Tazza și Zullo împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52836/99 prezentate de Laura Tazza și Maria Giovanna Zullo împotriva lalpei Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh; Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele sunt resortisante italiene, născute în 1953 și care își au reședința în Solopaca (Benevent) și, respectiv, în Guardia Sanframondi (Benevent).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 29 iunie 1993, recurentele, fiecare separat, au depus o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, care a servit drept judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în calitate de asistență pentru persoanele cu handicap, de către unitatea Sanitară Locală (U.S.L.). La 26 septembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terțe-garanții, operațiunile de sechestru-hotărâre și, în acest scop, au acționat în fața instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). La 21 decembrie 1994, banca fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile.

Judecătorul a ordonat prezentarea documentelor probatorii și a retrimis la tribunal la 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul cărora, judecătorul și-a rezervat decizia și a reportat la tribunal la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae și a stabilit un termen limită pentru părțile care să reia cazul în fața instanței competente din Benevent. La 6 mai 1995, recurentele au atribuit, fiecare separat, Banque și L.U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât acesta să constate obligațiile celui de-al treilea garant (acceptamento dell La data respectivă, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care constituiau temeiul procedurii fuseseră anulate printr-o hotărâre a instanței judecătorești sesizate cu recursul interjucat de către tribunalul districtual U.S.L.

invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca i-a imputat recurentelor dreptul de a-și exercita dreptul de a continua procedura. La cererea părților, judecătorul a fixat în instanță pentru prezentarea concluziilor la 18 octombrie 1996. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul, la cererea părților, a fixat la data de 16 decembrie 1997 termenul limită. În acea zi, la cererea părților, judecătorul a amânat la amînare 2 mai 2000. Legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o ședință la 11 februarie 1999. Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare amiabilă cu Banca Nacională, iar la 11 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 20 aprilie 2001 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă.

Această procedură, care a început la 26 septembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat puțin mai mult de șase ani și patru luni pentru o instanță. Potrivit recurentelor, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). În ceea ce privește această teză, Tribunalul ridică o excepție preliminară, potrivit căreia alocarea solicitată de reclamante ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială.

Administrația ar beneficia de o largă putere de apreciere în materie, față de care poziția juridică a persoanei ar fi limitată la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că recurentele au obținut la 20 iunie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care le deschide posibilitatea de a sesiza, pe lângă un terț-garant, cu privire la sumele care aparțin mai puțin U.S.L., pentru a asigura plata despăgubirilor datorate pentru asistența acordată persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului.

Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52836/99 présentée par Laura Tazza et Maria Giovanna Zullo contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis, président , G. Bonello, M me V. Strážnická, MM. P. Lorenzen M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23 novembre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes sont des ressortissantes italiennes, nées en 1953 et résidant respectivement à Solopaca (Bénévent) et à Guardia Sanframondi (Bénévent). Elles sont représentées devant la Cour par M e Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 29 juin 1993, les requérantes, chacune séparément, déposèrent un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994. Le 26 septembre 1994, les requérantes notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt et, à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21 décembre 1994, la Banque s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables.

Le juge ordonna la production de documents probatoires et remit l’audience au 25 janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels, le juge réserva sa décision et reporta l’audience au 6 février 1995. Ce jour-là, le juge se déclara incompétent ratione materiae et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent. Le 6 mai 1995, les requérantes assignèrent, chacune séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant ( accertamento dell’obbligo del terzo ) . La première audience fixée au 29 septembre 1995, fut remise à la demande des requérantes au 15 mars 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi de l’appel interjeté par l’U.S.L.

invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérantes de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure. A la demande des parties, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 18 octobre 1996. Au terme de cette audience le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de plaidoiries au 16 décembre 1997. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge reporta l’audience 2 mai 2000. La loi concernant les sezioni stralcio étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezioni stralcio ) et fixa une audience au 11 février 1999. Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L.

La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens. Le 11 février 1999, le juge fixa une audience au 20 avril 2001 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable. EN DROIT Le grief des requérantes porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 26 septembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré un peu plus de six ans et quatre mois pour une instance. Selon les requérantes, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par les requérantes serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale.

L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime ( interesse legittimo ). La Cour note que les requérantes ont obtenu le 20 juin 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent leur ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés. La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c. Italie du 26 février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n° 33804/96 du 5 octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président