KAYA contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28018/95 prezentate de Yusuf KAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 29 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători Gölcüklü judecător ad-hoc, domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 5 iulie 1995 și înregistrată la 25 iulie 1995, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Comisiei din 11 septembrie 1997, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Yusuf Kaya, este un resortisant turc, născut în 1964. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Özcan K Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 aprilie 1993, reclamantul a fost arestat de către poliție la Istanbul și ținut în arest la sediul Direcției de Securitate DlQU, secțiunea de combatere a terorismului. La cererea Direcției de Securitate, formulată printr-o scrisoare din 19 aprilie 1993, procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului t ă ii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe baza unui document sesizat cu ocazia arestării, procesul-verbal de depoziție din 20 aprilie 1993, întocmit de polițiștii secției de combatere a terorismului din cadrul Direcției de Securitate, a raportat activitățile reclamantului în cadrul unei organizații ilegale, PKK (Partea Lucrătorilor din Kurdistan). La 21 aprilie 1993, reclamanta a fost ascultată de judecătorul care se ocupa de l'inginerie lângă curtea de securitate a statului. În fața sa, reclamantul și-a retras declarația din 20 aprilie 1993. El a protestat pentru nevinovăția sa și a contestat autenticitatea documentului sesizat în momentul arestării sale. El a susținut că a fost obligat să semneze procesul-verbal de depoziție. Judecătorul a ordonat eliberarea sa în libertate. În aceeași zi, procurorul Republicii a atacat ordonanța de eliberare în fața Curții de Securitate a statului, care a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. Printr-un act de acuzare prezentat la 3 mai 1993, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului, în temeiul articolului 168 din Codul penal care reprimă formarea bandelor armate care pot comite acte împotriva statului și a autorităților publice. Prin hotărârea din 30 mai 1994, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe reclamant la patru ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 169 din Codul penal care interzice orice asistență acordată unei bande armate. Comisia a luat în considerare procesul-verbal de depoziție din 20 aprilie 1993 și declarațiile polițiștilor care au întocmit acest proces-verbal și a menționat, de asemenea, că, în momentul arestării sale, reclamantul fusese găsit în posesia unui document confidențial semnat de un comitet local al organizației ilegale în cauză. Reclamantul a formulat un recurs în fața Curții de Casație. În memoriul său introductiv de cassație, recurentul a contestat infracțiunea și a sprijinit pe deplin faptul că: nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului în măsura în care aceasta își stabilise vinovăția bazându-se pe un document a cărui autenticitate nu fusese dovedită. printr-o hotărâre a Tribunalului din 16 În ianuarie 1995, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în primă instanță, considerând că motivele invocate erau conforme cu legea și cu procedura. Reclamantul și reprezentantul său nu au fost prezenți în instanța de judecată ținută în fața Curții de Casație. GRIFS Reclamantul invocă încălcarea alin. (1), (2) și (3) din art. 6 din Convenție. că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial, contrar art. 6 alin. (1); în această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de comandanții militari nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului de la Istanbul 6 alin. (2), în măsura în care a rămas în detenție provizorie fără un motiv plauzibil și în cazul în care condamnarea sa se baza pe un document pe care poliția l-a sesizat pentru a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale și pentru a beneficia de asistența unui avocat în custodie. În conformitate cu art. 6 alineatele (1), (2) și (3) litera (c) din Convenție, care are la dispoziie un avocat, care nu a putut fi ascultat în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, că a avut loc o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție și că nu a putut beneficia de un drept de acces la un avocat în timpul custodiei sale. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne pentru toate obiecțiile reclamantului. El susține că acesta din urmă și reprezentantul său, absent în instanță în fața Curții de Casație, nu și-au invocat obiecțiile în fața Înaltei Instanțe. pe baza drepturilor fundamentale garantate de Constituție, [reclamantul] ar fi putut face o acțiune împotriva procedurii penale Reclamantul contestă teza guvernului. El susține că recursul său a fost respins de Curtea de Casație și că nu avea obligația de a epuiza alte căi de atac. Curtea arată că reclamantul a invocat în fața Curții de Casație obiecțiunile sale cu privire la Citând dispozițiile Constituției turce, guvernul susține că cursurile de securitate ale statului nu sunt tribunale de excepție, ci instanțe penale specializate, introduse pentru a judeca infracțiunile împotriva integrității statului, inclusiv un judecător militar printre membrii efectivi și membrii supleanți ai acestora. Acești judecători, care sunt numiți pentru patru ani, au aceleași prerogative de independență și de imparțialitate ca judecătorii civili în temeiul dispozițiilor Constituției. Prin urmare, potrivit guvernului, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independență și de responsabilitate a acestei jurisdicții nu pot fi considerate justificate în mod obiectiv. În ceea ce privește echitatea procedurii, guvernul susține că instanța de securitate a statului care se bazează pe elementele dosarului a reținut o calificare mai puțin gravă pentru reclamant decât cea aleasă inițial prin acuzare. Acesta susține că reclamantul a avut posibilitatea de a-și exercita drepturile de apărare, deși, în mod voluntar, acesta din urmă și reprezentantul său nu participă la majoritatea ședințelor desfășurate în fața instanței în primă instanță și la cea desfășurată în fața Curții de Casație. Reclamantul se opune tezei guvernului și își reiterează obiecțiunile. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 28018/95

présentée par Yusuf KAYA

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 novembre 2001 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

F.

