requiziției nr. 29590/96
prezentate de Eșber YAĞMURDERELİ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), întrunită pe 13 februarie 2001 în cameră compusă din:
D-nii J.-P. Costa, președinte,
Doamnele F. Tulkens,
H.S. Greve,
judecători,
și Doamna S. Dollé,
grefieriță de secție,
Având în vedere requiziția sus-mențională introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 28 iulie 1995 și înregistrată pe 2 ianuarie 1996,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina requiziția,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După ce a deliberat, ia următoarea decizie:
Reclamantul este un cetățean turc, născut în 1945. Este jurist, scriitor și doctor în filosofie. Este reprezentat în fața Curții de către Me Șenal Sarıhan, avocat la baroul Ankarei.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 8 septembrie 1991, o întâlnire privind Drepturile și libertățile fundamentale a fost organizată de Asociația Drepturilor Omului pe piața Abidei Hürriyet la Istanbul. Mai mulți participanți au rostit discursuri și au abordat subiecte privind drepturile omului, cum ar fi noua lege nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. La această întâlnire, reclamantul a rostit de asemenea un discurs în cuvintele sale:
„Frații mei, vă salut cu bucurie. Simt o mare bucurie că mă întorc printre voi după treisprezece ani. Dar fericirea mea are lipsuri. Pentru că am venit lăsând în închisoare prietenii noștri, inclusiv prietenii mei kurzi cu care am împărtășit totul și am rezista. Este o tristețe incompletă. Dar cred că lupta crescândă a poporului îi va elibera din închisori și îi va duce pe câmpurile libertății (...). Legea privind lupta împotriva terorismului este o lege pusă în vigoare pentru a legitima violența împotriva opoziției în plina creștere a poporului. S-a născut dintr-o nevoie. Sursele și începutul acestei nevoi nu aparțin perioadei punerii în vigoare a acestei legi. Înainte de 12 septembrie și când s-a ajuns în anii 1980, Statul a fost din nou obligat să recurgă la violență împotriva opoziției montante. Ignorând constituția și legislația sa, cinci oameni ignoranți dar uniți s-au apoderat de putere. De la acea zi, poporul a fost împins în întuneric. În primul rând, violența a intimidat și oprimat societatea. Apoi, a începu să domnească. Și, pentru o anumită perioadă, doar închisoarele erau centrul social al opoziției. Faptul de a fi centrul social, centrul opoziției însemna a fi, de asemenea, ținta violenței și opresiunii. Nu doar cei care erau deținuți, ci și cei care se găseau afară au apărat și glorificat onoarea umanității. Atât cei deținuți cât și cei care se găsesc afară sunt eroii. Frații mei, treptat, opoziția socială a început să se ridice. În Kurdistan, și aceasta este prima dată în istoria sa, poporul kurd s-a ridicat pentru a dobândi libertatea și democrația sa. A ajuns la avangarda sa. Respingând opresiunea milenară și condițiile inumane cărora a fost supus pentru a dobândi propria libertate și propria democrație, a atins un punct pozitiv după cum se vede. Dar (...) de asemenea, poporul lucrător, clasa muncitoare și-a organizat lupta în Turcia într-o măsură niciodată văzută în istoria sa. Astazi, se observă în viața noastră zilnică. Mobilizează toate forțele sale pentru a dobândi drepturile sale îndeplinind condițiile impuse de lupta zilnică în contextul activității sale. Din acest motiv, forțele hegemone care sunt lipsite de forță pentru a-și avansa existența, care nu au putut oferi prosperitate poporului lor, care nu reușesc să asigure dezvoltarea economică și care s-au organizat în cadrul Statului, fac apel la ultimul lor remediu și au pus în ordinea de zi legea antiteroristă pentru a legitima violența lor. În ciuda imaginii pozitive pe care o dă legea antiteroristă abolind articolele 141 și 142, dispozițiile care supun poporul presiunilor, reprima gândirea și distrug orice fel de libertate de organizare, ea legitimează violența în numele separatismului în forme diferite și mai intens ținând cont de direcția pe care a luat-o opoziția populară până astazi. Dar legalitatea singură nu este suficientă. Pentru a putea legitima violența, legalitatea trebuie să se bazeze pe o legitimitate puternică. Iată, Statul, în ciuda nevoii sale de legalitate, îi lipsește legitimitatea. Adică, astazi, Statul este ilegitim în acțiunile și actele sale. Este arhaic și trebuie șters din istorie. Tot ceea ce doresc prin intermediul legii antiteroristă împotriva opoziției montante a poporului nu reușesc să intre în cadrul societății. Acum, singurul lucru legitim este lupta dusă de popor. Și poporul și-creează propria luptă însoțită de propria legitimitate. Aparent, lupta împotriva legii antiteroristă nu este încadrată de Constituție, se instalează pe o bază legitimă și este legală. Forța, care este ilegală, este Statul și toți elementele care îl constituie. Chiar dacă, astazi, ne pare puțini aici, știm că suntem mulți în munți și vom fi din ce în ce mai mulți".
După acest discurs improvizat de D. Yağmurdereli, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a Statului Istanbul (curtea de securitate a Statului) a pornit o acțiune penală pe baza articolului 8 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului (legea nr. 3713). I s-a reproșat că a făcut propagandă separatistă.
