YESILTEPE contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28011/95 prezentată de Mehmet YEȘULTEPE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 13 februarie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm, dnii Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Zupančič Panțiru Maruste judecători Gölcüklü judecător ad-hoc, domnul O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 iulie 1995 și înregistrată la data de 25 iulie 1995, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1960. El este în prezent reținut în casa de judecată din Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Ayd La 14 ianuarie 1995, reclamantul a fost arestat și reținut de poliție și i s-a reproșat că este membru al unei organizații ilegale, Dev-Yol (Voia revoluționară). La cererea conducerii securităii, la 16 ianuarie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a dispus prelungirea custodiei reclamantului până la 26 ianuarie 1995. La 26 ianuarie 1995, reclamantul a fost adus în faa instanei care a stat în apropierea Curii de Securitate a statului Ankara, care a dispus arestarea sa provizorie. Prin actul de punere sub acuzare prezentat la 20 februarie 1995 în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului. Prin Hotărârea din 17 noiembrie 1995, în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. Prin Hotărârea din 27 iunie 1996, pronunțată la 3 iulie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în competența Curților de Securitate de la Õ , ca orice persoană arestată să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile. În provinciile în care statul de urgență fusese declarat, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și, respectiv, treizeci de zile. arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal (...) ale căror rude apropiate nu vor fi fost imediat informate cu privire la arestarea sau detenția sa care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, a beneficiat de un refuz (...), de o achitare sau de o sentință care o scutește de o pedeapsă; (...) GRIFS Invocând art. 5 §§ 2, 3, 4 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa, că nu a fost adus imediat în fața unui judecător, că nu a dispus de o cale de atac care să-i permită să pună în discuție legalitatea custodiei sale sau a unui drept la despăgubire întemeiat pe durata detenției sale. Invocând art. 5 §§ 2, 3, 4 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa, că nu a fost adus imediat în fața unui judecător, că nu a dispus de o cale de atac care să-i permită să pună în discuție legalitatea custodiei sale sau a unui drept la despăgubire întemeiat pe durata custodiei sale. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție preliminară de la neobosirea căilor de atac interne. El susține că, în conformitate cu Legea nr. 466 privind despăgubirea persoanelor arestate în mod ilegal sau deținute, reclamantul are dreptul la despăgubiri pe care le poate utiliza după încheierea procesului. Reclamantul se opune tezei guvernului și susține că nu există o cale de atac adecvată. În ceea ce privește o cerere de despăgubire în temeiul articolului 1 din Legea nr. 466, el arată că persoana care a formulat cererea în temeiul articolului 5 alineatul (3) din convenție nu a dispus de o cale de atac pentru a obține o despăgubire. Reclamantul susține că nu a existat o procedură prin care ar fi putut obține un control jurisdicțional de tip specific prevăzut la art. 5 alineatul (3). Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a cere reclamantului, aflat în custodie fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special de alineatele și 4 de la art. 5, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 alineatul (5) din convenție (a se vedea mutatis mutandis) , Tribunalul din 8 iunie 1995, Tribunalul din Yai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea arată astfel că acțiunea invocată de guvern, introdusă prin Legea nr. 466, prevede acordarea unei ări în cazul în care: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, nu poate fi reținută excepția preliminară a guvernului. Pe fond art. 5 alineatul (2) din Convenție Guvernul susține că reclamantul a fost informat cu privire la motivele arestării sale. În acest sens, se referă la procesul-verbal de arestare încheiat la 14 ianuarie 1994 și semnat de solicitant. Reclamantul își reiterează afirmațiile. Curtea amintește că art. 5 alineatul (2) prevede o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Încorporat în sistemul de protecție pe care o oferă la art. 5, acesta obligă o astfel de persoană să semnaleze, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea în fața unei instanțe în temeiul alineatului (4). Pentru a stabili dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să luăm în considerare particularitățile speței (a se vedea Hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A nr. 182, p. 19, § 40). În speță, Curtea constată că a fost stabilit un proces-verbal de arest, care poartă semnătura persoanei în cauză, ca urmare a arestării sale. Chiar dacă se presupune că polițiștii care au fost arestați nu i-au dat imediat motivele arestării sale complete, nu s-a ajuns la nicio concluzie conform căreia reclamantul, în urma arestării sale și în timpul arestării sale, nu a fost informat cu privire la motivele care justifică acțiunile polițiștilor. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Guvernul susține că, în dreptul turc, pentru infracțiunile colective, este necesară o custodie de 15 zile pentru colectarea probelor. Acesta reamintește că, în speță, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub incidența Curții a Uniunii Europene, durata arestării nu poate fi disociată de cerințele speciale ale luptei împotriva criminalității teroriste. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că obiecțiunile formulate la alineatele (3), (4) și (5) din art. 5 din convenție ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului cu privire la durata custodiei sale [art. 5 alineatul (3) ], lipsa unei căi de atac care să-i permită să pună în discuție legalitatea custodiei sale [art. 5 alineatul (4) ] și a unui drept la despăgubire întemeiat pe durata custodiei sale [art. 5 alineatul (5) ] Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 28011/95

présentée par Mehmet YEȘİLTEPE

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

13 février 2001 en une chambre composée de

M

me

E.

