate. De aceea, aceste griefuri, așa cum au fost ridicate, se dovedesc lipsite de temei și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară admisibile, cu toate considerentele de fond rezervate, griefurile reclamantului privind acuzațiile de maltratare suferite în custodie și absența unei anchete efective în această materie (articolele 3 și 13), regularitatea și durata custodie (art. 5 §§ 1 c) și 3), lipsa unui recurs în fața unui tribunal pentru ca acesta să se pronunțe pe scurt privind legalitatea acestei custodie (art. 5 § 4) și a unui drept la reparație (art. 5 § 5); absența informării privind natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, și a timpului și facilităților necesare pentru pregătirea apărării sale, precum și lipsa asistență unui apărător în custodie (art. 6 § 1 combinat cu §3 a), b) și c)) Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președinte

L’arrestation et la garde à vue du requérant Le 7 août 1995, le requérant fut arrêté à Istanbul par la police de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d’Istanbul et placé en garde à vue dans les locaux de cette direction. Le procès-verbal établi le même jour par les policiers et signé par le requérant fait état de ce que l’intéressé, alors soupçonné de participer à une réunion du PKK, résista aux policiers et tenta de fuir lors de son arrestation et que les agents firent usage de la force pour l’appréhender. Toutefois, le requérant ne fut pas soumis à un examen médical lors de son placement en garde à vue. Durant les huit jours de la garde à vue, l’intéressé, les yeux bandés, aurait été soumis à des sévices et, entre autres, suspendu par les bras et menacé de mort. Le 14 août 1995, à la demande de la direction de la sûreté d’Istanbul, le requérant fut examiné par un médecin légiste, membre de l’institut médico-légal. Dans son rapport, celui-ci mentionna que : « l’intéressé, qui allègue avoir été suspendu [par les bras], présente cinq ecchymoses jaunes–verdâtres variant entre de 2 x 1 cm et de 100,5 [1 x 0,5] cm sur la partie intérieure du bras gauche. Les séquelles constatées ne mettaient pas en danger la vie de l’intéressé et engendraient un arrêt de travail de trois jours. ». Le 15 août 1995, le requérant fut remis aux mains de la police de Tatvan (Bitlis, département dans le sud-est, soumis à l’état d’urgence). Le même jour, avant son placement en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté de Tatvan, le requérant fut examiné par un médecin du centre médical de Tatvan qui ne constata aucune trace de violence sur son corps. Le requérant resta vingt-deux jours dans les locaux de la direction de la sûreté de Tatvan. Durant les premiers jours, il aurait subi des sévices dont il n’a pas précisé la nature ou la gravité, et, les derniers jours de sa garde à vue, il aurait reçu des soins en vue de faire disparaître les traces de violence. Le 4 septembre 1995, un procès-verbal signé par les policiers et le requérant fit état de ce que ce dernier avait demandé à aller aux toilettes et qu’à sa sortie, il s’était griffé la peau de la partie supérieure de ses pieds et de ses coudes. Le 5 septembre 1995, à la demande de la direction de la sûreté de Tatvan, le requérant fut examiné par un médecin du centre médical de Tatvan. Son rapport mentionna des lésions avec croûte aux deux coudes et bras, une lésion avec croûte sur l’omoplate droite, des lésions avec croûte sur la région dorsale des pieds. Le requérant ne fut assisté par aucun avocat lors de sa garde à vue. Il ressort du dossier qu’il fut interrogé sur sa prétendue appartenance au PKK et sur le meurtre d’un policier. Il passa aux aveux et admit tous les chefs d’accusation.

