SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51702/99 prezentate de Augusto Carbone împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 13 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dolé grefiere de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 ianuarie 1998 și înregistrată la 7 octombrie 1999 După ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un cetățean italian, născut în 1962 și rezident la Bologna. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Bruno Micolano, avocat la Bologna. În iulie 1986, reclamantul l-a numit pe dl F. și compania sa de asigurări în fața tribunalului din Bologna pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. Din cele cinci audieri care au avut loc între 13 ianuarie 1987 și 22 martie 1988, două au fost amânate din oficiu, una a avut ca obiect punerea în discuție a unei alte persoane și două au vizat cererea reclamantului pentru ca martori să fi fost audiați. La 12 mai 1988, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 27 septembrie 1988. La 18 aprilie 1989, reclamantul a solicitat din nou admiterea martorilor, judecătorul a acceptat cererea sa și a fixat pentru audierea la tribunalul din 26 octombrie 1989. La 30 ianuarie 1990, a fost stabilită o interdicție de prezentare a concluziilor la 9 octombrie 1990; cu toate acestea, aceaceasta a fost amânată inițial de două ori la cererea părților până la 7 martie. 1991, apoi de două ori din oficiu, până la 19 septembrie 1991. În ziua următoare, judecătorul a fixat la cinstire în fața camerei competente la 23 iunie 1993; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 14 februarie 1995, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Prin o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa la 3 iulie 1995, tribunalul i-a dat dreptul la cererea reclamantului și i-a acordat 31 422 La 30 octombrie 1995, compania de asigurări a făcut apel la tribunalul de apel din Bologna. Prima audiere a avut loc la 10 ianuarie 1996. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 13 martie 1996; la această dată, judecătorul a fixat în fața camerei competente o audiere de audiere a pledoariilor la 10 aprilie 1997. Prin hotărârea din 2 mai 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 17 septembrie 1997, Curtea a reformulat parțial hotărârea de primă instanță și i-a acordat reclamantului 31 420 293 lire italiene plus dobânda. În iulie 1986, și anume la 17 septembrie 1997, a durat mai mult de 11 ani și două luni pentru două instane. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu corespunde cerinței (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable toate mijloacele de fond rezervate. S. Dollé J.-P. Costa decoreur Președinte
de la requête n° 51702/99
présentée par Augusto Carbone
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13
février
2001 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
W.
Fuhrmann
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 janvier 1998 et enregistrée le 7
octobre
1999
;
Après avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Bologne. Il est représenté devant la Cour par M
e
Bruno Micolano, avocat à Bologne.
Le 1
er
juillet 1986, le requérant assigna M. F. ainsi que sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Bologne afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
La mise en état de l'affaire commença le 16 octobre 1986. Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 13 janvier 1987 et le 22 mars 1988, deux furent reportées d’office, une concerna la mise en cause d’une autre personne et deux concernèrent la demande du requérant afin que des témoins fussent entendus. Le 12 mai 1988, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 27 septembre 1988. L’audience du 21 février 1989 concerna l’expertise. Le 18 avril 1989, le requérant demanda à nouveau l’admission de témoins, le juge fit droit à sa demande et fixa pour l’audition l’audience du 26
octobre
janvier 1990, l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 9
octobre
1990
; toutefois, elle fut reportée d’abord deux fois à la demande des parties jusqu’au 7
mars
1991, ensuite deux fois d’office jusqu’au 19 septembre 1991. Le jour venu, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 23 juin 1993
; toutefois, elle n’eut lieu que le 14
février
1995, suite à un renvoi d’office. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 3 juillet 1995, le tribunal fit droit à la demande du requérant et lui accorda 31
422
800 lires italiennes plus les intérêts.
Le 30 octobre 1995, la compagnie d’assurances interjeta appel devant la cour d’appel de Bologne. La première audience eut lieu le 10 janvier 1996. L'audience de présentation des conclusions se tint le 13 mars 1996
; à cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 10 avril 1997.
Par un arrêt du 2 mai 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 17
septembre 1997, la cour reforma en partie le jugement de première instance et accorda au requérant 31
420
293 lires italiennes plus les intérêts.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 1
er
juillet 1986 et s’est terminée le 17 septembre 1997, a duré plus de onze ans et deux mois pour deux instances.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés.
J.-P. Costa
Greffière
Président