CANAPICCHI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51680/99 prezentate de Marcella și Paola Canapicchi împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 13 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dollegreffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 6 martie 1998 și înregistrată la 6 octombrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele sunt resortisante italiene, născute în 1949, 1977 și rezidente la Grosseto. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M Vittorio și Aldo Peronaci, avocați la Grosseto. Ca urmare a decesului dlui C., soțul și, respectiv, tatăl recurentelor, care au avut loc din cauza unui accident de vânătoare, la 30 ianuarie 1984, acestea s-au constituit părți civile într-un proces penal inițiat în fața tribunalului din Groseto împotriva dlui T. Prin hotărârea pronunțată la grefa din 24 ianuarie 1990, Tribunalul l-a declarat pe domnul T. vinovat de omor prin imprudență și l-a condamnat la repararea daunelor morale și materiale în favoarea recurentelor, care urmează să fie stabilite ulterior, și la plata unei anumite sume ca garanție. La 21 mai 1990, recurentele au obinut o sechestrare a proprietății asupra domnului T. Între timp, la o dată nespecificată, dl T. a luat cuvântul în fața instanței de apel din Florența. Prin hotărârea depusă la grefa din 22 noiembrie 1990, instanța de apel a confirmat hotărârea de primă instanță. Prin hotărârea depusă la grefa din 15 iulie 1991, Curtea de Casație a constatat că faptele care constituie obiectul dreptului de proprietate sunt prescrise, a anulat partea din hotărârea din cauza căreia se face referire la părțile civile și a declarat competența instanței judecătorești în ceea ce privește repararea prejudiciului. În loc să reia procedura în recurs, la 6 februarie 1993 recurentele l-au numit pe domnul în fața Tribunalului Civil din Grosseto pentru a obține despăgubiri pentru prejudicii. La 16 februarie 1993, recurentele au prezentat, de asemenea, o cerere de introducere a unei ordonanțe asigurătorii împotriva domnului T., procedura executorie începută la 21 mai 1990 fiind declarată închisă la 6 octombrie 1992. Printr-o ordonanță din 7 aprilie 1993, judecătorul a confirmat această declarație. Prima audiere, stabilită la 9 aprilie 1993, a fost amânată din oficiu la 4 iunie 1993, data la care judecătorul a autorizat punerea în discuție a societății de asigurări T. și a retrimis cauza la 14 iunie 1993. Din cele șapte audieri stabilite între 13 mai 1994 și 31 mai 1996, unul a fost dat în judecată din oficiu, patru au fost depuse la audierea martorilor și trei au fost dedicate unei expertize. La 11 octombrie 1996, M. și M. C. au intervenit în calitatea lor de moștenitori în procedură și au solicitat împreună cu reclamanta a doua lichidarea cotelor de participare ale bunurilor necontestate în temeiul articolului 186c Cu o ordonanță din 21 noiembrie 1996, judecătorul a respins cererea și a retrimis cauza la 31 ianuarie 1997. În acea zi, la 7 februarie 1997, data la care părțile și-au prezentat concluziile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 22 iulie 1997, Tribunalul a respins cererea recurentelor de expirare și a revocat confiscarea asigurătorie. Tribunalul a susținut că recurentele nu au preluat procedura în fața instanței de recurs din Florența, după trimiterea ordonată de Curtea de Casație, dar că au inițiat o procedură nouă și autonomă pentru a obține despăgubiri pentru prejudicii. La 30 decembrie 1997, recurentele au răspuns la apelul în fața Tribunalului de apel din Florența. Prima ședință, stabilită la 9 martie 1998, a fost amânată din oficiu la 12 martie 1998, data la care domnul T s-a constituit în procedură și judecătorul a amânat cauza la 24 La 22 octombrie 1998, părțile și-au prezentat concluziile și consilierul pentru punerea în stare de fapt a stabilit data de 14 decembrie 1999 și, prin Hotărârea din 14 decembrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 29 mai 2000, Curtea a acordat recurentelor 1 808 000 000 ITL ca despăgubiri pentru daunele suferite. Primul motiv al recurentelor se referă la durata globală a două proceduri. Prima procedură a început prin constituirea de părți civile ale recurentelor la 24 ianuarie 1984 și s ê a fost încheiată la 15 iulie 1991 și a durat mai mult de șapte ani și cinci luni pentru trei instanțe. ; a doua procedură a început la 6 februarie 1993 în fața tribunalului din Grosseto și a fost încheiată la 29 mai 2000 și a durat aproximativ șapte ani și patru luni pentru două instanțe. Potrivit recurentelor, durata generală a procedurii nu răspunde cerinței termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea constată că, spre deosebire de hotărârea Torri (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 IV, § 20-21 p. 1179), procedura civilă nu poate fi considerată ca o continuare a procedurii penale, deoarece, în loc să continue procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță, astfel cum a indicat Curtea de Casație, reclamanții au introdus o nouă procedură în fața Tribunalului Civil din Groseto. Prin urmare, partea din cauza procedurii penale trebuie declarată inadmisibilă pentru depășirea termenului de șase luni, întrucât decizia internă definitivă în sensul art. 35 din Convenție este decizia Curții de Casație al cărei text a fost depus la grefă la 15 iulie 1991, cu mai mult de șase luni înainte de depunerea cererii, la 6 martie 1998. Data inițială care trebuie luată în considerare este, prin urmare, 6 februarie 1993, data la care recurentele au inițiat o procedură autonomă și distinctă în fața Tribunalului Civil din Grosseto. Curtea consideră că (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Recurentele par, de asemenea, să se plângă în mod confuz de caracterul neechitabil al procedurii civile din cauza duratei excesive a procedurii. În măsura în care acest motiv se referă la consecințele duratei procedurii, Curtea consideră că acest motiv este inclus în cauza de mai sus. În măsura în care această cauză ar viza legalitatea, Curtea constată că recurentele au omis să ridice o astfel de chestiune în fața instanțelor interne și, prin urmare, nu au epuizat căile de atac interne care le erau deschise în dreptul italian în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 34 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETE RECEVALABILE cu privire la motivul tras de reclamante cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 6 februarie 1993 în fața instanței civile din Grosseto, toate mijloacele de fond rezervate care declară RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dolé J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51680/99