La procédure pénale engagée à l’encontre du requérant Le 5 septembre 1995, le procureur de la République entendit le requérant. L’intéressé déclara qu’en 1993 il avait quitté le pays et résidé dans un camp appartenant au PKK. Toutefois, il n’avait jamais participé aux activités violentes de cette organisation illégale. A la même date, le juge de paix près le tribunal pénal d’instance de Tatvan (Tatvan Sulh Ceza mahkemesi) ordonna le placement en détention du requérant. Devant le juge, l’intéressé affirma avoir soutenu le PKK auparavant et avoir purgé une peine de prison en raison de ses activités terroristes. Toutefois, dès sa sortie de prison, il avait fait l’objet de plusieurs gardes à vue, et ensuite il avait quitté le pays et résidé dans un camp appartenant au PKK. Cependant, il n’avait jamais participé aux activités violentes du PKK. Par un acte d’accusation déposé le 19 septembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat ») intenta une action publique contre le requérant. Il lui était reproché d’être membre de l’organisation illégale en question et d’avoir participé à ses activités violentes ainsi que du meurtre d’un policier, actes réprimés par les articles 125 et 168 du code pénal. L’intéressé était représenté par un avocat lors de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat. A l’audience du 12 février 1996, se plaignant des mauvais traitements qu’il aurait subis pendant sa garde à vue, le requérant protesta de son innocence. Il rétracta en outre ses dépositions faites devant le procureur de la République et le juge d’instruction. A une date non précise, le conseil du requérant déposa un mémoire à la cour de sûreté de l’Etat. Il contesta les dépositions de son client recueillies par la police, prétendit que celles-ci avaient été obtenues sous la contrainte et demanda que les forces de sécurité fussent poursuivies pour mauvais traitements. A l’appui de la plainte, il se référa aux rapports médicaux établis lors de la garde à vue. Il exposa notamment que son client, craignant que la police ne s’en prît à lui en raison de son casier judiciaire, avait dû quitter le pays illégalement, et que, par ailleurs, celui-ci résida dans un camp appartenant au PKK et ensuite abandonna l’organisation en question. Il sollicita donc l’acquittement de son client. Par un arrêt du 4 mars 1996, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır déclara le requérant coupable d’appartenance au PKK et le condamna à douze ans et demie d’emprisonnement en vertu de l’article 168 du code pénal. Dans ses attendus, la cour de sûreté de l’Etat considéra que le chef d’homicide d’un policier ne pouvait être passé pour établi, dès lors que l’accusé avait accepté ce chef d’accusation lors de son interrogatoire à la police ; toutefois, il l’avait refusé au stade subséquent. En revanche, elle observa que l’accusé avait passé aux aveux sur ses activités au sein du PKK lorsqu’il était aux mains de la police et qu’il les avait réitérés devant le procureur de la République et le juge assesseur. Elle conclut qu’un examen des déclarations d’A.İ., un accusé repenti, de N.E., un autre accusé, ainsi que de l’ensemble du dossier avait permis à la cour d’acquérir la conviction que l’accusé était uniquement coupable du chef d’appartenance au PKK. Le 3 octobre 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant et confirma l’arrêt de première instance. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La poursuite des actes de mauvais traitements En ce qui concerne le droit et la pratique internes relatifs à la poursuite des actes de mauvais traitements et à la responsabilité civile et administrative, la Cour renvoie à l’exposé du droit interne dans l’arrêt Satık et autres c. Turquie (n° 31866/96, §§ 34-40, CEDH 2000). 2. Les modalités de la garde à vue A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours. Toutefois, lorsque la personne est arrêtée ou mise en détention provisoire dans les départements où l’état d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement.

La valeur probante des éléments recueillis lors de l’instruction préliminaire Il ressort des principes jurisprudentiels du droit pénal turc que l’interrogatoire d’un suspect est un moyen de défense devant profiter à ce dernier, et non une mesure destinée à obtenir des preuves à charge. Si les déclarations qui en sont issues peuvent entrer en ligne de compte dans l’appréciation par le juge de la réalité factuelle concernant une affaire, elles doivent néanmoins être faites de plein gré, étant entendu que toute déclaration extorquée par le recours à des pressions ou à la force n’a aucune valeur probante. Aux termes de l’article 247 du code de procédure pénale, tel qu’interprété par la Cour de cassation, pour qu’un procès-verbal d’interrogatoire contenant des aveux faits à la police ou au parquet puisse constituer une preuve à charge, il est impératif que ceux-ci soient réitérés devant le juge. Sinon, la lecture lors de l’audience de pareils procès-verbaux à titre de preuve est prohibée et, dès lors, on ne saurait y puiser un motif pour fonder une condamnation. GRIEFS 1. Le requérant se plaint en premier lieu d’avoir été menacé et soumis à des tortures lors de sa garde à vue. Il allègue avoir été obligé d’admettre sous la contrainte les accusations portées à son encontre ainsi que de signer ses dépositions. Il invoque à cet égard les articles 2 et 3 de la Convention. Il soutient qu’il avait déposé devant le procureur en présence des policiers responsables de sa garde à vue et que, malgré ses allégations de torture, aucun procès-verbal n’a été établi en la matière. 2. En invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant prétend également s’être vu refuser un recours interne effectif lui permettant d’exposer ses griefs au regard de l’article 3 de la Convention. 3. Le requérant allègue en outre qu’il n’a pas été aussitôt traduit devant un juge et qu’il a été interrogé sous la torture. Il invoque à cet égard les paragraphes 1, 3, 4 et 5 de l’article 5 de la Convention.

Le requérant allègue également la violation des paragraphes 1, 2 et 3 de l’article 6 de la Convention. Il se plaint en particulier de n’avoir pas été informé lors de sa garde à vue des accusations portées contre lui, de n’avoir pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ni bénéficier de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue.