Palm

,

présidente

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

R.

Maruste

,

juges

,

F.

Gölcüklü

,

juge

ad hoc,

et

de

M.

M. O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juillet 1995 et enregistrée le 25

juillet 1995,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant turc, né en 1960. Il est actuellement détenu à la maison d’arrêt d’Ankara. Il est représenté devant la Cour par M

e

Aydın Erdoğan, avocat au barreau d’Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 14 janvier 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par la police. Il lui fut reproché d’être membre d’une organisation illégale, Dev-Yol (Voie révolutionnaire).

Le procès-verbal d’arrestation dressé le même jour par la police fit état des chefs d’accusation à son encontre. Le requérant signa ledit procès-verbal.

Sur demande de la direction de la sûreté, en date du 16 janvier 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ordonna la prolongation de la garde à vue du requérant jusqu’au 26 janvier 1995.

Le 26 janvier 1995, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara, qui ordonna sa mise en détention provisoire.

Par acte d’accusation présenté le 20 février 1995, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara intenta une action pénale contre le requérant.

Par arrêt du 17 novembre 1995, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

Par arrêt du 27 juin 1996, prononcé le 3 juillet 1996, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

B.

Le droit interne pertinent

A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours. Dans les provinces où l’état d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement.

L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit que

:

«

Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne

:

1.

arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois

;

2.

à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués

;

3.

qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal

;

(...)

;

5.

dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention

;

6.

qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficiée d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine

; (...)

».

GRIEFS

Invoquant l’article 5 §§ 2, 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas été informé des accusations portées à son encontre, de n’avoir pas été aussitôt traduit devant un juge, de n’avoir pas disposé d’une voie de recours lui permettant de mettre en cause la légalité de sa garde à vue ni d’un droit à réparation fondé sur la durée de sa garde à vue

.

EN DROIT

Invoquant l’article 5 §§ 2, 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas été informé des accusations portées à son encontre, de n’avoir pas été aussitôt traduit devant un juge, de n’avoir pas disposé d’une voie de recours lui permettant de mettre en cause la légalité de sa garde à vue ni d’un droit à réparation fondé sur la durée de sa garde à vue

.

A.

Sur l’épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Il soutient qu’au terme de la loi n° 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, le requérant dispose d’un droit à réparation qu’il peut utiliser une fois son procès achevé.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et fait valoir l’absence d’un recours adéquat.

S’agissant d’une demande d’indemnité sur la base de l’article 1 de la loi n° 466, il échet de relever que le grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consiste pas à dire qu’il n’avait pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité. Le requérant allègue l’absence d’une procédure au travers de laquelle il eut pu obtenir un contrôle juridictionnel de type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger du requérant, placé en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes

3

et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Yağcı et Sargın c. Turquie du 8

juin 1995, série A n° 319, p. 17, § 44).

La Cour relève ainsi que le recours invoqué par le Gouvernement, instauré par la loi n° 466, prévoit l’octroi d’une indemnité lorsqu’il s’agit d’une privation de liberté qui n’est pas conforme à la Constitution ou aux lois, tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque la durée de la garde à vue litigieuse était conforme à la législation en vigueur à l’époque.

Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.

B.

Sur le fond

1.

Article 5 § 2 de la Convention

Le Gouvernement fait valoir que le requérant avait été informé des motifs de son arrestation. Il se réfère à cet égard au procès-verbal d’arrestation dressé le 14 janvier 1994 et signé par le requérant.

Le requérant réitère ses allégations.

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 énonce une garantie élémentaire

: toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4. Elle doit bénéficier de ces renseignements «

dans le plus court délai

» mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir l’arrêt Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, p. 19, § 40).

En l’espèce, la Cour observe qu’un procès-verbal d’arrestation, portant la signature de l’intéressé, a été établi suite à son arrestation. Même à supposer que les policiers qui l’ont arrêté ne lui aient pas donné les raisons de son arrestation en entier sur-le-champ, rien dans le dossier ne permet de conclure que le requérant, suite à son arrestation et lors de sa garde à vue, n’avait pas été informé des raisons justifiant les actes des policiers.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Article 5 §§ 3, 4 et 5 de la Convention

Le Gouvernement fait valoir qu’en droit turc, pour les délits collectifs, une garde à vue de quinze jours est nécessaire pour rassembler les preuves. Il rappelle qu’en l’espèce, s’agissant des infractions relevant de la cour de sûreté de l’Etat, la durée de la garde à vue ne saurait être dissociée des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement.

A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que les griefs tirés des paragraphes 3, 4 et 5 de l’article 5 de la Convention posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être écartée comme étant manifestement mal fondées au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant concernant la durée de sa garde à vue (article 5 § 3), l’absence d’une voie de recours lui permettant de mettre en cause la légalité de sa garde à vue (article 5 § 4) et d’un droit à réparation fondé sur la durée de sa garde à vue (article 5 § 5)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente