La 17 februarie 1990 poliția Salzburg a efectuat o căutare într-o casă de jocuri de noroc. Reclamantul a fost găsit în posesia, printre altele, a unui ceas prețios lipsit de un timbre austriac (Punzierung). La 18 februarie 1990, poliția a interogat reclamantul, care a declarat că ceasul i-a fost promis pentru datoriile de jocuri de noroc. La 19 februarie 1990, poliția de Salzburg a depus o informație împotriva reclamantului cu suspiciune de primire a mărfurilor pentru care nu au fost plătite taxe de import (fahrlässige Abgabenhehlerei) și a transmis ceasul Biroului Vamal de Salzburg (Zollamt), care a ordonat confiscarea (Beschlagnamme) în vederea posibilei sale confiscare (Verfall). La 8 martie 1990, Oficiul vamal a primit cereri scrise de la reclamantul care a afirmat că nu avea niciun motiv să suspecteze că nu au fost plătite taxe de import la ceas. 10. La 13 aprilie 1990, reclamantul, reprezentat de avocat, a solicitat Biroului vamal Salzburg să-i restabilească ceasul. La 17 ianuarie 1992, Oficiul Vamal de Salisburg a deschis proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune că a primit în mod neglijent mărfuri pentru care nu au fost plătite taxe de import. 12. La 8 mai 1992, Oficiul Vamal a eliberat un ordin penal (Strafverfügung) împotriva reclamantului care îl consideră vinovat de infracțiunea de mai sus. 13. La 16 noiembrie 1993, Oficiul Vamal de Salzburg, după obiecția reclamantului (Einspruch), a avut o audiere, la încheierea acesteia, a hotărât să întrerupă procedura din cauza faptului că nu s-a dovedit că reclamantul a acționat neglijent atunci când a dobândit ceasul. 14. Între timp, la 3 septembrie 1991, Biroul Vamal de Salzburg a deschis, de asemenea, proceduri penale împotriva E.W. La 23 ianuarie 1992, Oficiul Vamal a invitat reclamantul să se alăture acestei proceduri ca parte privată (Nebenbeteiligter). În aceeași zi a fost auzit de Oficiul Vamal care a refuzat să ridice ceasul. 16. La 8 mai 1992, Oficiul Vamal a eliberat un ordin penal împotriva E.W. La 15 septembrie 1993, Oficiul Vamal a avut o audiere, după opoziția lui E.W.. La încheierea acesteia a constatat că E.W. a fost din nou vinovat de evadarea taxelor de import. La 6 mai 1994, E.W. a făcut apel împotriva acestei decizii. Se pare că reclamantul a solicitat restabilirea ceasului. 29 august 1994 a fost stabilită ca dată pentru audierea de recurs. Cu toate acestea, audierea a trebuit amânată, deoarece citarea nu a putut fi efectuată la E.W. 19. La 25 ianuarie 1995, Consiliul de apel al Direcției Regionale de Finanțe a Salizburgului (Finanzlandesdirektion), după ce a efectuat o audiere, a susținut parțial și a respins parțial apelul E.W.. A confirmat că a fost vinovat de evadarea taxelor de import, dar a redus amendă. A confirmat pierderea ceasului și a declarat că a avut efect împotriva reclamantului. În conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii privind infracțiunile fiscale (Finanzstrafgesetz), proprietatea obiectelor deținute trece către Federație atunci când ordinul de confiscare devine finală și orice drepturi ale terților sunt stingute. Decizia a fost notificată la E.W. și la reclamant la 7 martie 1996. 20. La 18 martie 1994, Oficiul vamal principal al Salisburgului (Hauptzollamt), în așa-numita procedură de răspundere a obiectelor (Sachhaftungs-verfahren), a emis o decizie prin care a luat ceasul ca garanție pentru plata taxelor de import evadate de E.W. 21. La 28 iunie 1995, Oficiul vamal principal al Salisburgului a emis o decizie preliminară privind apelul reclamantului (Berufungsvorentscheidung). La 20 iulie 1995, reclamanta a solicitat ca Hotărârea Regională de Finanțe a Salisburgului să decidă în apelul său. 22. La 28 aprilie 1997, Hotărârea Regională de Finanțe a Salisburgului a anulat decizia din 18 martie 1994. Acesta a constatat, în special, că ceasul în cauză a fost deja confiscat de Oficiul Vamal de Salzburg la 19 februarie 1990, pentru a asigura posibila pierdere în contextul procedurilor penale împotriva E.W. și a reclamantului, iar ceasul a rămas ulterior în custodia Oficiului Vamal. Prin urmare, în contextul procedurii de răspundere a obiectelor nu a existat loc pentru reînnoirea atacului, hotărârea a fost depusă în favoarea reclamantului la 21 mai 1997 23. În temeiul articolului 130 din Constituția Federală (Bundes-verfassungsgesetz), Curtea de Administrație decide, printre altele, cu privire la cererile (Beschwerden) în care se presupune că autoritățile administrative au încălcat datoria de a decide. 24. art. 132 din Constituția Federală, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „O acțiune de încălcare a obligației de a decide poate fi depusă de oricine care are dreptul de a fi parte în cadrul procedurilor administrative pentru a executa această obligație. O acțiune de încălcare a obligației de a decide este inadmisibilă în procedurile penale administrative, cu excepția proceselor și acuzațiilor private în ceea ce privește infracțiunile fiscale.” 