CERBO, GUARNIERI, DI GIOIA ET BARBATO contre l'ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 52835/99 prezentată de Concettina Cerbo, Vincenzo Guarnieri, Enzo Mario Di Gioia și Virginia Barbato împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, Dl Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1933, 1947, 1938, 1929 și rezidenți, prima, în Solopaca, al doilea și al treilea, la Puglianello și, respectiv, al patrulea la Faicchio (Benevent). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 25 iunie 1993, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața instanței judecătorești din Benévent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizații datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (U.S.L). Judecătorul va elibera ordinul respectiv printr-o decizie din 20 iunie 1994. La 26 septembrie 1994, reclamanții au notat Băncii Romei, o treime-garant, faptele de sechestru-hotărâre și, în această calitate, au stat în fața instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). În decembrie 1994, banca, fiind constituită în cadrul procedurii, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Instanțele au obiectat la această declarație, iar judecătorul, la cererea acestora, a dispus prezentarea documentelor probatorii și apoi a retrimis la tribunal la data de 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul căreia judecătorul și-a rezervat decizia până la data de 6 La data respectivă, judecătorul s-a declarat incompetent în materie de raționalitate și a stabilit un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 6 mai 1995, reclamanții au atribuit fiecare, separat, Banca și L.U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât acesta să constate obligațiile terțului garant (apendentamento dell Prima audiere stabilită la 28 septembrie 1996, a fost inițiată din oficiu la data de 3 octombrie 1996. În acea zi, la cererea părților, judecătorul a retrimis la tribunal la data de 7 noiembrie 1996, pentru a permite admiterea mijloacelor de probă. În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a fixat la tribunal pentru prezentarea concluziilor la data de 27 martie 1997. În acea zi, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza procedurii au fost anulate printr-o hotărâre a instanței sesizate cu recursul interjucat de către tribunalul districtual U.S.L. invocând excepția din incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat o decizie pentru reclamanți de a-și exercita dreptul la continuarea procedurii. Judecătorul, la cererea părților, a fixat la 7 decembrie 1998 cinstirea pledoariilor. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o audiere la 9 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu Banca Nacională, iar la 9 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 18 septembrie 2000 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. Această procedură, care a început la 26 septembrie 1994 și era încă în curs de desfășurare la 18 septembrie 2000, a durat deja mai mult de cinci ani și 11 luni pentru o instanță. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu răspunde cerinței termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). În ceea ce privește această teză, acesta ridică o excepție preliminară, și anume că alocarea solicitată de solicitanți ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială. Administrația ar beneficia de o largă putere de apreciere în materie, față de care poziția juridică a persoanei ar fi limitată la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că reclamanții au obținut la 20 iunie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care le deschide posibilitatea de a sesiza, pe lângă un terț-garant, cu privire la sumele care aparțin U.S.L., pentru a asigura plata despăgubirilor datorate pentru asistența acordată persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52835/99

présentée par Concettina Cerbo, Vincenzo Guarnieri,

Enzo Mario Di Gioia et Virginia Barbato

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15

février 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L. Rozakis,

président

,

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

MM.

P. Lorenzen

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23

novembre 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1933, 1947, 1938, 1929 et résidant, la première, à Solopaca, le deuxième et le troisième, à Puglianello et la quatrième à Faicchio (Bénévent). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 25 juin 1993, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale

(U.S.L). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994.

Le 26 septembre 1994, les requérants notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt, et à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21

décembre 1994, la Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants s’opposèrent à cette déclaration et le juge, à leur demande ordonna la production de documents probatoires puis remit l’audience au 25 janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels, le juge réserva sa décision jusqu’au 6

février 1995. A cette date, le juge se déclara incompétent

ratione materiae

et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.

Le 6 mai 1995, les requérants assignèrent, chacun séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (

accertamento dell’obbligo del terzo

).

La première audience fixée au 28 septembre 1996, fut renvoyée d’office au 3 octobre 1996. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge remit l’audience au 7

novembre 1996, afin de permettre l’admission de moyens de preuves. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande des parties, fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 27 mars 1997. Ce jour-là, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi de l’appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérants de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure. Le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de plaidoiries au 7

décembre 1998.

La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezioni stralcio

) et fixa une audience au 9

février 1999.

Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.

Le 9

février 1999, le juge fixa une audience au 18 septembre 2000 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable.

EN DROIT

Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 26 septembre 1994 et était encore pendante au 18 septembre 2000, avait à cette date déjà duré plus de cinq ans et onze mois pour une instance.

Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par les requérants serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime (

interesse legittimo

).

La Cour note que les requérants ont obtenu le 20 juin 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent leur ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c.

Italie du 26

février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n°

33804/96 du 5

octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président