La 23 iunie 1994, curtea de securitate a Statului, compusă din trei judecători, dintre care unu din magistratura militară, a judecat reclamantul vinovat de faptele imputate și l-a condamnat la un an și opt luni de închisoare, precum și la o amendă de 41 666 666 lire turce (TRL). A considerat că în discursul rostit la întâlnire, reclamantul avea scopul să facă propagandă separatistă. Considerând în ansamblu cuvintele, locurile în care au fost rostite, tema și scopul principal al acestora, a concluzionat că acțiunile constitutive ale încălcării imputate inculpatului erau întrunite.
Reclamantul a atacat sentința din 23 iunie 1994.
La 2 februarie 1995, Camera Penală a Curții de Casație a anulat sentința atacată. A considerat că argumentele invocate de curtea de securitate a Statului privind calificarea faptelor constitutive ale încălcării prevăzute de art. 8 al legii nr. 3713 nu puteau fi reținute. A constatat că discursul reclamantului era de natură să incite poporul la ostilitate și ură, rezultând din distincție bazată pe origine, încălcare prevăzută de art. 312 § 2 al codului penal.
Procurorul general lângă Curtea de Casație a contestat sentința Camerei Penale a Curții de Casație din 2 februarie 1995 în fața Marii Camere Penale a Curții de Casație.
La 3 aprilie 1995, Marea Cameră Penală a Curții de Casație a declarat admisibilă contestația procurorului general. Cu referință la anumite pasaje ale discursului incriminat (acestea sunt pasajele reproduse în italic mai sus), a considerat că calificarea faptelor de către prima instanță nu era eronată. A confirmat astfel sentința curții de securitate a Statului din 23 iunie 1994.
Ca urmare a modificărilor aduse legii nr. 3713 de legea nr. 4126 promulgată la 27 octombrie 1995, curtea de securitate a Statului a reexaminat din oficiu cauza reclamantului.
În sentința din 15 decembrie 1995, curtea de securitate a Statului, compusă în continuare din trei judecători, dintre care unu din magistratura militară, a pronunțat în același sens ca sentința sa din 23 iunie 1994, considerând că inculpatul califica o parte din teritoriul național ca Kurdistan, acțiunile terorismului PKK ca lupta pentru democrație și libertate. A condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de zece luni și la o amendă de 83 333 333 TRL.
La 28 mai 1997, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată.
La 7 octombrie 1997, D. Abid Hussain, raportorul special încărcat cu elaborarea unui raport privind promovarea și protecția dreptului la libertatea opiniei și exprimării în aplicarea rezoluției 1996/53 a Comisiei Drepturilor Omului a Națiunilor Unite, a transmis o scrisoare reprezentantului permanent al Turciei la Națiunile Unite. În scrisoarea sa, cu referință la o pretinsă caz pe care a primit-o recent privind D. Eșber Yağmurdereli, jurist, scriitor și doctor în filosofie, a atras atenția reprezentantului permanent asupra condamnării litigioase a reclamantului în virtutea legii nr. 3713 și a făcut referire la art. 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. Fără să ajungă la o concluzie cu privire la faptele cauzei, raportorul a cerut guvernului turc ca dreptul la libertatea exprimării lui Yağmurdereli să fie asigurat.
1.Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind lupta împotriva terorismului
Înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 4126 din 27 octombrie 1995, art. 8 al legii nr. 3713 era redactat după cum urmează:
art. 8
Propaganda scrisă și orală, întâlniri, adunări și manifestații care vizează să atingă integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia și unitatea indivizibilă a națiunii sunt interzise, indiferent de procedura folosită și scopul urmărit. Oricine se ocupă de o asemenea activitate este condamnat la o pedeapsă de doi la cinci ani de închisoare și la o amendă de cincizeci la o sută de milioane de lire turce. (...)
Din amendamentul legii nr. 4126, acest articol se citește după cum urmează:
art. 8
Propaganda scrisă și orală, întâlniri, adunări și manifestații care vizează să atingă integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia sau unitatea indivizibilă a națiunii sunt interzise. Oricine urmărește o asemenea activitate este condamnat la o pedeapsă de unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce. În caz de recidivă, pedepsele infligite nu sunt convertite în amenzi. (...)
art. 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se citează după cum urmează:
Toată persoana are dreptul la libertatea opiniei și exprimării, ceea ce presupune dreptul de a nu fi deranjat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerare de frontiere, informații și idei prin orice fel de expresie.
Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice a fost adoptat și deschis pentru ratificare și aderare de Adunarea Generală în rezoluția sa 2200 (XXI) la 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare pe 23 martie 1976. Turcia a semnat acest pact pe 15 august 2000. Cu toate acestea, până în prezent, Turcia nu a ratificat Protocolul Opțional privitor la Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. În acest cadru, Comitetul pentru Drepturile Omului este responsabil cu examinarea comunicărilor provenind de la un individ care se află sub jurisdicția unuia dintre Statele Părți la Protocol.
În cadrul pregătirii unui raport privind Chestiunea drepturilor omului ale tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau închisoare, un raporteur special, și anume D. Abid Hussain, a efectuat o misiune în Turcia și a întâlnit mai multe persoane, inclusiv D. Yağmurdereli. În raportul întocmit la această ocazie pe 11 februarie 1997 figurează o analiză a informațiilor culese de raportorul special privind promovarea și protecția dreptului la libertatea opiniei și exprimării.