25. Secțiunea 73 din Legea privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz) se ocupă de datoria autorităților administrative de a decide. Partea relevantă a acesteia se menționează după cum urmează: „(1) sub rezerva oricărei dispoziții contrare din regulamentele administrative, autoritățile trebuie să ia o decizie privind cererile părților ... și apelurile fără întârziere inutile și cel puțin șase luni de la depunerea cererii sau a recursului. (2) În cazul în care decizia nu este notificată părții în acest termen, competența va fi transferată autorității superioare competente la cererea scrisă a părții. ...” În cadrul procedurii în temeiul Legii privind infracțiunile fiscale se exclude o cerere de transfer de competență la autoritatea superioare. 26. Dispozițiile relevante din Legea Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofgesetz) privind cererea împotriva nevoilor de a hotărî după cum urmează: „O cerere în temeiul art. 132 din Constituția Federală de încălcare a obligației de a decide (depunerea împotriva nevoilor de a hotărâ administrației) nu poate fi depusă decât atunci când autoritatea cea mai înaltă la care poate fi formulată o cerere în cadrul procedurilor administrative, fie prin intermediul unui recurs, fie prin intermediul unei cereri de transfer de competență, ... a fost aplicată de către o parte și nu a luat o decizie cu privire la această chestiune în termen de șase luni. ...” (2) Cu privire la o cerere împotriva incapacității administrației de a hotărî în temeiul articolului 132 din Constituția Federală autoritatea relevantă trebuie să fie ordonată să decidă în termen de trei luni și fie să prezinte Curții Administrative o copie a deciziei, fie să declare de ce în opinia sa nu a existat încălcarea obligației de a hotărî. Termenul poate fi prelungit o dată dacă autoritatea administrativă poate demonstra că există motive relevante pentru care este imposibil să ajungă la o decizie în termenul stabilit. În cazul în care o decizie este luată în termenul stabilit, procedurile în ceea ce privește cererea împotriva nerespectării hotărârii administrației se mențin.” (1) Sub rezerva unei dispoziții contrare a prezentului Lege federal, Curtea Administrativă pronunță o hotărâre în toate cazurile. ... (4) În ceea ce privește cererile în temeiul articolului 132 din Constituția Federală, Curtea Administrativă poate inițial să-și limiteze hotărârea la o decizie privind anumite puncte de drept relevante și să ordone autorității să ia o decizie în conformitate cu punctele de drept stabilite într-un termen specificat care nu trebuie să depășească opt săptămâni. În cazul în care Curtea Administrativă nu utilizează această posibilitate sau autoritatea în cauză nu respectă ordinul, Curtea Administrativă decide asupra cererii împotriva incapacității administrației de a hotărî prin hotărârea privind fondul, pentru care va avea deplină discreție în locul autorității administrative.” 27. Potrivit hotărârii Curții Constituționale din 30 septembrie 1989 (publicate în colectarea oficială a hotărârilor acestei instanțe, VfSlg 12167/89), Curtea Administrativă poate primi cereri împotriva incapacității administrației de a hotărî în temeiul articolului 132 din Constituția Federală, luată în combinație cu art. 27 din Legea Curții Administrative, de asemenea în cazul în care o autoritate de primă instanță nu a dat o hotărâre în cadrul termenului de șase luni legale, cu condiția ca niciun alt remediu (cum ar fi o cerere de transfer de competență) să nu fie hotărât. 28. Potrivit informațiilor statistice furnizate de Guvern, între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 1999, Curtea Administrativă a abordat un total de 825 de cereri împotriva neîndeplinirii administrației. 29. În 67,2% din cauzele (555 din 825), procedura a determinat că autoritatea contestată a dat o hotărâre în termen de patru luni de la depunerea cererii la Curtea Administrativă. Curtea Administrativă a luat aproximativ o lună pentru a emite autoritatea contestată ordinul de a acorda hotărârea într-un termen de trei luni (art. 36 § 2 din Legea Curții Administrative). În aceste cazuri, procedurile dinainte de Curtea Administrativă au fost întrerupte, fie din cauza satisfăcării cererii (515 din 825 de cazuri) fie din cauza retragerii acțiunii (40 din 825 de cazuri). În 6.7% din cauze (55 din 825), autoritatea contestată nu a respectat ordinul Curții de Administrație și Curtea de Administrație a avut în sine să ia o decizie cu privire la fondurile în temeiul articolului 42 § 4 din Legea Curții de Administrație. Aceasta a făcut-o după o durată medie a procedurii înaintea acestuia de doi ani și aproape trei luni. Restul 26,1% din cazuri (215 din 825) au fost respinse de Curtea Administrativă pentru lipsa competenței sau pentru alte motive de inadmisibilitate.
