VILLANOVA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 51663/99 prezentată de Giulia Villanova împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 13 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dolé grefiere de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 3 ianuarie 1996 și înregistrată la 6 octombrie 1999 După ce a deliberat, face ca următoarea decizie să fie făcută de către reclamantă, este cetățean italian, născut în 1942, și rezident în Corvino S. Quirico (Pavia). Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Antonio Calabrese și apoi, în urma decesului acestuia din urmă, de către domnul Giorgio Germani, avocat în Pavia.

La 10 mai 1985, recurenta notifia către domnul R., soțul ei, o sechestrare imobiliară ca urmare a ordonanței președintelui Tribunalului de la Voghera din 24 ianuarie 1985, care a permis soților să trăiască separat și a alocat o pensie alimentară în favoarea reclamantei. Mai 1985. La 10 iulie 1986, 10 mai 1988, 3 februarie și 14 aprilie 1989, cinci creditori ai domnului R. au intervenit în procedura de executare. Prima audiere a avut loc la data de 1 aprilie 1987, data la care judecătorul pentru execuție a numit un expert.

Acesta din urmă a depus jurământul la 18 noiembrie 1987. Iulie 1989, judecătorul a stabilit data vânzării la 25 ianuarie 1990. Nimeni nu a fost prezentat la ședințele din 13 iunie 1990 și 31 ianuarie 1991, la 14 februarie 1991, judecătorul a stabilit data de 25 La 27 iunie 1991, reclamanta a opus o ordonanță din 21 iunie 1991 privind atribuirea bunurilor confiscate, la 27 iunie 1991, reclamanta a opus această ordonanță, iar la 29 iunie 1991 judecătorul a fixat data la care au fost prezentate părțile la 5 octombrie 1991. La 19 februarie 1992, reclamanta a solicitat stabilirea datei vânzării și ceilalți creditori au solicitat din nou împărțirea bunurilor. La 2 aprilie 1992, judecătorul execuției a constatat că unul dintre clădirile confiscate era indivizibil, a ordonat divizarea judiciară și a suspendat execuția imobiliară.

La 5 mai 1992, reclamanta l-a numit pe domnul în fața tribunalului din Voghera pentru a obține divizarea bunurilor. La data de 8 iulie 1992, la data la care judecătorul a dispus punerea în discuție a tuturor creditorilor. La 25 noiembrie 1992, judecătorul a declarat eșecuri patru dintre creditori. La 20 ianuarie 1993, un expert a depus jurământ. În urma unei trimiteri, întrucât expertul nu a depus la grefă raportul său de competență, la 23 iunie 1993 reclamanta a solicitat revocarea suspendării procedurii de executare. La 7 iulie 1993, judecătorul s-a reținut să decidă.

printr-o ordonanță din 8 iulie 1993, judecătorul a stabilit prezentarea părților la 1 decembrie 1993. La 16 februarie 1993. 1994, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 23 martie 1994. În ziua următoare, avocatul domnului a renunțat la mandatul său și judecătorul a amânat cazul la 6 aprilie 1994. La acea dată, a fost stabilită data la care pledoaria a fost pronunțată la 10 mai 1994. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 30 mai 1994, tribunalul a redeschis punerea în funcțiune, a dispus o nouă expertiză și a fixat sonda următoare la 29 iunie 1994. În acea zi, expertul a depus jurământ. După trei audieri, printr-o ordonanță din 22 martie 1995, judecătorul a atribuit imobilul în discuție reclamantei și i-a ordonat să plătească o sumă dlui R. La 24 mai 1995, judecătorul a stabilit la data de 13 iunie 1995 cinstirea pledoariilor.

Această audiere a fost amânată din oficiu la data de 27 iunie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la gref la data de 4 iulie 1995, tribunalul a revocat ordonanța din 22 martie 1995, a dispus vânzarea imobilului și a redeschis la proces. La data de 11 octombrie 1995, reclamanta a solicitat judecarea hotărârilor din 10 mai 1994 și 27 În iunie 1995, în fața instanței de judecată din Milano, a fost înființată cauza la 9 ianuarie 1996. În acea zi și la 16 aprilie 1996 consilierul de punere în funcțiune a declarat că inculpații nu au răspuns.

La 26 noiembrie 1996, reclamanta și-a prezentat concluziile și l-a sfătuit cu privire la punerea în funcțiune a pledoariilor la 3 februarie 1999. 1997, recurenta a prezentat o cerere de avansare a datei la care a fost încuviințată . Prin Hotărârea din 18 februarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 31 martie 1998, Curtea de Apel a atribuit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză recurentei, a dispus acesteia să plătească o sumă în favoarea domnului și a retrimis părțile în fața instanței de executare. La 27 mai 1998, în urma unei acțiuni a recurentei, instanța de apel a pronunțat corectarea unei erori materiale cuprinse în hotărâre. La 1 iulie 1998, o audiere a avut loc în fața instanței de executare.

Acesta din urmă a retrimis cauza la 27 ianuarie 1999, data la care reclamanta a opus proiectul de divizare a bunurilor în cauză și a fost amânată la 5 mai 1999. În acea zi, în absența tuturor părților, judecătorul a retrimis cauza la 30 iunie 1999. La acea dată, judecătorul, pentru ca principiul contradicției să fie respectat, a ordonat ca debitorul executat să fie pus în discuție și a reportat cauza la 20 noiembrie 1999. În ziua respectivă, judecătorul a constatat că debitorul executat nu fusese pus în discuție și a declarat procedura de executare încheiată. Această procedură, care a început la 10 mai 1985 și a fost încheiată la 20 noiembrie 1999, a durat mai mult de paisprezece ani și șase luni pentru trei instanțe.