Reclamantul se plânge de nu a beneficiat de un proces echitabil în fața curții de securitate a Statului Istanbul, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată un tribunal independent și imparțial. Susține în acest sens că judecătorul militar care acolo avea sedință era dependent de executiv, precum și de autoritățile militare. Invocă în acest sens art. 6 al Convenției.
Reclamantul se plânge, în plus, de o atingere a dreptului său la libertatea exprimării, în încălcare a articolului 10 al Convenției, în măsura în care a fost condamnat penal din cauza discursului rostit la o întâlnire.
1.Privind excepțiile de neadmisibilitate ale Guvernului
a) Privind sesizarea unei alte instanțe internaționale
Cu referință la art. 35 § 2 b) al Convenției, Guvernul susține că reclamantul a sesizat Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite cu o requizie al cărei conținut este esențial același ca cel al prezentei requizii. Națiunile Unite au mandat D. Hussain ca raporteur special pentru examinarea acestei requizii. Acest comitet urmărește în prezent dosarul reclamantului.
Reclamantul neagă că a introdus o requizie în fața Comitetului pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite.
art. 35 § 2 b) al Convenției prevede următoarele:
Curtea nu retine nici o requizie introdusă prin aplicarea articolului 34 atunci când: (...) b. este esențial același ca o requizie anterior examinată de Curtea sau deja prezentată unei alte instanțe internaționale de anchetă sau soluționare și dacă nu conține fapte noi.
Curtea va examina mai întâi dacă reclamantul a sau ar fi putut introduce o requizie în fața Comitetului pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite.
La acest titlu, trebuie remarcat că, deși a aderat la 15 august 2000 la Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice adoptat la 16 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976, Republica Turcia nu a ratificat încă Protocolul Opțional la pactul menționat, intrat în vigoare de asemenea la 23 martie 1976, recunoscând competența Comitetului pentru Drepturile Omului de a examina comunicări individuale, de sorta că nu este posibil ca o requizie a lui D. Yağmurdereli să fi fost prezentată Comitetului pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, în sensul articolului 35 § 2 b) menționat mai sus al Convenției.
Este posibil ca examinarea invocată de Guvern să privească misiunea efectuată de un raporteer special, D. Hussain, mandatat de Comisia Drepturilor Omului în cadrul Națiunilor Unite în aplicarea rezoluției 1996/53 pentru a pregăti un raport privind Chestiunea drepturilor omului ale tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau închisoare.
În cadrul pregătirii acestui raport, D. Hussain a efectuat o misiune în Turcia și a întâlnit mai multe persoane, inclusiv D. Yağmurdereli. Cu toate acestea, această întâlnire și raportul întocmit la această ocazie pe 11 februarie 1997 nu privesc cu nimic prezenta cauză. Aceasta privește pregătirea unui raport privind promovarea și protecția dreptului la libertatea opiniei și exprimării conținând o analiză a informațiilor culese de raportorul special. De aceea, nu este posibil să se concluzioneze în sensul articolului 35 § 2 b) că prezenta requizie a lui D. Yağmurdereli a fost prezentată unei alte instanțe internaționale. Trebuie respingă excepția de neadmisibilitate a Guvernului.
b) Privind epuizarea căilor de atac interne
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Potrivit acestuia, legea nr. 4126 din 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare la o dată ulterioară introducerii requiziei în fața Comisiei. În virtutea acesteia, cauza reclamantului a fost din nou judecată. La data sesizării Comisiei, contestația în casație era în așteptare în fața Curții de Casație.
Curtea reamintește jurisprudența în materie conform căreia dacă un reclamant are, în principiu, obligația de a încerca loyal diverstele căi de atac interne înainte de a sesiza organele Convenției, trebuie să le fie permis acestora din urmă să tolere ca ultimul nivel al acestor căi să fie atins puțin după depunerea requiziei, dar înainte de a fi chemați să se pronunțe asupra admisibilității sale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 38, § 91).
Curtea constată că, în contextul procedurilor penale duse în mod activ împotriva reclamantului pentru a fi rostit discursul în cauză, la 23 iunie 1994, curtea de securitate a Statului a declarat reclamantul vinovat de acuzație. Această sentință a fost confirmată de Curtea de Casație la 3 aprilie 1995.
Apoi, o modificare a fost adusă articolului 8 al legii nr. 3713 de legea nr. 4126 promulgată la 27 octombrie 1995. În virtutea articolului provizoriu al acestei legi, prevăzând examinarea din oficiu a condamnărilor deja pronunțate, curtea de securitate a Statului a procedat la reexaminarea dosarului și a pronunțat, la 15 decembrie 1995, în același sens ca sentința sa din 23 iunie 1994.