8.On 17 February 1990 the Salzburg police carried out a search in a gambling house. The applicant was found in possession of, inter alia, a precious watch lacking an Austrian stamp (Punzierung). On 18 February 1990 the police questioned the applicant, who stated that the watch had been pledged to him for gambling debts. 9. On 19 February 1990 the Salzburg police filed an information against the applicant on suspicion of receiving goods for which no import duties had been paid (fahrlässige Abgabenhehlerei) and handed the watch over to the Salzburg Customs Office (Zollamt), which ordered its seizure (Beschlagnahme) with a view to its possible forfeiture (Verfall). Subsequently, on 26 February 1990, a certain E.W. contacted the Customs Office and claimed to be the owner of the watch. On 8 March 1990 the Customs Office received written submissions from the applicant who claimed that he had had no reason to suspect that no import duties had been paid on the watch. 10. On 13 April 1990 the applicant, represented by counsel, requested the Salzburg Customs Office to restore the watch to him. The Customs Office did not react. A second request made on 16 July 1991 was equally unsuccessful. 11. On 17 January 1992 the Salzburg Customs Office opened criminal proceedings against the applicant on suspicion of having negligently received goods for which no import duty had been paid. 12. On 8 May 1992 the Customs Office issued a penal order (Strafverfügung) against the applicant finding him guilty of the above offence. 13. On 16 November 1993 the Salzburg Customs Office, upon the applicant's objection (Einspruch), held a hearing, at the close of which it decided to discontinue the proceedings on the ground that it had not been proved that the applicant had acted negligently when he acquired the watch. 14. Meanwhile, on 3 September 1991 the Salzburg Customs Office had also opened criminal proceedings against E.W. on suspicion of evading import duties as regards the watch. 15. On 23 January 1992 the Customs Office invited the applicant to join these proceedings as a private party (Nebenbeteiligter). On the same day he was heard by the Customs Office which refused to lift the seizure of the watch. 16. On 8 May 1992 the Customs Office issued a penal order against E.W. It found him guilty of having evaded import duties as regards the watch and imposed a fine on him. Further, it ordered its forfeiture. 17. On 15 September 1993 the Customs Office held a hearing, upon E.W.'s objection. At its close it found E.W. again guilty of evading import duties. It also confirmed the forfeiture of the watch. 18. On 6 May 1994 E.W. appealed against this decision. It appears that the applicant requested the restoration of the watch. 29 August 1994 was fixed as a date for the appeal hearing. However, the hearing had to be postponed as the summons could not be served on E.W. 19. On 25 January 1995 the Appeals Board of the Salzburg Regional Directorate of Finance (Finanzlandesdirektion), after holding a hearing, partly upheld and partly dismissed E.W.'s appeal. It confirmed that he was guilty of evading import duties, but reduced the fine. It confirmed the forfeiture of the watch and stated that it took effect against the applicant. According to the relevant provisions of the Tax Offences Act (Finanzstrafgesetz), ownership of forfeited items passes to the Federation when the forfeiture order becomes final and any rights of third parties are extinguished. The decision was served on E.W. and on the applicant on 7 March 1996. 20. On 18 March 1994 the Salzburg Main Customs Office (Hauptzollamt), in so-called object liability proceedings (Sachhaftungs-verfahren), issued a decision seizing the watch as a security for the payment of the import duties evaded by E.W. 21. On 28 June 1995 the Salzburg Main Customs Office issued a preliminary decision on the applicant's appeal (Berufungsvorentscheidung). On 20 July 1995 the applicant requested the Salzburg Regional Directorate of Finance to decide on his appeal. 22. On 28 April 1997 the Salzburg Regional Directorate of Finance quashed the decision of 18 March 1994. It found in particular that the watch at issue had already been seized by the Salzburg Customs Office on 19 February 1990 in order to secure its possible forfeiture in the context of criminal proceedings against E.W. and the applicant. The watch had thereafter remained in the custody of the Customs Office. Thus, there was no room for its renewed seizure in the context of object liability proceedings. The decision was served on the applicant on 21 May 1997. 23. Under Article 130 of the Federal Constitution (Bundes-verfassungsgesetz) the Administrative Court decides, inter alia, on applications (Beschwerden) in which it is alleged that the administrative authorities have breached their duty to decide. 24. Article 132 of the Federal Constitution, in its relevant part, reads as follows: “An action for breach by the administrative authorities ... of the duty to decide can be lodged by anyone entitled as a party in administrative proceedings to enforce that duty. An action for breach of the duty to decide is inadmissible in administrative criminal proceedings, except private prosecutions and prosecutions in respect of tax offences.” 