Le requérant soutient qu’en raison de son origine kurde les diverses violations de ses droits ont un caractère discriminatoire contraire à l’article 14 de la Convention.

Se référant aux articles 15 et 17 de la Convention, le requérant soutient enfin que les restrictions apportées à l’exercice de ses libertés et droits, en application des dispositions légales en vigueur dans la région visée par l’état d’urgence, ne poursuivaient pas les buts prévus par la Convention. EN DROIT A. Sur la violation alléguée des articles 2, 3 et 13 de la Convention Le requérant soutient avoir été soumis à des traitements incompatibles avec l’article 3 de la Convention. Il prétend également s’être vu refuser un recours interne effectif lui permettant d’exposer ses griefs. Il invoque à ces égards les articles 2, 3 et 13 de la Convention. La Cour observe que les griefs du requérant relèvent des articles 3 et 13 de la Convention. L’article 3 de la Convention est ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » L’article 13 de la Convention dispose que : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (…) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » 1. Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement soutient à titre principal que le grief tiré de l’article 3 ne peut être examiné en raison du défaut d’épuisement par le requérant des voies de recours internes. D’après le Gouvernement, le requérant aurait pu faire usage des recours pénaux, civils et administratifs prévus en droit turc. Pour sa part, le requérant réplique qu’il doit passer pour avoir satisfait à la règle d’épuisement des voies de recours dès lors qu’il a exercé la voie pénale, qui seule serait adéquate pour compenser la violation dont il aurait été victime. Il expose qu’il a avisé le procureur et que celui-ci n’a pas enregistré sa plainte verbale. De toute façon, les certificats médicaux se trouvaient dans le dossier d’instruction et le procureur aurait dû entamer une enquête d’office. En outre, il fait observer que son défenseur a porté plainte contre les policiers responsables de sa garde à vue et qu’aucune suite n’a été donnée à cet égard. Or, nul n’aurait fait cas de ces allégations parce qu’en Turquie le mécanisme de poursuites pénales serait rendu inopérant à cause de l’omission par les procureurs d’instruire les faits portés à leur connaissance. Pour ce qui est d’autres recours civils ou administratifs, le requérant fait valoir que ceux-ci ne représentaient, en réalité, qu’un intérêt relatif et s’estime dispensé de les exercer, convaincu qu’en l’absence d’une enquête pénale effective aucune action en dommages-intérêts ne saurait prospérer. La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Pour que l’on puisse considérer qu’il a respecté la règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue (arrêts Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, et Assenov et autres c. Bulgarie du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, § 85). La Cour note que le droit turc prévoit des recours civils, administratifs et pénaux contre les actes illicites et criminels imputables à l’Etat ou ses agents (arrêt Yașa c. Turquie du 2 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2431, § 72), mais relève qu’en l’espèce, alors que les autorités ont l’obligation d’enquêter sur des allégations de mauvais traitements dont elles ont eu connaissance, elles ont choisi de ne pas s’enquérir de la nature, de l’étendue et de la cause des blessures décelées chez le requérant. En ce qui concerne les voies civile et administrative invoquées par le Gouvernement, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu maintes fois par le passé l’occasion de se prononcer sur ces recours et conclut qu’ils n’étaient pas à épuiser au titre de l’article 3 de la Convention, en l’absence d’une enquête officielle « effective » au plan interne, au sens de l’article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, İlhan [GC], n° 22277/93, §§ 62-64, CEDH 2000). La Cour estime qu’ayant porté plainte contre les policiers responsables de sa garde à vue et dénoncé au moins à une reprise les mauvais traitements prétendument subis, le requérant n’avait pas à intenter de plus les autres recours civils et administratifs invoqués par le Gouvernement. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement. 2. Sur le fond Le Gouvernement soutient que les allégations du requérant sont manifestement dénuées de fondement. A l’appui de sa thèse, il se réfère au procès-verbal d’arrestation du 7 août 1995 qui fait état de ce que le requérant avait résisté aux policiers lors de son arrestation et tenté de fuir et que les policiers avaient employé la force pour procéder à l’arrestation. D’après le Gouvernement, les séquelles constatées sur le bras gauche du requérant étaient dues aux bousculades et à l’usage légal de la force en vue de l’appréhender. En outre, d’après le Gouvernement, une prétendue suspension par les bras aurait dû laisser des traces sur les deux bras. Quant aux allégations de torture lors de la garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté de Tatvan, le Gouvernement se réfère au procès-verbal établi le 4 septembre 1995 et signé par le requérant et soutient qu’il en ressort que l’intéressé s’est blessé lui-même et que les séquelles constatées dans le rapport médical du même jour correspondaient parfaitement à celles indiquées dans ce procès-verbal. Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il allègue avoir été obligé d’admettre sous la contrainte les accusations portées à son encontre et de signer ses dépositions. Il souligne notamment la durée de sa garde à vue, à savoir trente jours, privé de tout accès à un avocat, un parent ou un ami. Pendant les huit premiers jours, il était détenu dans les locaux de la direction de la sûreté d’Istanbul et lors de sa garde à vue, il n’avait pas été soumis à un examen médical. Ensuite, dès son placement, il a subi des mauvais traitements et, entre autres, été suspendu par les bras. Le rapport médical du 14 août 1995 atteste son allégation. En ce qui concerne le certificat médical du 15 août 1995, celui-ci a été établi sans qu’il fût soumis à un examen complet. De toute façon, d’après le requérant, celui-ci est loin d’être fiable du fait qu’il n’indique aucune trace de violence sur son corps, alors que le certificat établi un jour avant attestait les traces de violence. Quant à la deuxième phase de sa garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté de Tatvan, il affirme avoir été soumis à des sévices. Toutefois, les derniers jours de sa garde à vue, il a reçu des soins médicaux pour faire disparaître les traces de violence sur son corps. D’ailleurs, le rapport médical établi suite à sa garde à vue fait état de séquelles avec croûte, c’est-à-dire en voie de guérison. Il en ressort que l’origine des séquelles date au moins de quelques jours avant la date de l’examen médical. Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ces griefs posent des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, ils ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1c), 3, 4 et 5 de la Convention Le requérant allègue qu’il n’a pas été aussitôt traduit devant un juge et qu’il a été interrogé sous la torture. Il invoque à cet égard les paragraphes 1 c), 3, 4 et 5 de l’article 5 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (…) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (…) 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » Se référant à la jurisprudence des organes de Strasbourg, le Gouvernement prétend que la durée de la garde à vue litigieuse peut passer pour compatible avec les conditions de célérité fixées par l’article 5 de la Convention, du fait qu’un tel délai ne saurait être dissocié des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste. Il fait valoir que les difficultés rencontrées dans la recherche et la poursuite des infractions liées au terrorisme empêchent d’apprécier, toujours d’après les mêmes critères que pour les infractions de type classique, la durée de la garde à vue. Le Gouvernement rappelle que la législation concernant la durée de la garde à vue a été modifiée le 6 mars 1997. Dès lors, la Cour, dans son examen, devrait prendre en considération l’ensemble des circonstances. Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ces griefs posent des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, ils ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. C. Sur la violation alléguée de l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention Le requérant allègue la violation des paragraphes 1, 2, 3 de l’article 6 de la Convention. Il se plaint en particulier de n’avoir pas été informé lors de sa garde à vue des accusations portées contre lui, de n’avoir pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ni bénéficier de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue. La Cour observe que les griefs du requérant relèvent de l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec ses paragraphes 3 a), b) et c), ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (…) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent (…) » Le Gouvernement fait valoir que le requérant avait été informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui dès le premier jour de sa garde à vue, qu’il a disposé de six mois après l’ordonnance de mise en détention pour la préparation de sa défense, et, de plus, qu’au stade de l’instruction préliminaire, il n’a jamais présenté de demande d’assistance par un défenseur. Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et prétend avoir été condamné sur la base des dépositions recueillies lors de l’instruction, alors qu’il était privé de l’assistance d’un défenseur. Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ces griefs posent des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, ils ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. D. Sur la violation alléguée des articles 14, 15 et 17 de la Convention Le requérant soutient qu’en raison de son origine kurde les diverses violations de ses droits ont un caractère discriminatoire contraire à l’article 14 de la Convention. Se référant également aux articles 15 et 17 de la Convention, il soutient enfin que les restrictions apportées à l’exercice de ses libertés et droits en application des dispositions légales en vigueur dans la région visée par l’état d’urgence ne poursuivaient pas les buts prévus par la Convention. La Cour relève que le requérant n’étaye pas ses griefs et, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés invoqués. Dès lors, ces griefs, tels qu’ils ont été soulevés, s’avèrent dénués de fondement et doivent être rejetés conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant concernant les allégations de mauvais traitements subis lors de la garde à vue et l’absence d’une enquête effective à ce sujet (articles 3 et 13), la régularité et la durée de la garde à vue (article 5 §§ 1 c) et 3), le défaut d’un recours devant un tribunal afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de cette garde à vue (article 5 § 4) et d’un droit à réparation (article 5 § 5) ; l’absence d’information de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, et du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ainsi que le manque d’assistance d’un défenseur lors de sa garde à vue (article 6 § 1 combiné avec son paragraphe 3 a), b) et c)) Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente