MAZZARELLI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52845/99 prezentate de Maria Grazia Mazzarelli împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Niklovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este o resortisantă italiană, născută în 1942, cu reședința la Castelvenere (Benevent). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Salvatore Forgione, avocat la Solopaca (Benevent). La 25 iunie 1993, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea Sanitară Locală (U.S.L). Judecătorul va elibera ordinul respectiv printr-o decizie din 20 iunie 1994. La 26 septembrie 1994, recurenta notifia la Banca Romei terțe-garant, la ocupația de sechestru-recuperare a creanțelor și, în această calitate, la data de 29 decembrie 1994, la tribunalul din Guardia Sanframondi (Benevent). La 21 decembrie 1994, reclamanta a solicitat instanței că a invocat pârâta care a dat faliment. Banca, fiind constituită în procedură, a declarat că creanțele erau insesibile. Judecătorul a ordonat prezentarea documentelor probatorii și a retrimis la tribunal la 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul cărora judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae și a stabilit un termen limită pentru părțile care să preia cauza în fața instanței competente din Benevent. La 6 mai 1995, reclamanta a atribuit banca și la u.s.l. în fața Tribunalului din Benevent, astfel încât Õ să constate obligațiile celui de-al treilea garant (adertamento dell La data respectivă, Banca l-a informat pe judecător că titlul executoriu ca temei pentru cererea recurentei a fost anulat printr-o hotărâre a Tribunalului din Benevent prin care a fost sesizat un apel interjucat de către U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca i-a acordat reclamantului dreptul la continuarea procedurii. Recurenta și-a exprimat obiecțiile și judecătorul a retrimis la tribunal la 22 noiembrie 1996 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În ziua următoare, judecătorul, constatând că dosarul procedurii de execuție nu a fost prezentat de grefa sa, și-a prezentat decizia în lanțul de judecată al 14-lea noiembrie 1997. Această audiere și următoarea, stabilită la 12 iunie 1998, au fost amânate la cererea recurentei până la 19 februarie 1999. Această ședință a fost amânată din oficiu, de două ori, până la 11 februarie 2000. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu banca din Luxemburg, care nu a luat parte la acest regulament, procedura a continuat astfel încât judecătorul să nu fi statuat cu privire la lichidarea cheltuielilor de judecată. Prin ordonanța din 4 martie 2000, președintele Tribunalului a suspendat cazul, deoarece acesta nu dispunea de săli de judecată disponibile. Procedura a fost reluată la 10 noiembrie 2000. La această dată, instanța a acceptat audierea reclamanților și a retrimis cauza la 18 mai 2001. În acest sens, cauza recurentei se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 26 septembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat puțin mai mult de șase ani și patru luni pentru o instanță. Potrivit recurentei, durata procedurii nu îndeplinește cerința mai puțin de un termen rezonabil [art. 6 alineatul (1) din Convenție]. În ceea ce privește această teză, Tribunalul ridică o excepție preliminară, potrivit căreia alocarea solicitată de recurentă ar fi o donație acordată de către stat în cadrul unei politici de solidaritate socială. Administrația s-ar bucura de o largă putere de apreciere, în fața căreia poziția juridică a persoanei s-ar limita la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că reclamanta a obținut la 20 iunie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care îi conferă posibilitatea de a sesiza, la rândul său, un terț garant, cu privire la sumele care aparțin mai puțin U.S.L. pentru a asigura plata despăgubirilor datorate în temeiul asistenței pentru persoanele cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52845/99

présentée par Maria Grazia Mazzarelli

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15

février 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L. Rozakis,

président

,

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

MM.

P. Lorenzen

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23

novembre 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une ressortissante italienne, née en 1942 et résidant à Castelvenere (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M

e

Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 25 juin 1993, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994.

Le 26 septembre 1994, la requérante notifia à la Banque de Rome tiers-garant, l’exploit de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assigna devant le tribunal de Guardia Sanframondi (Bénévent ). Le 21 décembre 1994, la requérante sollicita du juge qu’il déclarât la partie défenderesse défaillante. La Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que les créances étaient insaisissables. Le juge ordonna la production de documents probatoires et remit l’audience au 25

janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels le juge réserva sa décision jusqu’au 6

février 1995. Ce jour-là, le juge se déclara incompétent

ratione materiae

et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.

Le 6 mai 1995, la requérante assigna la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (

accertamento dell’obbligo del terzo

).

La première audience fixée au 22 septembre 1995 fut renvoyée d’office au 14 juin 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que le titre exécutoire servant de fondement à la demande de la requérante avait été annulé par une décision du tribunal de Bénévent saisi d’un appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour la requérante de faire valoir un droit à la poursuite de la procédure. La requérante fit valoir ses objections et le juge remit l’audience au 22 novembre 1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, le juge, constatant que le dossier de la procédure d’exécution n’avait pas été produit par le greffe, remit sa décision à l’audience du 14

novembre 1997. Cette audience et la suivante fixée au 12 juin 1998, furent reportées à la demande de la requérante jusqu’au 19

février 1999. Cette audience fut reportée d’office, à deux reprises, jusqu’au 11 février 2000.

Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.

Par une ordonnance du 4 mars 2000, le président du tribunal suspendit l’affaire car il n’y avait pas de salles d’audience disponibles.

La procédure fut reprise le 10 novembre 2000. A cette date, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001.

EN DROIT

Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 26 septembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré un peu plus de six ans et quatre mois pour une instance.

Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par la requérante serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime (

interesse legittimo

).

La Cour note que la requérante a obtenu le 20 juin 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent lui ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c.

Italie du 26

février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n°

33804/96 du 5

octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président