CtEDO 30.01.2001 Auto

CASE OF BASIC v. AUSTRIA

RESPONDENT
AUT
HOTĂRÂRE
30.01.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Preliminary objection allowed (non-exhaustion of domestic remedies)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF BASIC v. AUSTRIA (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

La 17 februarie 1990 poliția Salzburg a efectuat o căutare într-o casă de jocuri de noroc. Reclamantul a fost găsit în posesia, printre altele, a unui ceas prețios lipsit de un timbre austriac (Punzierung). La 18 februarie 1990, poliția a interogat reclamantul, care a declarat că ceasul i-a fost promis pentru datoriile de jocuri de noroc. La 19 februarie 1990, poliția de Salzburg a depus o informație împotriva reclamantului cu suspiciune de primire a mărfurilor pentru care nu au fost plătite taxe de import (fahrlässige Abgabenhehlerei) și a transmis ceasul Biroului Vamal de Salzburg (Zollamt), care a ordonat confiscarea (Beschlagnamme) în vederea posibilei sale confiscare (Verfall). La 8 martie 1990, Oficiul vamal a primit cereri scrise de la reclamantul care a afirmat că nu avea niciun motiv să suspecteze că nu au fost plătite taxe de import la ceas. 10. La 13 aprilie 1990, reclamantul, reprezentat de avocat, a solicitat Biroului vamal Salzburg să-i restabilească ceasul. La 17 ianuarie 1992, Oficiul Vamal de Salisburg a deschis proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune că a primit în mod neglijent mărfuri pentru care nu au fost plătite taxe de import. 12. La 8 mai 1992, Oficiul Vamal a eliberat un ordin penal (Strafverfügung) împotriva reclamantului care îl consideră vinovat de infracțiunea de mai sus. 13. La 16 noiembrie 1993, Oficiul Vamal de Salzburg, după obiecția reclamantului (Einspruch), a avut o audiere, la încheierea acesteia, a hotărât să întrerupă procedura din cauza faptului că nu s-a dovedit că reclamantul a acționat neglijent atunci când a dobândit ceasul. 14. Între timp, la 3 septembrie 1991, Biroul Vamal de Salzburg a deschis, de asemenea, proceduri penale împotriva E.W. La 23 ianuarie 1992, Oficiul Vamal a invitat reclamantul să se alăture acestei proceduri ca parte privată (Nebenbeteiligter). În aceeași zi a fost auzit de Oficiul Vamal care a refuzat să ridice ceasul. 16. La 8 mai 1992, Oficiul Vamal a eliberat un ordin penal împotriva E.W. La 15 septembrie 1993, Oficiul Vamal a avut o audiere, după opoziția lui E.W.. La încheierea acesteia a constatat că E.W. a fost din nou vinovat de evadarea taxelor de import. La 6 mai 1994, E.W. a făcut apel împotriva acestei decizii. Se pare că reclamantul a solicitat restabilirea ceasului. 29 august 1994 a fost stabilită ca dată pentru audierea de recurs. Cu toate acestea, audierea a trebuit amânată, deoarece citarea nu a putut fi efectuată la E.W. 19. La 25 ianuarie 1995, Consiliul de apel al Direcției Regionale de Finanțe a Salizburgului (Finanzlandesdirektion), după ce a efectuat o audiere, a susținut parțial și a respins parțial apelul E.W.. A confirmat că a fost vinovat de evadarea taxelor de import, dar a redus amendă. A confirmat pierderea ceasului și a declarat că a avut efect împotriva reclamantului. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind infracțiunile fiscale (Finanzstrafgesetz), proprietatea obiectelor deținute trece către Federație atunci când ordinul de confiscare devine finală și orice drepturi ale terților sunt stingute. Decizia a fost notificată la E.W. și la reclamant la 7 martie 1996. 20. La 18 martie 1994, Oficiul vamal principal al Salisburgului (Hauptzollamt), în așa-numita procedură de răspundere a obiectelor (Sachhaftungs-verfahren), a emis o decizie prin care a luat ceasul ca garanție pentru plata taxelor de import evadate de E.W. 21. La 28 iunie 1995, Oficiul vamal principal al Salisburgului a emis o decizie preliminară privind apelul reclamantului (Berufungsvorentscheidung). La 20 iulie 1995, reclamanta a solicitat ca Hotărârea Regională de Finanțe a Salisburgului să decidă în apelul său. 22. La 28 aprilie 1997, Hotărârea Regională de Finanțe a Salisburgului a anulat decizia din 18 martie 1994. Acesta a constatat, în special, că ceasul în cauză a fost deja confiscat de Oficiul Vamal de Salzburg la 19 februarie 1990, pentru a asigura posibila pierdere în contextul procedurilor penale împotriva E.W. și a reclamantului, iar ceasul a rămas ulterior în custodia Oficiului Vamal. Prin urmare, în contextul procedurii de răspundere a obiectelor nu a existat loc pentru reînnoirea atacului, hotărârea a fost depusă în favoarea reclamantului la 21 mai 1997 23. În temeiul articolului 130 din Constituția Federală (Bundes-verfassungsgesetz), Curtea de Administrație decide, printre altele, cu privire la cererile (Beschwerden) în care se presupune că autoritățile administrative au încălcat datoria de a decide. 24. art. 132 din Constituția Federală, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „O acțiune de încălcare a obligației de a decide poate fi depusă de oricine care are dreptul de a fi parte în cadrul procedurilor administrative pentru a executa această obligație. O acțiune de încălcare a obligației de a decide este inadmisibilă în procedurile penale administrative, cu excepția proceselor și acuzațiilor private în ceea ce privește infracțiunile fiscale.” 