présentée par Marcella et Paola Canapicchi

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13

février

2001 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 mars 1998 et enregistrée le 6

octobre

1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1949, 1977 et résidant à Grosseto. Elles sont représentées devant la Cour par M

es

Vittorio et Aldo Peronaci, avocats à Grosseto.

Suite au décès de M. C., respectivement mari et père des requérantes, survenu à cause d’un accident de chasse, le 30 janvier 1984 celles-ci se constituèrent parties civiles dans un procès pénal entamé devant le tribunal de Grosseto à l’encontre M. T.

Par un jugement déposé au greffe le 24 janvier 1990, le tribunal déclara M. T. coupable d’homicide par imprudence et le condamna à la réparation des dommages moraux et matériels en faveur des requérantes, à déterminer par la suite, et à verser une certaine somme à titre de provision. Le 21 mai 1990, les requérantes obtinrent une saisie immobilière à l’encontre de M. T.

Entre-temps, à une date non précisée, M. T. avait interjeté appel devant la cour d’appel de Florence. Par un arrêt déposé au greffe le 22 novembre 1990, la cour d’appel confirma le jugement de première instance.

M. T. se pourvut en cassation. Par un arrêt déposé au greffe le 15 juillet 1991, la Cour de cassation constata que les faits constitutifs de l’infraction étaient prescrits, annula la partie de l’arrêt d’appel concernant les parties civiles et déclara la compétence de la cour d’appel quant à la réparation du dommage.

Au lieu de reprendre la procédure en appel, le 6 février 1993 les requérantes assignèrent M. T. devant le tribunal civil de Grosseto afin d’obtenir réparation des dommages. Le 16 février 1993, les requérantes présentèrent également une demande de saisie conservatoire à l’encontre de M. T., la procédure exécutoire commencée le 21 mai 1990 ayant été déclarée éteinte le 6 octobre 1992. Par une ordonnance du 7 avril 1993, le juge confirma ladite saisie.