Curtea constată că nu este contestat că înainte de a introduce requizia în fața Comisiei, D. Yağmurdereli a exercitat fiecare dintre căile de atac interne de care dispunea; nici nu este contestat că o decizie internă definitivă a fost pronunțată împotriva sa. Este adevărat, curtea de securitate a Statului și Curtea de Casație au reexaminat din oficiu cauza reclamantului ca urmare a modificării legislative sus-menționate și această examinare a avut loc după sesizarea Comisiei. Cu toate acestea, pe de o parte, examinarea ulterioară care nu a fost declanșată la inițiativa reclamantului a confirmat constatarea juridică anterioară, și pe de altă parte, nici un interes legitim al Statului pârât nu a putut fi lezat de circumstanța că introducerea și înregistrarea requiziei au precedat oarecum puțin sentința finală a instanțelor turce (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Ringeisen precitată, p. 38, § 93). În concluzie, această excepție preliminară a Guvernului nu poate fi reținută.
2.Privind pretinsa încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției
Reclamantul se plânge de nu a beneficiat de un proces echitabil în fața curții de securitate a Statului Istanbul, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată un tribunal independent și imparțial. Susține în acest sens că judecătorul militar care acolo avea sedință era dependent de executiv, precum și de autoritățile militare. Invocă în acest sens art. 6 al Convenției.
art. 6 § 1 dispune în pasajele sale pertinente:
Toată persoana are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va hotărî (...) asupra binefondării oricărei acuzații în materie penală direcționată împotriva sa. (...)
Citând dispozițiile Constituției turce, Guvernul susține că curțile de securitate a Statului nu sunt tribunale de excepție, ci jurisdicții penale specializate, instituite pentru a judeca crimele împotriva integrității Statului, care cuprind un judecător militar printre membrii efectivi și membrii supleanți ai acestora. Acești judecători, care sunt numiți pentru patru ani, au aceleași prerogative de independență și imparțialitate ca judecătorii civili în virtutea dispozițiilor Constituției.
Guvernul susține că reclamantul a fost condamnat sub acuzație de propagandă separatistă care dăunează indivizibilității integre a Statului de curtea de securitate a Statului. Aceasta din urmă a constatat că reclamantul a depășit limitele fixate de art. 10 § 2 al Convenției. De fapt, Curtea de Casație s-a pronunțat de trei ori asupra aceleiași cauze și a examinat-o sub toate aspectele. Prin urmare, îngrijorările reclamantului au putut fi corectate în fața Curții de Casație și nu pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate.
Reclamantul se opune tezelor Guvernului. Cu referință la hotărârea Incal c. Turcia din 9 iunie 1998 (Culegerea Hotărârilor și Deciziilor 1998-IV), reia grievanța sa conform căreia aceste curți nu sunt independente și imparțiale.
La lumina tuturor argumentelor părților, Curtea estimează că această parte a requiziei ridică probleme grave de fapt și drept care necesită examinare pe fond. Rezultă că grievanța nu poate fi declarată manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de neadmisibilitate.
3.Privind pretinsa încălcare a articolului 10 al Convenției
Reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la libertatea gândirii și exprimării, în încălcare a articolului 10 al Convenției, în măsura în care a fost condamnat penal din cauza unui discurs care nu conținea decât comentarii asupra problemei kurde.
art. 10 al Convenției, în partea sa pertinentă, este redactat după cum urmează:
1.Toată persoana are dreptul la libertatea exprimării. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ca să existe ingerință a autorităților publice și fără considerare de frontiere. (...)
2.Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, la securitatea națională, la integritatea teritorială sau la siguranța publică, la apărarea ordinii și la prevenirea crimei, la protecția sănătății sau moralei, la protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea de informații confidențiale sau pentru a asigura autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.
Guvernul susține că condamnarea reclamantului pentru a fi rostit un discurs public constituia o măsură prevăzută de lege și urmăreau scopuri legitime, și anume protecția ordinii publice, a securității naționale, a integrității teritoriale și a indivizibilității Statului.
Cu referință la jurisprudența Curții, Guvernul afirmă că un Stat confruntat cu o situație de terorism amenințând integritatea sa teritorială trebuie să dispună de o marjă de apreciere mai largă decât ar avea dacă situația în cauză nu ar avea repercusiuni decât la nivel individual. De aceea, ingerința era justificată potrivit articolului 10 § 2 al Convenției.
Potrivit Guvernului, o examinare superficială a discursului în cauză, care a fost rostit la o întâlnire organizată de Asociația Drepturilor Omului la Istanbul, evidențiază absența oricărei poziții politice responsabile. Discursul litigios nu conținea nici un element constituent al dezbaterii. În schimb, D. Yağmurdereli, care a calificat în mod expres drept „război" evenimentele care se desfășoară în Turcia, făcea o incitare deschisă la violență și ură. Pe de altă parte, nu este nici expresia unei ideologii nici un stil literar, ci voința de a provoca o confruntare violentă între diferite clase sociale. De aceea, o asemenea abordare este absolut incompatibilă cu sistemul și valorile democratice pe care jurisprudența Curții intenționează să le mențină și să le salveze. În concluzie, ingerința litigioasă suferită de reclamant răspundea unui "nevoie sociale imperioase" și era proporționată scopurilor legitime urmărite.
Reclamantul combate teza Guvernului. El susține că termenul Kurdistan înseamnă o entitate geografică și istorică. Potrivit lui, expresii cum ar fi "duce o luptă pentru a dobândi libertatea și democrația" și "suntem mulți în munți" trebuie judecate în context. Folosind cuvinte cu conotație stângistă, a criticat într-un stil literar și științific legea antiteroristă care intrase în vigoare puțin înainte de rostirea discursului și care a fost subiect al unei dezbateri deschise. El susține, de asemenea, că libertatea exprimării se aplică nu doar pentru "informații" sau "idei" primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau îngrijorează Statul sau o fracțiune a populației.
La lumina tuturor argumentelor părților, Curtea estimează că această parte a requiziei ridică probleme grave de fapt și drept care necesită examinare pe fond. Rezultă că grievanța nu poate fi declarată manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de neadmisibilitate.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
grievanța privind o pretinsă atingere a libertății exprimării admisibilă,
și, în unanimitate,
Declară
grievanța privind independența și imparțialitatea curții de securitate a Statului Istanbul admisibilă.
J.-P. Costa
Grefieriță
Președinte
1.La 12 septembrie 1980, Armata turcă a făcut o lovitură de stat.
2.Articolele 141 și 142 din codul penal; aceste două dispoziții au fost abolite de legea nr. 3713.
de la requête n° 29590/96
présentée par Eșber YAĞMURDERELİ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
13 février 2001 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
juges
,
et
de
M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 juillet 1995 et enregistrée le 2
janvier 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant turc, né en 1945. Il est juriste, écrivain et docteur en philosophie. Il est représenté devant la Cour par M
e
Șenal Sarıhan, avocat au barreau d’Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 septembre 1991, un meeting au sujet des «
Droits et libertés fondamentaux
» fut organisé par l’Association des Droits de l’Homme sur la place Abidei Hürriyet à Istanbul. Plusieurs participants avaient prononcé des discours et abordé des sujets concernant les droits de l’homme, tel que la nouvelle loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Lors de ce meeting, le requérant prononça également un discours en ses termes
:
«
Mes frères, je vous salue avec joie. Je ressens une grande joie de revenir parmi vous après treize ans. Mais mon bonheur a des lacunes. Parce que j
e suis venu en laissant en prison nos amis parmi lesquels mes amis kurdes avec lesquels j’ai tout partagé et résisté.
C’est une tristesse incomplète.
Mais je crois que la lutte croissante du peuple va les libérer des prisons et les conduire aux champs de la liberté
(...). La loi relative à la lutte contre le terrorisme est une loi mise en vigueur en vue de légitimer la violence contre l’opposition en pleine croissance du peuple. Elle est née d’un besoin. Les sources et le début de ce besoin n’appartiennent pas à l’époque de la mise en vigueur de cette loi. Avant le 12 septembre
[1]
et lorsque l’on est arrivé dans les années 1980, l’Etat était à nouveau obligé de recourir à la violence contre l’opposition montante. En se fichant de sa constitution et de sa législation, cinq hommes ignorants mais unis se sont emparés du pouvoir. A partir de ce jour-là, le peuple a été poussé vers l’obscurité. En premier lieu, la violence a intimidé et opprimé la société. Ensuite, elle s’est mise à régner. Et, pendant une certaine période, seules les prisons étaient le centre social de l’opposition. Le fait d’être le centre social, le centre d’opposition signifiait être en même temps la cible de la violence et de l’oppression. Non seulement ceux qui étaient détenus mais également ceux qui se trouvaient à l’extérieur ont défendu et glorifié l’honneur de l’humanité. Tant ceux qui sont détenus que ceux qui se trouvent à l’extérieur sont des héros. Mes frères, au fur et au mesure, l’opposition sociale a commencé à remonter.
Au Kurdistan, et c’est la première fois dans son histoire, le peuple kurde s’est lever pour acquérir sa liberté et sa démocratie. Il est parvenu à son avant-garde. En rejetant l’oppression millénaire et les conditions inhumaines auxquelles il a été soumis afin d’acquérir sa propre liberté et sa propre démocratie, il a atteint un point positif comme on le voit.
Mais (...) [également] le peuple laboureur, la classe ouvrière a organisé sa lutte en Turquie dans une mesure encore jamais vue dans son histoire. Aujourd’hui, on s’en aperçoit dans notre vie quotidienne. Elle mobilise toutes ses forces pour acquérir ses droits en remplissant les conditions exigées par la lutte quotidienne dans le contexte de son activité. C’est pour cette raison que les forces hégémoniques qui sont privées de force pour faire avancer leur existence, qui n’ont pu offrir la prospérité à leur peuple, qui n’arrivent pas à assurer le développement économique et qui se sont organisées au sein de l’Etat, font recours à leur dernier remède [et] elles ont mis à l’ordre du jour la loi antiterroriste en vue de légitimer leur violence. Malgré l’image positive que donne la loi antiterroriste en abolissant les 141 et 142
[2]
, les dispositions qui soumettent le peuple à la pression, répriment la pensée et détruisent toute sorte de liberté d’organisation, elle légitime la violence au nom du séparatisme dans des formes différentes et de manière plus intense en tenant compte de la direction que l’opposition populaire a prise jusqu’aujourd’hui. Mais la légalité seule ne suffit pas. Pour pouvoir légitimer la violence, la légalité doit se baser sur une forte légitimité. Voilà, l’Etat malgré son besoin de légalité manque de légitimité. C’est-à-dire, aujourd’hui, l’Etat est illégitime dans ses actions et dans ses actes. Il est archaïque et doit être effacé de l’histoire. Tout ce qu’ils veulent par le biais de la loi antiterroriste contre l’opposition montante du peuple n’arrivent pas à entrer dans le cadre de la société. A présent, l’unique chose légitime est la lutte menée par le peuple. Et le peuple crée sa propre lutte accompagnée de sa légitimité. Apparemment, la lutte contre la loi antiterroriste n’est pas encadrée par la Constitution, elle s’installe sur une base légitime et elle est légale. La force, qui est illégale, est l’Etat et tous les éléments qui le constituent
. Même si, aujourd’hui, nous paraissons peu nombreux ici, on sait que nous sommes nombreux dans les montagnes et nous serons de plus en plus nombreux
».
Suite à ce discours improvisé par M. Yağmurdereli, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («
la cour de sûreté de l’Etat
») intenta une action pénale sur la base de l’article 8 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme («
la loi n° 3713
»). Il lui reprocha d’avoir fait de la propagande séparatiste.
Le 23 juin 1994, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges, dont l’un issu de la magistrature militaire, jugea le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à un an et huit mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 41 666 666 livres turques (TRL). Elle considéra que dans son discours tenu lors du meeting, le requérant visait à faire de la propagande séparatiste. Considérant dans leur ensemble les propos, les lieux où ceux-ci ont été prononcés, leurs thème et but principaux, elle a conclu que les actes constitutifs de l’infraction reprochée à l’accusé étaient réunis.
Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 23 juin 1994.
Le 2 février 1995, la Chambre criminelle de la Cour de cassation infirma l’arrêt attaqué. Elle considéra que les arguments invoqués par la cour de sûreté de l’Etat sur la qualification des faits constitutifs de l’infraction prévue à l’article 8 de la loi n° 3713 ne pouvaient pas être retenus. Elle releva que le discours du requérant était de nature à inciter le peuple à l’hostilité et à la haine, résultant de la distinction fondée sur l’origine, infraction prévue à l’article 312 § 2 du code pénal.
Le procureur général près la Cour de cassation forma un pourvoi contre l’arrêt de la Chambre criminelle de la Cour de cassation rendu le 2 février 1995 devant la Grande chambre criminelle de la Cour de cassation.
Le 3 avril 1995, la Grande chambre criminelle de la Cour de cassation déclara recevable le pourvoi du procureur général. Se référant à certains passages du discours incriminé (il s’agit des passages reproduits en italiques ci-dessus), elle considéra que la qualification des faits par la première instance n’était pas erronée. Elle confirma ainsi l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat rendu le 23 juin 1994.
A la suite des modifications apportées à la loi n° 3713 par la loi n°
4126 promulguée le 27 octobre 1995, la cour de sûreté d’Etat réexamina d’office l’affaire du requérant.
Dans son arrêt du 15 décembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat, composé toujours de trois juges, dont l’un issu de la magistrature militaire, statua dans le même sens que son arrêt du 23 juin 1994, considérant que l’accusé qualifiait une partie du territoire national de «
Kurdistan
», des actes de terrorisme du PKK de «
la lutte de la démocratie et de la liberté
». Elle condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix mois et à une amende de 83 333 333 TRL.
Le 28 mai 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
Le 7 octobre 1997, M. Abid Hussain, le rapporteur spécial chargé d’établir un rapport sur la promotion et la protection du droit à la liberté d’opinion et d’expression en application de la résolution 1996/53 de la Commission des Droits de l’Homme des Nations unies, fit parvenir une lettre au représentant permanent de la Turquie auprès des Nations unies. Dans sa lettre, en se référant à «
une allégation qu’il a reçue récemment concernant M. Eșber Yağmurdereli, juriste, écrivain et docteur en philosophie
», il attirait l’attention du représentant permanent sur la condamnation litigieuse du requérant en vertu de la loi n° 3713 et faisait référence à l’article 19 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. Sans parvenir à aucune conclusion sur les faits de la cause, le rapporteur demandait au gouvernement turc que le droit à la liberté d’expression de M.
Yağmurdereli fût assuré.
B.
Le droit interne et international ainsi que la pratique pertinents
1.
La loi n° 3713 du 12 avril 1991 relative à la lutte contre le terrorisme
Avant l’entrée en vigueur de la loi n° 4126 du 27 octobre 1995, l’article
8 de la loi n°
3713 était libellé en ces termes
:
Article 8
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie et à l’unité indivisible de la nation sont prohibées, quels que soient le procédé utilisé et le but poursuivi. Quiconque se livre à pareille activité est condamné à une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turques. (...)
»
Depuis l’amendement de la loi n° 4126, cet article se lit ainsi
:
Article 8
«
La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amendes. (...)
»
2.
Les textes internationaux
L’article 19 de la Déclaration universelle des droits de l’homme se lit comme suit
:
«
Tout individu a droit à la liberté d’opinion et d’expression, ce qui implique le droit de ne pas être inquiété pour ses opinions et celui de chercher, de recevoir et de répandre, sans considérations de frontières, les informations et les idées par quelque moyen d’expression que ce soit.
»
Le Pacte international relatif aux droits civils et politiques a été adopté et ouvert à la ratification et à l’adhésion par l’Assemblée générale dans sa résolution 2 200 (XXI) le 16 décembre 1966 et est entré en vigueur le 23
mars 1976. La Turquie a signé ce pacte le 15 août 2000. Toutefois, à ce jour, la Turquie n’a pas ratifié le Protocole facultatif se rapportant au Pacte international relatif aux droits civils et politiques. Dans ce cadre, le Comité des droits de l’homme est chargé d’examiner les communications émanant d’un particulier relevant de la juridiction d’un des Etats parties au Protocole.
Dans le cadre de la préparation d’un rapport sur la «
Question des droits de l’homme de toutes les personnes soumises à une forme quelconque de détention ou d’emprisonnement
», un rapporteur spécial, à savoir M. Abid Hussain, a effectué une mission en Turquie et y a rencontré plusieurs personnes, dont M.
Yağmurdereli. Dans le rapport établi à cet égard le 11
février 1997 figure une analyse des informations recueillies par le rapporteur spécial sur la promotion et la protection du droit à la liberté d’opinion et d’expression.
Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il soutient à cet égard que le juge militaire qui y siégeait avait été dépendant de l’exécutif ainsi que des autorités militaires. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention.
Le requérant se plaint en outre d’une atteinte au droit à sa liberté d’expression, en violation de l’article 10 de la Convention, dans la mesure où il a été condamné au pénal en raison du discours qu’il a tenu lors d’un meeting.
1.
Sur les exceptions d’irrecevabilité du Gouvernement
a)
Sur la saisine d’une autre instance internationale
Se référant à l’article 35 § 2 b) de la Convention, le Gouvernement fait valoir que le requérant a saisi le Comité des droits de l’homme des Nations unies d’une requête dont le contenu est essentiellement le même que celui de la présente requête. Les Nations unies ont mandaté M. Hussain comme rapporteur spécial pour l’examen de cette requête. Ce comité suit actuellement le dossier du requérant.
Le requérant nie avoir introduit une requête devant le Comité des droits de l’homme des Nations unies.
L’article 35 § 2 b) de la Convention prévoit ce qui suit
:
«
La Cour ne retient aucune requête introduite par application de l’article 34 lorsque
: (...)
b. elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement et si elle ne contient pas de faits nouveaux.
»
La Cour examinera en premier lieu la question de savoir si le requérant a ou aurait pu introduire une requête devant le Comité des droits de l’homme des Nations unies.
A ce titre, il y a lieu de relever que, bien qu’elle ait adhéré en date du 15
août 2000 au Pacte international relatif aux droits civils et politiques adopté le 16
décembre 1966 et entré en vigueur le 23 mars 1976, la République de Turquie n’a pas encore ratifié le Protocole facultatif audit pacte, entré en vigueur lui aussi le 23 mars 1976, reconnaissant la compétence du Comité des droits de l’homme pour examiner des communications individuelles, de sorte qu’il n’est pas possible qu’une requête de M. Yağmurdereli ait été «
soumise
» au Comité des droits de l’homme des Nations Unies, au sens de l’article 35 § 2 b) précité de la Convention.
Il est possible que l’examen invoqué par le Gouvernement concerne la mission effectuée par un rapporteur spécial, M. Hussain, chargé par la Commission des Droits de l’Homme au sein des Nations unies en application de la résolution 1996/53 de préparer un rapport sur la «
Question des droits de l’homme de toutes les personnes soumises à une forme quelconque de détention ou d’emprisonnement
».
Dans le cadre de la préparation de ce rapport, M. Hussain s’est rendu en mission en Turquie et y a rencontré plusieurs personnes, dont M.
Yağmurdereli. Toutefois, cette rencontre et le rapport établi à cet égard le 11
février 1997 ne concernent nullement la présente affaire. Il s’agit de la préparation d’un rapport sur la promotion et la protection du droit à la liberté d’opinion et d’expression contenant une analyse des informations recueillies par le rapporteur spécial. Dès lors, il n’est pas possible de conclure au sens de l’article 35 § 2 b) que la présente requête de M.
Yağmurdereli a été soumise à une autre instance internationale. Il convient de rejeter l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement.
b)
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, la loi n° 4126 du 30 octobre 1995 est entrée en vigueur à une date postérieure à l’introduction de la requête
devant
la Commission. En vertu de cette dernière, l’affaire du requérant a été jugée à nouveau. A la date de la saisine de la Commission, le pourvoi en cassation était pendant devant la Cour de cassation.
La Cour rappelle la jurisprudence en la matière selon laquelle si un requérant a, en principe, l’obligation de faire l’essai loyal des divers recours internes avant de saisir les organes de la Convention, il doit être loisible à ceux-ci de tolérer que le dernier échelon de ces recours soit atteint peu après le dépôt de la requête, mais avant qu’ils ne soient appelés à se prononcer sur sa recevabilité (voir,
mutatis mutandis
, arrêt Ringeisen c. Autriche du 16
juillet 1971, série A n° 13, p. 38, § 91).
La Cour relève que, dans le contexte de la procédure pénale diligentée à l’encontre du requérant pour avoir tenu le discours en question, le 23 juin 1994, la cour de sûreté de l’Etat a reconnu le requérant coupable du chef d’accusation. Cet arrêt a été confirmé par la Cour de cassation le 3 avril 1995.
Ensuite,
une modification a été apportée à l’article 8 de la loi n° 3713 par la loi n° 4126 promulguée le 27 octobre 1995. En vertu de l’article provisoire de cette loi, prévoyant l’examen d’office des condamnations déjà prononcées, la cour de sûreté d’Etat procéda au réexamen du dossier et statua, le 15 décembre 1995, dans le même sens que son arrêt du 23
juin 1994.
