ROMANO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52844/99 prezentate de Rosa Romano împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face ca următoarea decizie să fie luată de către reclamantă, este un resortisant italian, născut în 1945 și rezident în Faicchio (Benevent). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 16 mai 1994, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, funcionând ca judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizaii datorate, cu titlu de asistenă pentru persoanele cu handicap, de către unitatea Sanitală Locală (U.S.L.). Judecătorul va elibera ordinul menionat anterior printr-o decizie din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, recurenta notifia la Banca Romei, terță-garant, la ocupația de sechestru-hotărâre a creanțelor și, în acest scop, laasignat în fața instanței din Guardia Sanframondi (Benevent). În februarie 1995, banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesibile. Recurenta a contestat această declarație și a solicitat instanței pe care o stabilise un termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a restant decizia până la 16 februarie 1995. La acea dată, judecătorul s-a declarat incompetent. Rația Materiae și a stabilit un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 9 mai 1995, reclamanta a atribuit banca și U.S.L. în fața instanței din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (adertamento dell Prima ședință stabilită la 29 septembrie 1995 a fost prezentată la cererea recurentei la 15 martie 1996. În ziua următoare, Banca l-a informat pe judecător că titlul executoriu care servise drept temei al procedurii fusese anulat printr-o hotărâre a instanței sesizate cu recursul interjudiciat de către U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a acordat recurentei dreptul la continuarea procedurii. La cererea părților, judecătorul a fixat la înălțare pentru prezentarea concluziilor la 18 octombrie 1996. La încheierea acestei ședințe, judecătorul, la cererea părților, a fixat încuviințarea pledoariilor la 16 octombrie 1996. În decembrie 1997.În acea zi, la cererea părților, judecătorul a reportat la ședința 2 mai 2000. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o ședință la 18 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu Banca Nacională, iar la 18 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 20 septembrie 2001 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. Această procedură, care a început la 10 noiembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat mai mult de șase ani și două luni pentru o instanță. Potrivit recurentei, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). În ceea ce privește această teză, Tribunalul ridică o excepție preliminară, potrivit căreia alocarea solicitată de recurentă ar fi o donație acordată de către stat în cadrul unei politici de solidaritate socială. Administrația s-ar bucura de o largă putere de apreciere, în fața căreia poziția juridică a persoanei s-ar limita la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că reclamanta a obținut la 6 octombrie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care îi conferă posibilitatea de a sesiza, la rândul său, un terț-garant, cu privire la sumele care fac parte din U.S.L. pentru a asigura plata despăgubirilor datorate pentru asistența acordată persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52844/99

présentée par Rosa Romano

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15

février 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L. Rozakis,

président

,

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

MM.

P. Lorenzen

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23

novembre 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une ressortissante italienne, née en 1945 et résidant à Faicchio (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M

e

Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 16 mai 1994, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L). Le juge délivra ladite l’injonction par une décision du 6 octobre 1994.

Le 10 novembre 1994, la requérante notifia à la Banque de Rome, tiers-garant, l’exploit de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assigna devant le tribunal de Guardia Sanframondi (Bénévent ). Le 1

er

février 1995, la Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. La requérante contesta cette déclaration et sollicita du juge qu’il fixât un délai afin d’introduire une action tendant au constat des obligations de la Banque. A cet égard, le juge réserva sa décision jusqu’au 16

février 1995. A cette date, le juge se déclara incompétent

ratione materiae

et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.

Le 9 mai 1995, la requérante assigna la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (

accertamento dell’obbligo del terzo

).

La première audience fixée au 29 septembre 1995, fut remise à la demande de la requérante au 15 mars 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que le titre exécutoire servant de fondement à la procédure avait été annulé par une décision du tribunal saisi de l’appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour la requérante de faire valoir un droit à la poursuite de la procédure. A la demande des parties, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 18

octobre 1996. Au terme de cette audience le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de plaidoiries au 16

décembre 1997. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge reporta l’audience 2 mai 2000.

La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezioni stralcio

) et fixa une audience au 18

février 1999.

Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.

Le 18

février 1999, le juge fixa une audience au 20 septembre 2001 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable.

EN DROIT

Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 10 novembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré plus de six ans et deux mois pour une instance.

Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par la requérante serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime (

interesse legittimo

).

La Cour note que la requérante a obtenu le 6 octobre 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent lui ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c.

Italie du 26

février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n°

33804/96 du 5

octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président