La première audience, fixée au 9 avril 1993, fut reportée d’office au 4 juin 1993, date à laquelle le juge autorisa la mise en cause de la compagnie d’assurances T. et renvoya l’affaire au 14

janvier 1994. A cette date, ladite compagnie se constitua dans la procédure. Des sept audiences fixées entre le 13 mai 1994 et le 31 mai 1996, une fut renvoyée d’office, quatre concernèrent l’audition de témoins et trois furent consacrées à une expertise.

Le 11 octobre 1996, M. et M

me

C. intervinrent en leur qualité d’héritiers dans la procédure et demandèrent avec la deuxième requérante la liquidation des quotes-parts des biens non contestées aux termes de l’article 186

quater

du code de procédure civile. Le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 21 novembre 1996, le juge rejeta ladite demande et renvoya l’affaire au 31 janvier 1997. Ce jour-là, l’audience fut reportée d’office au 7 février 1997, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 5 juin 1997.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 juillet 1997, le tribunal rejeta la demande des requérantes pour péremption et révoqua la saisie conservatoire. Le tribunal allégua que les requérantes n’avaient pas repris la procédure devant la cour d’appel de Florence, après le renvoi ordonné par la Cour de cassation, mais qu’elles avaient entamé une procédure nouvelle et autonome afin d’obtenir réparation des dommages.

Le 30 décembre 1997, les requérantes interjetèrent appel devant la cour d’appel de Florence. La première audience, fixée au 9 mars 1998, fut reportée d’office au 12 mars 1998, date à laquelle M. T. se constitua dans la procédure et le juge ajourna l’affaire au 24

septembre 1998. Le 22 octobre 1998, les parties présentèrent leurs conclusions et le conseiller de la mise en état fixa l’audience de plaidoiries au 14 décembre 1999.

Par un arrêt du 14 décembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 2000, la cour accorda aux requérantes 1 808 000 000 ITL à titre de réparation des dommages subis.

EN DROIT

1.

Le premier grief des requérantes porte sur la durée globale de deux procédures. La première procédure a débuté par la constitution de partie civile des requérantes le 24

janvier

1984 et s’est terminé le 15 juillet 1991 et a duré plus de sept ans et cinq mois pour trois instances

; la deuxième procédure a débuté le 6 février 1993 devant le tribunal de Grosseto et s’est terminée le 29 mai 2000 et a duré environ sept ans et quatre mois pour deux instances.

Selon les requérantes, la durée globale de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour note que contrairement à l’arrêt Torri (

Recueil des arrêts et des décisions

1997 IV, § 20-21 p. 1179), la procédure civile ne peut être considérée comme le prolongement de la procédure pénale car au lieu de continuer la procédure devant la cour d’appel comme l’avait indiqué la Cour de cassation, les requérants ont intenté une nouvelle procédure devant le tribunal civil de Grosseto. Partant, la partie du grief relative à la procédure pénale doit être déclarée irrecevable pour dépassement du délai de six mois, étant donné que la décision interne définitive au sens de l’article 35 de la Convention est la décision de la Cour de cassation dont le texte fut déposé au greffe le 15 juillet 1991, soit plus de six mois avant l’introduction de la requête, le 6 mars 1998.

La date initiale à prendre en considération est donc le 6 février 1993, date à laquelle les requérantes ont entamé une procédure autonome et distincte devant le tribunal civil de Grosseto.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

2.

Les requérantes semblent se plaindre de façon confuse également

du caractère non équitable de la procédure civile en raison de la durée excessive de procédure.

Dans la mesure où ce grief porte sur les conséquences de la durée de la procédure, la Cour estime que ce grief est englobé par le grief précèdent. Dans la mesure où ce grief porterait sur l’équité, la Cour constate que les requérantes ont omis de soulever une telle question devant les juridictions internes et n'ont, dès lors, pas épuisé conformément à l'article 35 § 1 de la Convention les voies de recours internes qui leur étaient ouvertes en droit italien. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté conformément à l’article 34 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par les requérantes de la durée excessive de la procédure engagée le 6 février 1993 devant le tribunal civil de Grosseto, tous moyens de fond réservés

;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

S. Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président