La Cour relève qu’il n’est pas contesté qu’avant d’introduire sa requête devant la Commission, M. Yağmurdereli a exercé chacun des recours internes dont il disposait
; il n’est pas davantage contesté qu’une décision interne définitive a été rendue à son encontre. Certes, la cour de sûreté de l’Etat et la Cour de cassation ont réexaminé d’office l’affaire du requérant suite à la modification législative précitée et cet examen a eu lieu après la saisine de la Commission. Néanmoins, d’une part, l’examen ultérieur qui n’a pas été déclenché à l’initiative du requérant a confirmé le constat juridique antérieur, et, d’autre part, aucun intérêt légitime de l’Etat défendeur n’a pu être lésé par la circonstance que l’introduction et l’enregistrement de la requête ont quelque peu précédé l’arrêt final des juridictions turques (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Ringeisen précité, p.
38, §
93). En conclusion, cette exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention
Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il soutient à cet égard que le juge militaire qui y siégeait avait été dépendant de l’exécutif ainsi que des autorités militaires. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention.
L’article 6 § 1 dispose en ses passages pertinents
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
En citant les dispositions de la Constitution turque, le Gouvernement soutient que les cours de sûreté de l’Etat ne sont pas des tribunaux d’exception mais des juridictions pénales spécialisées, instaurées pour juger les crimes contre l’intégrité de l’Etat, comprenant un juge militaire parmi leurs membres effectifs et leurs membres suppléants. Ces juges, qui sont nommés pour quatre ans, ont les mêmes prérogatives d’indépendance et d’impartialité que les juges civils en vertu des dispositions de la Constitution.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant a été condamné du chef de propagande séparatiste portant atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat par la cour de sûreté de l’Etat. Cette dernière a constaté que le requérant a dépassé les limites fixées par l’article 10 § 2 de la Convention. Par ailleurs, la Cour de cassation a statué à trois reprises sur la même affaire et l’a examinée sous tous ses aspects. Par conséquent, les appréhensions du requérant ont pu se trouver corrigées devant la Cour de cassation et ne peuvent passer pour objectivement justifiées.
Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement. En se référant à l’arrêt Incal c. Turquie du 9 juin 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
IV), il réitère son grief selon lequel ces cours ne sont pas indépendantes et impartiales.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
3.
Sur la violation alléguée de l’article 10 de la Convention
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté de pensée et d’expression, en violation de l’article 10 de la Convention, dans la mesure où il a été condamné au pénal en raison d’un discours qui ne contenait que commentaires sur le problème kurde.
L’article 10 de la Convention, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé
:
«
1.Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement soutient que la condamnation du requérant pour avoir tenu un discours public constituait une mesure «
prévue par la loi
» et poursuivait les buts légitimes, à savoir la protection de l’ordre public, de la sécurité nationale, de l’intégrité territoriale et de l’indivisibilité de l’Etat.
Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement affirme qu’un Etat confronté à une situation de terrorisme menaçant son intégrité territoriale doit disposer d’une marge d’appréciation plus large qu’il n’aurait si la situation en question n’avait de répercussions qu’au niveau individuel. En conséquence, l’ingérence se justifiait au regard de l’article 10 § 2 de la Convention.
D’après le Gouvernement, un examen superficiel du discours en question, qui avait été prononcé lors d’un meeting organisé par l’Association des Droits de l’Homme à Istanbul, fait ressortir l’absence de toute position politique responsable. Le discours litigieux ne renferme aucun élément constitutif de débat. Au contraire, M. Yağmurdereli, qui a expressément qualifié de «
guerre
» les événements qui se déroulent en Turquie, faisait une incitation ouverte à la violence et à la haine. D’autre part, il ne s’agit ni de l’expression d’une idéologie ni d’un style littéraire, mais de la volonté de provoquer une confrontation violente entre les différentes classes sociales. Dès lors, une telle approche est absolument incompatible avec le système et les valeurs démocratiques que la jurisprudence de la Cour entend maintenir et sauvegarder. En conclusion, l’ingérence litigieuse subie par le requérant répondait à un «
besoin social impérieux
» et était proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
Le requérant combat la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que le terme «
Kurdistan
» signifie une entité géographique et historique. D’après lui, les propos tels que «
mener une lutte afin d’acquérir la liberté et le démocratie
» et «
nous sommes nombreux dans les montagnes
» doivent être jugés dans leur contexte. Usant de mots à connotation gauchiste, il a critiqué dans un style littéraire et scientifique la loi antiterroriste qui est entrée en vigueur peu avant le prononcé du discours et qui a fait l’objet d’un débat ouvert. Il soutient en outre que la liberté d’expression vaut non seulement pour les «
informations
» ou «
idées
» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent l’Etat ou une fraction quelconque de la population.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
le grief concernant une prétendue atteinte à la liberté d’expression recevable,
et, à l’unanimité,
Déclare
le grief concernant l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul recevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
1.
Le 12 septembre 1980, l’Armée turque a fait un coup d’Etat.
2.
Les articles 141 et 142 du code pénal
; ces deux dispositions ont été abolies par la loi n°
3713.