Gölcüklü

,

juge

ad hoc,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 juillet 1995 et enregistrée le 25

juillet 1995,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle de la Commission du 11 septembre 1997,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Yusuf Kaya, est un ressortissant turc, né en 1964. Il est représenté devant la Cour par M

e

Özcan Kılıç, avocat au barreau d’Istanbul.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 18 avril 1993 le requérant fut arrêté par la police à Istanbul et placé en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté d’Istanbul, section de lutte contre le terrorisme.

Sur demande de la direction de la sûreté, formulée par une lettre du 19

avril 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») ordonna la prolongation de la garde à vue du requérant jusqu’au 30 avril 1993.

Basé sur un document saisi lors de l’arrestation, le procès-verbal de déposition du 20 avril 1993, établi par les policiers de la section de lutte contre le terrorisme de la direction de la sûreté, fit état des activités du requérant au sein d’une organisation illégale, le PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan).

Le 21 avril 1993, le requérant fut entendu par le juge assesseur chargé de l’instruction près la cour de sûreté de l’Etat. Devant lui, le requérant rétracta sa déposition du 20 avril 1993. Il protesta de son innocence et contesta l’authenticité du document saisi lors de son arrestation. Il soutint qu’il avait été contraint de signer le procès-verbal de déposition. Le juge ordonna sa mise en liberté.

Le même jour, le procureur de la République attaqua l’ordonnance de mise en liberté devant la cour de sûreté de l’Etat, laquelle ordonna la mise en détention provisoire du requérant.

Par un acte d’accusation présenté le 3 mai 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale contre le requérant, sur la base de l’article 168 du code pénal réprimant la formation des bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et les pouvoirs publics.

Par un arrêt du 30 mai 1994, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à quatre ans et six mois d’emprisonnement en vertu de l’article

169 du code pénal réprimant toute assistance à une bande armée.

Elle tint compte du procès-verbal de déposition du 20 avril 1993 et des témoignages des policiers qui avaient établi ce procès-verbal. Elle releva en outre que, lors de son arrestation, le requérant avait été trouvé en possession d’un document confidentiel signé par un comité local de l’organisation illégale en question.

Le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation. Dans son mémoire introductif de cassation, le requérant contesta de délit et soutint qu’il n’avait pas bénéfıcié d’un procés équitable devant la cour de sûreté de l’Etat dans la mesure où celle-ci avait établi sa culpabilité en se basant sur un document dont l’authenticité n’avait pas été prouvé.

Par un arrêt du 16

janvier 1995, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance, considérant que les motifs y invoqués étaient conformes à la loi et à la procédure.

Le requérant et son représentant ne furent pas présents lors de l’audience tenue devant la Cour de cassation.

GRIEFS

Le requérant allègue la violation des paragraphes 1, 2 et 3 de l’article

6 de la Convention. Il se plaint en particulier

:

-

de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, contrairement à l’article 6 § 1

; il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses commandants militaires n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul

;

-

d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence énoncé à l’article 6 § 2, dans la mesure où il est resté en détention provisoire sans raison plausible et où sa condamnation était basée sur un document prétendument saisi par la police

;

-

de n’avoir pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense et bénéficier de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue.

EN DROIT

Le requérant soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial, qu’il y a eu une atteinte au principe de la présomption d’innocence et qu’il n’a pas pu bénéficier de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue. Il se dit en conséquence victime d’une violation de l’article 6 §§ 1, 2 et 3 c) de la Convention, qui dispose

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...)

»

1.

Sur l’épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes pour tous les griefs du requérant. Il soutient que ce dernier et son représentant, absents lors de l’audience devant la Cour de cassation, n’ont pas fait valoir leurs griefs devant la haute juridiction. Selon le Gouvernement, «

sur la base des droits fondamentaux garantis par la Constitution, [le requérant] aurait pu effectuer un recours contre la procédure pénale

».

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que son pourvoi a été rejeté par la Cour de cassation et qu’il n’était pas tenu d’épuiser d’autres voie de recours.

La Cour relève que le requérant a fait valoir devant la Cour de cassation ses griefs concernant l’iniquité de la procédure pénale ayant abouti à sa condamnation. L’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement ne saurait donc être retenue.

2.

Sur le bien-fondé

En citant les dispositions de la Constitution turque, le Gouvernement soutient que les cours de sûreté de l’Etat ne sont pas des tribunaux d’exception mais des juridictions pénales spécialisées, instaurées pour juger les crimes contre l’intégrité de l’Etat, comprenant un juge militaire parmi leurs membres effectifs et leurs membres suppléants. Ces juges, qui sont nommés pour quatre ans, ont les mêmes prérogatives d’indépendance et d’impartialité que les juges civils en vertu des dispositions de la Constitution.

De ce fait, d’après le Gouvernement, les appréhensions du requérant quant au manque d’indépendance et d’impartialité de cette juridiction ne peuvent pas passer pour objectivement justifiées.

Quant à l’équité de la procédure, le Gouvernement fait valoir que la cour de sûreté de l’Etat se basant sur les éléments du dossier a retenu une qualification moins grave pour le requérant que celle initialement choisie par l’accusation. Il soutient que le requérant a eu la possibilité d’exercer ses droits de défense bien que, de leur plein gré, ce dernier et son représentant n’eussent pas participé à la majorité des audiences tenues devant la juridiction de première instance et à celle tenue devant la Cour de cassation.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et réitère ses griefs.

A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président