Potrivit recurentei, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și care intră în litigiul pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, S. Dolle J.-P. Costa Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51663/99 présentée par Giulia Villanova contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 février 2001 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 janvier 1996 et enregistrée le 6 octobre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1942 et résidant à Corvino S. Quirico (Pavie). Elle a été représentée devant la Cour par M e Antonio Calabrese, puis, suite au décès de ce dernier, par M e Giorgio Germani, avocats à Pavie.

Le 10 mai 1985, la requérante notifia à M. R., son mari, une saisie immobilière suite à l’ordonnance du président du tribunal de Voghera du 24 janvier 1985 qui avait autorisé les conjoints à vivre séparément et avait alloué une pension alimentaire en faveur de la requérante. La saisie fut exécutée le 17 mai 1985. Les 10 juillet 1986, 10 mai 1988, 3 février et 14 avril 1989, cinq créanciers de M. R. intervinrent dans la procédure d’exécution. La première audience se tint le 1 er avril 1987, date à laquelle le juge de l’exécution nomma un expert. Ce dernier prêta serment le 18 novembre 1987. L’audience prévue pour le 18 mai 1988 fut reportée d’office au 15 février 1989 en raison d’un empêchement du juge.

A cette date, celui-ci se réserva de décider sur la demande de vente des biens saisis. Par une ordonnance du 1 er juillet 1989, le juge fixa la date de la vente au 25 janvier 1990. Personne ne s’étant présenté aux audiences des 13 juin 1990 et 31 janvier 1991, le 14 février 1991 le juge fixa au 25 mars 1991 l’audition des parties et des créanciers. Le 27 juin 1991, la requérante fit opposition à une ordonnance du 21 juin 1991 concernant l’attribution des biens saisis, le 27 juin 1991, la requérante fit opposition à ladite ordonnance et le 29 juin 1991 le juge fixa la date pour la comparution des parties au 5 octobre 1991. Par une ordonnance du 28 octobre 1991, le juge détermina à nouveau la somme en faveur des créanciers, y compris de la requérante.

Le 19 février 1992, la requérante demanda la fixation de la date de la vente et les autres créanciers demandèrent la division des biens. Le 2 avril 1992, le juge de l’exécution constata qu’un des immeubles saisis était indivisible, ordonna la division judiciaire et suspendit l’exécution immobilière. Le 5 mai 1992, la requérante assigna M. R. devant le tribunal de Voghera afin d’obtenir la division des biens. La mise en état de l’affaire commença le 8 juillet 1992, date à laquelle le juge ordonna la mise en cause de tous les créanciers. Le 25 novembre 1992, le juge déclara défaillants quatre des créanciers. Le 20 janvier 1993, un expert prêta serment. Après un renvoi car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise, le 23 juin 1993 la requérante demanda la révocation de la suspension de la procédure d’exécution.

Le 7 juillet 1993, le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 8 juillet 1993, le juge fixa la comparution des parties au 1 er décembre 1993. Le 16 février 1994, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 23 mars 1994. Le jour venu, l’avocat de M. R. renonça à son mandat et le juge ajourna l’affaire au 6 avril 1994. A cette date, l’audience de plaidoiries fut fixée au 10 mai 1994. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 mai 1994, le tribunal rouvrit la mise en état, ordonna une nouvelle expertise et fixa l’audience suivante au 29 juin 1994. Ce jour-là, l’expert prêta serment.

Après trois audiences, par une ordonnance du 22 mars 1995 le juge assigna l’immeuble en question à la requérante et lui ordonna de payer une somme à M. R. Le 24 mai 1995, le juge fixa l’audience de plaidoiries au 13 juin 1995. Cette audience fut reportée d’office au 27 juin 1995. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 juillet 1995, le tribunal révoqua l’ordonnance du 22 mars 1995, ordonna la vente de l’immeuble et rouvrit l’instruction. Le 11 octobre 1995, la requérante interjeta appel des jugements des 10 mai 1994 et 27 juin 1995 devant la cour d’appel de Milan. La mise en état de l’affaire commença le 9 janvier 1996. Ce jour-là et le 16 avril 1996 le conseiller de la mise en état déclara défaillants les défendeurs.

Le 26 novembre 1996, la requérante présenta ses conclusions et le conseiller de la mise en état fixa l’audience de plaidoiries au 3 février 1999. Le 7 janvier 1997, la requérante présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Par un arrêt du 18 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 31 mars 1998, la cour d’appel attribua la propriété de l’immeuble en question à la requérante, ordonna à celle-ci de payer une somme en faveur de M. R. et remit les parties devant le juge de l’exécution. Le 27 mai 1998, suite à un recours de la requérante, la cour d’appel ordonna la correction d’une erreur matérielle contenue dans l’arrêt. Le 1 er juillet 1998, une audience se tint devant le juge d’exécution.

Ce dernier renvoya l’affaire au 27 janvier 1999, date à laquelle la requérante fit opposition au projet de division des biens en question et l’audience fut reportée au 5 mai 1999. Ce jour là, toutes les parties étant absentes, le juge renvoya l’affaire au 30 juin 1999. A cette date, le juge, afin que le principe du contradictoire fût respecté, ordonna que le débiteur exécuté fût mis en cause et reporta l’affaire 20 novembre 1999. Le jour venu, le juge constata que le débiteur exécuté n’avait pas été mis en cause et déclara la procédure d’exécution éteinte. EN DROIT Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 10 mai 1985 et s’est terminée le 20 novembre 1999, a duré plus de quatorze ans et six mois pour trois instances.

Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président