25. Section 73 of the General Administrative Procedure Act (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz) deals with the administrative authorities' duty to decide. Its relevant part reads as follows: “(1) Subject to any contrary provision in the administrative regulations, the authorities must give a decision on applications by parties ... and appeals without unnecessary delay and at the latest six months after the application or appeal has been lodged. (2) If the decision is not served on the party within this time-limit, jurisdiction will be transferred to the competent superior authority upon the party's written request. ...” In proceedings under the Tax Offences Act an application for transfer of jurisdiction to the superior authority is excluded. 26. The relevant provisions of the Administrative Court Act (Verwaltungsgerichtshofgesetz) relating to the application against the administration's failure to decide read as follows: “An application under Article 132 of the Federal Constitution for breach of the duty to decide (application against the administration's failure to decide) can be lodged only when the highest authority to which an application can be made in administrative proceedings, either by way of an appeal or an application for transfer of jurisdiction, ... has been applied to by a party and has not made a decision on the matter within six months. ...” “(2) On an application against the administration's failure to decide under Article 132 of the Federal Constitution the relevant authority is to be ordered to give a decision within three months and either produce to the Administrative Court a copy of the decision or state why in its opinion there has not been a breach of the duty to decide. The time-limit can be extended once if the administrative authority can show that there are relevant reasons why it is impossible to reach a decision within the prescribed time-limit. If a decision is made within the prescribed time-limit, the proceedings in respect of the application against the administration's failure to decide shall be stayed.” “(1) Subject to any contrary provision of this Federal Act, the Administrative Court shall give a judgment in all cases. ... (4) In respect of applications under Article 132 of the Federal Constitution, the Administrative Court may initially limit its judgment to a decision on specific relevant points of law and order the authority to make a decision consistent with the determined points of law within a specified time-limit which must not exceed eight weeks. If the Administrative Court does not use that possibility or the authority in question fails to comply with the order, the Administrative Court shall rule on the application against the administration's failure to decide by giving a judgment on the merits, for which it shall have full discretion in the administrative authority's stead.” 27. According to the Constitutional Court's judgment of 30 September 1989 (published in the official collection of that court's decisions, VfSlg 12167/89), the Administrative Court may receive applications against the administration's failure to decide under Article 132 of the Federal Constitution, taken in conjunction with section 27 of the Administrative Court Act, also where an authority of first instance has failed to give a decision within the statutory six-month time-limit, provided that no other remedy (such as a request for a transfer of jurisdiction) lies against the failure to decide. 28. According to statistical information provided by the Government, between 1 January 1998 and 31 December 1999, the Administrative Court dealt with a total of 825 applications against the administration's failure to decide. 29. In 67.2% of the cases (555 out of 825), the proceedings resulted in the respondent authority giving a decision within four months from the time the application was lodged with the Administrative Court. The Administrative Court took about a month to issue the order to the respondent authority to give the decision within a three-month time-limit (section 36 § 2 of the Administrative Court Act). In these cases, the proceedings before the Administrative Court were discontinued, either because the applicant's claim had been satisfied (515 out of 825 cases) or because the applicant, having achieved his aim, withdrew the action (40 out of 825 cases). In 6.7% of the cases (55 out of 825), the respondent authority failed to comply with the Administrative Court's order and the Administrative Court had itself to give a decision on the merits under section 42 § 4 of the Administrative Court Act. It did so after an average duration of the proceedings before it of two years and almost three months. The remaining 26.1% of the cases (215 out of 825) were rejected by the Administrative Court for lack of jurisdiction or on other grounds of inadmissibility.