25. Secțiunea 73 din Legea privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz) se ocupă de datoria autorităților administrative de a decide. Partea relevantă a acesteia se menționează după cum urmează: „(1) sub rezerva oricărei dispoziții contrare din regulamentele administrative, autoritățile trebuie să ia o decizie privind cererile părților ... și apelurile fără întârziere inutile și cel puțin șase luni de la depunerea cererii sau a recursului. (2) În cazul în care decizia nu este notificată părții în acest termen, competența va fi transferată autorității superioare competente la cererea scrisă a părții. ...” În cadrul procedurii în temeiul Legii privind infracțiunile fiscale se exclude o cerere de transfer de competență la autoritatea superioare. 26. Dispozițiile relevante din Legea Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofgesetz) privind cererea împotriva nevoilor de a hotărî după cum urmează: „O cerere în temeiul art. 132 din Constituția Federală de încălcare a obligației de a decide (depunerea împotriva nevoilor de a hotărâ administrației) nu poate fi depusă decât atunci când autoritatea cea mai înaltă la care poate fi formulată o cerere în cadrul procedurilor administrative, fie prin intermediul unui recurs, fie prin intermediul unei cereri de transfer de competență, ... a fost aplicată de către o parte și nu a luat o decizie cu privire la această chestiune în termen de șase luni. ...” (2) Cu privire la o cerere împotriva incapacității administrației de a hotărî în temeiul articolului 132 din Constituția Federală autoritatea relevantă trebuie să fie ordonată să decidă în termen de trei luni și fie să prezinte Curții Administrative o copie a deciziei, fie să declare de ce în opinia sa nu a existat încălcarea obligației de a hotărî. Termenul poate fi prelungit o dată dacă autoritatea administrativă poate demonstra că există motive relevante pentru care este imposibil să ajungă la o decizie în termenul stabilit. În cazul în care o decizie este luată în termenul stabilit, procedurile în ceea ce privește cererea împotriva nerespectării hotărârii administrației se mențin.” (1) Sub rezerva unei dispoziții contrare a prezentului Lege federal, Curtea Administrativă pronunță o hotărâre în toate cazurile. ... (4) În ceea ce privește cererile în temeiul articolului 132 din Constituția Federală, Curtea Administrativă poate inițial să-și limiteze hotărârea la o decizie privind anumite puncte de drept relevante și să ordone autorității să ia o decizie în conformitate cu punctele de drept stabilite într-un termen specificat care nu trebuie să depășească opt săptămâni. În cazul în care Curtea Administrativă nu utilizează această posibilitate sau autoritatea în cauză nu respectă ordinul, Curtea Administrativă decide asupra cererii împotriva incapacității administrației de a hotărî prin hotărârea privind fondul, pentru care va avea deplină discreție în locul autorității administrative.” 27. Potrivit hotărârii Curții Constituționale din 30 septembrie 1989 (publicate în colectarea oficială a hotărârilor acestei instanțe, VfSlg 12167/89), Curtea Administrativă poate primi cereri împotriva incapacității administrației de a hotărî în temeiul articolului 132 din Constituția Federală, luată în combinație cu art. 27 din Legea Curții Administrative, de asemenea în cazul în care o autoritate de primă instanță nu a dat o hotărâre în cadrul termenului de șase luni legale, cu condiția ca niciun alt remediu (cum ar fi o cerere de transfer de competență) să nu fie hotărât. 28. Potrivit informațiilor statistice furnizate de Guvern, între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 1999, Curtea Administrativă a abordat un total de 825 de cereri împotriva neîndeplinirii administrației. 29. În 67,2% din cauzele (555 din 825), procedura a determinat că autoritatea contestată a dat o hotărâre în termen de patru luni de la depunerea cererii la Curtea Administrativă. Curtea Administrativă a luat aproximativ o lună pentru a emite autoritatea contestată ordinul de a acorda hotărârea într-un termen de trei luni (art. 36 § 2 din Legea Curții Administrative). În aceste cazuri, procedurile dinainte de Curtea Administrativă au fost întrerupte, fie din cauza satisfăcării cererii (515 din 825 de cazuri) fie din cauza retragerii acțiunii (40 din 825 de cazuri). În 6.7% din cauze (55 din 825), autoritatea contestată nu a respectat ordinul Curții de Administrație și Curtea de Administrație a avut în sine să ia o decizie cu privire la fondurile în temeiul articolului 42 § 4 din Legea Curții de Administrație. Aceasta a făcut-o după o durată medie a procedurii înaintea acestuia de doi ani și aproape trei luni. Restul 26,1% din cazuri (215 din 825) au fost respinse de Curtea Administrativă pentru lipsa competenței sau pentru alte motive de inadmisibilitate.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă