KAYA contre la TURQUIE

KAYA contre la TURQUIE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44272/98 prezentate de Orhan KAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători domnul Villiger grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, dl Orhan Kaya, este un resortisant turc, născut în 1961 și rezident în Wuppertal (Germania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul C. Vural, avocat în Köln. La 5 decembrie 1992, la ora 21:40, reclamantul a fost arestat de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate de la Bingöl, secțiunea de combatere a terorismului (de exemplu, conducerea securității) și apoi ar fi fost reținut timp de 13 zile. Raportul medical întocmit în aceeași zi la ora 22:30 de centrul medical al clinicii Bingöl a menționat că reclamantul nu purta nicio dovadă de violență asupra niciunei părți a corpului său. La 7 decembrie 1992, Parchetul Bingöl a prelungit pentru zece zile arestarea reclamantului. La 8 decembrie 1992, reclamantul a depus o depoziție în fața polițiștilor din cadrul conducerii securității și a precizat ce depunese de bunăvoie, fără să fi fost supus unor presiuni sau violențe. La 12 decembrie 1992, un alt inculpat arestat împreună cu reclamantul a declarat că acesta era fratele lui Yalmaz Kaya, un presupus membru al PKK, pe care le-a adus două perechi de pantofi sport, pe care le-a solicitat informații cu privire la Adunarea Națională (Ulusal Meçlisi) și că era dispus să-i ajute. Procesul-verbal întocmit în aceeași zi de către poliție a menționat faptul că Muhittin Altien, un alt inculpat, l-a recunoscut pe solicitant și că acesta se întâlnea cu membrii organizației, că îi ajuta să-i găzduiască și să le dea provizii alimentare. El a declarat că îl cunoștea pe solicitant deoarece era fratele unui membru al organizației, și anume Y În declarația sa, el a declarat mai ales că, în decembrie 1990, fratele său a luat maquis-ul pentru a se alătura PKK. De atunci, la doar o redresare, el a avut ocazia de a discuta cu fratele său, care era în compania altui membru al PKK, pentru a încerca să-l convingă să părăsească această organizație. El a negat că i-a adus pantofi sport și un radio. El a contestat, de asemenea, conținutul declarației sale pretinse obținute sub presiune în timpul arestării sale, precum și cele două depoziții din 12 decembrie 1992. Raportul medical întocmit în aceeași zi de centrul medical al clinicii Bingöl menționa că reclamantul nu purta urme de violență pe corpul său. Printr-un act de punere sub acuzare din 29 decembrie 1992, Parchetul lui Diyarbakćr l-a examinat pe reclamant împreună cu alte 28 de persoane pentru ajutor și apartenență la o organizație ilegală și care a fost afectată de caracterul indivizibil al statului. La tribunalul din 4 martie 1993, reclamantul a contestat depozițiile colectate în timpul arestării sale, în măsura în care acestea au fost obținute sub presiunea fizică a polițiștilor ( Prin hotărârea din 26 noiembrie 1996, în conformitate cu articolele 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene din Diyarbak ; ținând cont de circumstanțele atenuante, aceasta a redus cu o a șasea sentință și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni; de asemenea, l-a condamnat la interdicția de a exercita timp de trei ani orice activitate care ține de funcția publică. La 22 ianuarie 1997, reclamantul a formulat un recurs în casare împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 23 februarie 1998, pronunțată la 25 februarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul. Dreptul intern relevant Legea internă care instituie cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând în primul rând art. 6 din Convenție, recurentul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Invocând apoi art. 6 alineatul (1), 2, 3 litera (a), (b), (c) și (d) precum și articolele 7 § 1 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând în cele din urmă art. 3 și 5 alin. (1) lit. (a) și (c), 3, 4 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge de durata și condițiile de păstrare a acestuia. El declară că a fost supus unor presiuni și că a fost obligat să accepte acuzațiile aduse împotriva sa. 1 Astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Guvernul ridică o excepție de la pronunțat în două ramuri. Guvernul susține în primul rând că, în lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern pentru a contesta independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului, care și-a pronunțat hotărârea la 26 noiembrie 1996, reclamantul ar fi trebuit să își introducă cererea în termen de șase luni de la data respectivă. August 1998, sau mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă. Curtea consideră că reclamantul nu a ignorat termenul de șase luni, deoarece și-a depus cererea în termen de șase luni de la data la care a fost pronunțată hotărârea de Casație la 23 februarie 1998 și pronunțată la 25 februarie 1998. Prin urmare, trebuie respinsă prima parte a excepției. Guvernul subliniază, de asemenea, că, în niciun moment al procedurii în fața instanțelor interne, reclamantul nu și-a ridicat reședința de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, având în vedere faptul că un judecător militar se afla acolo. Curtea constată că cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În consecință, Curtea constată că reclamantul nu trebuia să ridice în fața Curții de Casație, cu atât mai puțin în fața Curții de Siguranță din statul înseși, cauza de care intenționa să se prevaleze în fața Curții. În consecință, trebuie, de asemenea, respinsă cea de-a doua ramură a excepției guvernului. Guvernul reamintește că cursurile de siguranță de la ë t sunt stabilite de art. 143 din Constituție și de funcționarea și procedura lor prin Legea nr. 2485. Aceste Curți sunt competente să judece fapte care se referă la caracterul indivizibil al statului, ordinea democratică, precum și securitatea internă și externă a statului. Hotărârile pronunțate de aceste curți sunt supuse controlului Curții de Casație. Guvernul susține că aceste cursuri au fost stabilite pe modelul cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4338 din 18 iunie 1999 cu privire la deschiderea cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. El face referire la art. 6 alin. (1), (2), (3) lit. (a), (b), (c) și (d) și la art. 6 alin. (1) și (8) din Convenție. Curtea arată că, în ceea ce privește formularea obiecțiunilor reclamantului, Curtea nu vede probleme în ceea ce privește articolele 7 și 8 din convenție și preferă să examineze aceste obiecțiuni numai în funcție de unghiul de echitate al procedurii, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa. Referindu-se la jurisprudența Curții (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n 140, § 47, Khan c. Regatul Unit, n 35394/97, § 34, CEDH 2000-V și Mehmet Yalçn c. Turcia (dec.), 17 octombrie 2000), guvernul susține că este necesar, în speță, să se întrebe dacă întreaga procedură a fost efectuată în mod echitabil. El susține că nu a încălcat dreptul la apărare în măsura în care reclamantul a avut posibilitatea de a contesta elementele de probă obținute de poliție în fața Parchetului și a Curții de Securitate a statului. Guvernul susține că, în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul nu și-a exprimat afirmația conform căreia declarația sa a fost luată sub presiunea poliției. Guvernul susține că condamnarea reclamantului de către Curtea de Securitate a Uniunii Europene nu se bazează doar pe propria sa declarație, ci și pe cea a lui Muhittin Alt 4681 privind eliberarea condiționată și suspendarea executării pedepselor și a procedurilor, în timp ce el nu a făcut nici un demers în acest sens. Reclamantul contestă argumentele guvernului. Pe baza dispozițiilor Codului de procedură penală, acesta afirmă că declarația oricărei persoane arestate trebuie obținută cu consimțământul său liber și că orice dovadă obținută ilegal nu trebuie luată în considerare pentru condamnarea unei persoane. El susține că a declarat în fața Parchetului și a Curții de Securitate a statului că se referea la declarația primită în timpul arestării sale, în măsura în care aceasta a fost obținută sub presiune. El susține că Muhittin Alten și-a contestat declarația colectată în timpul arestării. Reclamantul adaugă, de asemenea, că Curtea de Securitate a Uniunii Europene ar fi condamnat pentru vizitarea fratelui său, în timp ce mama sa, acuzată de aceleași fapte, a fost achitată de aceeași instanță la 31 august 1994. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Prin urmare, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În opinia guvernului, obiecțiile reclamantului nu sunt întemeiate. Reclamantul susține că, deși a declarat că a fost supus unor presiuni în timpul custodiei sale, autoritățile competente nu au dispus niciun demers în acest sens. Curtea reamintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. ; aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale fizice sau psihologice și, în anumite cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Hotărârile Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998, Rec., 1998- IV, p. 1517-1518, § 52-53, Labita c. Italia [GC] din 6 aprilie 2000, n 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV, Caloc, Franța din 20 iulie 2000, n 33951/96, § 84, CEDO 2000-IX și Altay c. Turcia , nr. 22279/93, § 49, 22 mai 2001). În speță, Curtea arată mai întâi că din dosar reiese că pretinsele tratamente în conformitate cu art. 3 din Convenție ar fi fost aplicate reclamantului la arestarea sa și în custodia sa în perioada 5-14 decembrie 1992. Curtea observă apoi că reclamantul a denunțat în fața Parchetului de la Diyarbakr, la 14 decembrie 1992, și în fața Curții de Securitate din Diyarbakr, la 4 martie 1993, presiunile pe care le-a impus și faptul că mărturia sa a fost obținută sub presiunea fizică a poliției. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu este în măsură să furnizeze explicații detaliate în sprijinul afirmațiilor sale. Curtea arată, de asemenea, că reclamantul îi prezintă două rapoarte medicale întocmite de centrul de medicină al dispensarului Bingöl, la 1 din 5 decembrie 1992, în ziua arestării sale, și la cealaltă din 14 În decembrie 1992, în ziua arestării sale provizorii, ambele rapoarte precizează că reclamantul nu purta nicio dovadă de violență asupra niciunei părți a corpului său, însă numai aceste rapoarte medicale nu permit Curții să constate sau să concluzioneze că reclamantul ar fi fost supus unor tratamente contrare articolului 3 din convenție. Prin urmare, Curtea nu dispune de niciun fel de date convingătoare, în afara afirmațiilor reclamantului, care ar putea duce la concluzia cu privire la existența unor elemente care ar fi putut genera o suspiciune rezonabilă că reclamantul ar fi fost supus unor tratamente contrare articolului 3 din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă acest motiv pentru neatenție vădită de fond în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Reclamantul se plânge cu privire la perioada în care este ținută în custodia sa și: art. 5 alineatul (3) din convenție, astfel de formulare Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (3) (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat. (.) Curtea arată că reținerea fiind în conformitate cu legislația internă, reclamantul nu dispune în dreptul turc, la data faptelor cauzei, de nici o cale de atac pentru a contesta durata acesteia (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997 -VII, § 53. Curtea se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unor căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs (a se vedea Laçin c. Turcia, nr 23654/94, Decizia Comisiei din 15 iunie 1995, Deciziile și rapoartele 81, p. 76 și, în ultimă instanță, Hazar și alte c. Turcia (c.) n 62566/00-62581/00, 10 ianuarie 2002). În speță, Curtea constată că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 14 decembrie 1992, în timp ce cererea a fost introdusă la 21 august 1998. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul acestui termen. Prin urmare, această parte a cererii este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului Diyarbakýr și a lipsei de echitate a procedurii în fața acesteia [art. 6 alineatul (1) și (3) ]; și, cu majoritate, se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark Villiger Georg Ress Modululer Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

44272/98

présentée par Orhan KAYA

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 novembre 2002 en une chambre composée de

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

P.

Kūris

,

M.

R.

Türmen

,

M.

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M

me

H.S.

Greve,

juges

,

et

de

M. M.

Villiger

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 août 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Orhan Kaya, est un ressortissant turc, né en 1961 et résidant à Wuppertal (Allemagne). Il est représenté devant la Cour par M

e

C. Vural, avocat à Cologne.

A.

Les circonstance de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 décembre 1992 à 21 h 40, le requérant fut arrêté par les policiers de la direction de la sûreté de Bingöl, section de la lutte contre le terrorisme («

la direction de la sûreté

»). Puis, il aurait été placé en garde à vue pendant treize jours.

Le rapport médical établi le même jour à 22 h 30 par le centre de médecine du dispensaire de Bingöl mentionna que le requérant ne portait pas de trace de violence sur une quelconque partie de son corps.

Le 7 décembre 1992, le parquet de Bingöl prorogea pour dix jours la garde à vue du requérant.

Le 8 décembre 1992, le requérant fit une déposition devant les policiers de la direction de la sûreté et précisa qu’il avait déposé de son plein gré, sans avoir fait l’objet de pressions ou violences.

Le 12 décembre 1992, un autre prévenu arrêté avec le requérant déclara que celui-ci était le frère de Yılmaz Kaya, un membre présumé du PKK, qu’il leur avait apporté deux paires de chaussures de sport, qu’il avait demandé des renseignements au sujet de l’Assemblée nationale (

Ulusal Meçlisi

) et qu’il était prêt à les aider.

Le procès-verbal établi le même jour par la police mentionna que Muhittin Altın, un autre prévenu, avait reconnu le requérant et que celui-ci voyait les membres de l’organisation, qu’il les aidait en les hébergeant et en leur donnant des provisions alimentaires. Il déclara qu’il connaissait le requérant car il était le frère d’un membre de l’organisation, à savoir Yılmaz (K) Yıldırım Kaya, qu’il leur avait apporté deux paires de chaussures et une radio et qu’il avait demandé des renseignements au sujet de l’assemblée nationale.

Le 14 décembre 1992, le requérant fut entendu par le procureur de la République de Diyarbakır. Dans sa déposition, il déclara notamment qu’en décembre 1990, son frère avait pris le maquis pour rejoindre les rangs du PKK. Depuis, à une reprise seulement, il avait eu l’occasion de discuter avec son frère, qui était en compagnie d’un autre membre du PKK, pour essayer de le persuader de quitter cette organisation. Il nia lui avoir apporté des chaussures de sport et une radio. Il contesta également le contenu de sa déposition prétendument obtenue sous la pression lors de sa garde à vue ainsi que les deux dépositions datées du 12 décembre 1992.

Le rapport médical établi le même jour par le centre de médecine du dispensaire de Bingöl mentionna que le requérant ne portait pas de trace de violence sur son corps.

Par un acte d’accusation du 29 décembre 1992, le parquet de Diyarbakır mit le requérant en examen avec vingt-huit autres personnes pour aide et appartenance à une organisation illégale et atteinte à l’indivisibilité de l’Etat.

A l’audience du 4 mars 1993, le requérant contesta les dépositions recueillies lors de sa garde à vue dans la mesure où elles ont été obtenues sous la pression physique des policiers («

zabıta tarafından fiziki baskıya maruz kalmıștım

»). Il confirma sa déposition du 14 décembre 1992 recueillie par le procureur de la République de Diyarbakır.

Par un arrêt du 26 novembre 1996, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

la cour de sûreté de l’Etat

»), composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois

; tenant compte des circonstances atténuantes, elle réduisit d’un sixième la peine et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Elle le condamna également à l’interdiction d’exercer pendant trois ans toute activité relevant de la fonction publique.

Le 22 janvier 1997, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt.

Par un arrêt du 23 février 1998, prononcé le 25 février 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

B.

Le droit interne pertinent

La loi interne instaurant les cours de sûreté de l’Etat et applicable à l’époque pertinente est exposée dans l’arrêt

İncal c. Turquie

du 9 juin 1998 (

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV).

GRIEFS

1.

Invoquant d’abord l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.

2.

Invoquant ensuite l’article 6 §§ 1, 2, 3 a), b), c) et d) ainsi que les articles

7 § 1 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure et prétend que les preuves à l’appui desquelles il a été condamné ont été obtenues «

par des moyens illégaux

».

3.

Invoquant enfin les articles 3 et 5 §§ 1 a) et c), 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée et des conditions de sa garde à vue. Il allègue avoir subi des pressions et avoir été contraint d’accepter les accusations portées à son encontre.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial. Il invoque l’article

6 §

1 ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité articulée en deux branches.

a)

Le Gouvernement soutient en premier lieu qu’en l’absence de voie de recours effectives en droit interne pour contester l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, qui a rendu son arrêt le 26

novembre 1996, le requérant aurait dû introduire sa requête dans le délai de six mois à partir de cette date. Or, celui-ci a introduit sa requête le 21

août 1998, soit plus de six mois après la décision interne définitive.

La Cour estime que le requérant n’a pas méconnu le délai de six mois car il a introduit sa requête dans le délai de six mois à partir de la date de l’arrêt de cassation rendu le 23 février 1998 et prononcé le 25 février 1998.

Il y a donc lieu de rejeter la première branche de l’exception.

b)

Le Gouvernement souligne en outre qu’à aucun moment de la procédure devant les juridictions internes le requérant n’a soulevé son grief tiré de l’indépendance et de l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat eu égard au fait qu’un juge militaire y siégeait.

La Cour constate que les cours de sûreté de l’Etat ont été instaurées par des dispositions de la loi et de la Constitution. Le seul recours disponible aurait été d’introduire un recours préjudiciel devant la Cour Constitutionnelle

; or, un tel recours pour contester la constitutionnalité des lois ne peut pas être introduit par des particuliers.

En conséquence, la Cour constate que le requérant n’avait pas à soulever devant la Cour de cassation, encore moins devant la cour de sûreté de l’Etat elle-même, le grief dont il entendait se prévaloir devant la Cour.

Il s’ensuit qu’il y a également lieu de rejeter la seconde branche de l’exception du Gouvernement.

c)

Le Gouvernement rappelle que les cours de sûreté de l’Etat sont établies par l’article 143 de la Constitution et leur fonctionnement et procédure par la loi n

o

Par ailleurs, le Gouvernement informe la Cour que la loi n

o

4338 du 18

juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution qui a écarté les juges militaires de leur composition.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure et prétend que les preuves à l’appui desquelles il a été condamné ont été obtenues «

par des moyens illégaux

». Il invoque les articles 6 §§ 1, 2, 3 a), b), c) et d) ainsi que 7 § 1 et 8 de la Convention.

La Cour relève d’emblée qu’eu égard à la formulation des griefs du requérant, elle ne voit pas de problèmes sous l’angle des articles 7 et 8 de la Convention et préfère examiner ces griefs uniquement sous l’angle de l’équité de la procédure, conformément à l’article 6 § 1 ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Se référant à la jurisprudence de la Cour (voir

Schenk c. Suisse

, arrêt du 12

juillet 1988, série A n

o

140, § 47,

Khan c.

Royaume-Uni

, n

o

35394/97, §

34, CEDH 2000-V, et

Mehmet Yalçın c. Turquie

(déc.), 17 octobre 2000), le Gouvernement soutient qu’il convient en l’espèce de se demander si toute la procédure a été menée de manière équitable. Il fait valoir qu’il n’y a pas eu méconnaissance des droits de la défense dans la mesure où le requérant a eu la possibilité de contester les éléments de preuve obtenus par la police devant le parquet et la cour de sûreté de l’Etat. Il allègue que l’échec de ses efforts en ce sens n’y change rien.

Le Gouvernement soutient que, devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant n’a pas étayé son affirmation selon laquelle sa déposition a été prise sous la pression de la police. D’ailleurs, il relève que les rapports médicaux ne font état d’aucun mauvais traitement. Le Gouvernement fait valoir que la condamnation du requérant par la cour de sûreté de l’Etat n’est pas fondée uniquement sur sa propre déposition mais également sur celle de Muhittin Altın et d’un autre prévenu, ainsi que sur l’ensemble des pièces contenues dans le dossier.

Enfin, le Gouvernement fait valoir que le requérant aurait pu bénéficier de la loi n

o

4681 relative à la mise en liberté conditionnelle et au sursis à l’exécution des peines et des procès, alors qu’il n’a fait aucune démarche en ce sens.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Se fondant sur les dispositions du code de procédure pénale, il allègue que la déposition de toute personne arrêtée doit être obtenue avec son libre consentement et que toute preuve obtenue illégalement ne doit pas être prise en considération pour condamner une personne. Il soutient avoir déclaré devant le parquet et la cour de sûreté de l’Etat qu’il contestait la déposition recueillie lors de sa garde à vue dans la mesure où elle avait été obtenue sous la pression. Il fait valoir que Muhittin Altın a contesté sa déposition recueillie pendant la garde à vue.

Le requérant ajoute en outre que la cour de sûreté de l’Etat l’aurait condamné pour avoir rendu visite à son frère alors que sa mère, accusée des même faits, a été acquittée par cette même cour le 31 août 1994.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

3.

Le requérant se plaint des conditions de sa garde à vue durant laquelle il aurait été soumis à des pressions. Il invoque l’article 3 de la Convention ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

De l’avis du Gouvernement, les griefs du requérant ne sont pas fondé.

Le requérant fait valoir que, bien qu’il ait déclaré avoir subi des pressions lors de sa garde à vue, les autorités compétentes n’ont ordonné aucune démarche en ce sens.

La Cour rappelle que pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention les mauvais traitements doivent atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence

; elle dépend de l’ensemble des circonstances propres à l’affaire, telles que la durée du traitement ou ses effets physiques ou psychologiques et, dans certains cas, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir les arrêts

Tekin c.

Turquie

, 9 juin 1998,

Recueil

1998-IV, pp.

1517-1518, §§ 52-53,

Labita c.

Italie

[GC] du 6 avril 2000, n

o

26772/95, § 120, CEDH 2000-IV,

Caloc c.

France

du 20 juillet 2000, n

o

33951/96, § 84, CEDH 2000-IX, et

Altay c.

Turquie

, n

o

22279/93, § 49, 22 mai 2001).

En l’espèce, la Cour relève d’abord qu’il ressort du dossier que les prétendus traitements contraires à l’article 3 de la Convention auraient été infligés au requérant lors de son arrestation et de sa garde à vue du 5 au 14

décembre 1992.

La Cour observe ensuite que le requérant a dénoncé devant le parquet de Diyarbakır, le 14 décembre 1992, et devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, le 4 mars 1993, les pressions qu’il a subies et le fait que sa déposition a été obtenue sous la pression physique des policiers. La Cour constate par ailleurs que le requérant n’est pas en mesure de fournir des explications détaillées à l’appui de ses allégations.

La Cour relève également que le requérant lui présente deux rapports médicaux établis par le centre de médecine du dispensaire de Bingöl, l’un du 5 décembre 1992, le jour de son arrestation, et l’autre du 14

décembre 1992, le jour de sa mise en détention provisoire. Or, ces deux rapports précisent que le requérant ne portait aucune trace de violence sur une quelconque partie de son corps. Or, à eux seuls, ces rapports médicaux ne permettent pas à la Cour de constater ou de conclure voire d’établir que le requérant aurait subi des traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Dès lors, la Cour ne possède aucune donnée convaincante, en dehors des seules allégations du requérant, pouvant l’amener à conclure à l’existence d’éléments qui eussent pu engendrer un soupçon raisonnable que le requérant aurait subi des traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Partant, il y a lieu de rejeter ce grief pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4.

Le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue et invoque l’article

5 §

3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. (....)

»

La Cour relève que la garde à vue étant conforme à la législation interne, le requérant ne disposa en droit turc, à l’époque des faits de la cause, d’aucune voie de recours pour en contester la durée (voir

Sakık et autres c. Turquie

, arrêt du 26 novembre 1997,

Recueil 1997

-VII, §

53). La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voies de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir

Laçin c. Turquie

, n

o

23654/94, décision de la Commission du 15 juin 1995, Décisions et rapports 81, p. 76 et, en dernier lieu,

Hazar et autres c. Turquie

(déc.) n

os

62566/00-62581/00, 10

janvier 2002).

En l’espèce, la Cour constate que la garde à vue du requérant a pris fin le 14

décembre 1992 alors que la requête a été introduite le 21 août 1998. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui aurait pu interrompre ou suspendre le cours de ce délai.

Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır et de l’absence d’équité de la procédure devant celle-ci (article 6 §§ 1 et 3)

; et à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Mark

Villiger

Georg

Ress

Greffier adjoint

Président