Pascale, Massaro și Onofrio împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52837/99 prezentate de Malietta Pascale, Carmelina Massaro și Anna Onofrio împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Niklovska, E. Levits, judecători și judecători E. Fribergh, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: "Faptul că reclamantele sunt cetățeni italieni, născuți în 1931, 1946, 1928 și rezidenți în Faicchio (Benevent).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 16 mai 1994, recurentele, fiecare în parte, au depus o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin pentru despăgubiri datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (U.S.L). Judecătorul va elibera ordinul respectiv printr-o decizie din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, recurentele au notifiat Băncii Romei terțe garante, operațiunile de sechestru-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat în fața instanței din Guardia Sanframondi (Benevent).

În februarie 1995, banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Reclamanții au contestat această declarație și au solicitat instanței pe care a stabilit un termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a retras decizia până la 16 februarie 1995. La acea dată, judecătorul s-a declarat incompetent. Rația Materiae și-a fixat un termen limită pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 9 mai 1995, recurentele au atribuit, fiecare separat, Banca și la U.S.L.

în fața instanței din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (adoptatamento dell Prima ședință stabilită la 22 septembrie 1995 a fost pronunțată din oficiu la 14 iunie 1996. În ziua următoare, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii utilizate ca temei pentru cererile reclamanților au fost anulate printr-o hotărâre a Tribunalului din Benevent pronunțată cu privire la o cerere interjucată de U.S.L. invocând excepția din culpă a judecătorului. În această privință, Banca și-a asumat dreptul de a-și exercita dreptul de a continua procedura. Reclamanții și-au prezentat obiecțiile și judecătorul a retrimis la ședință la 22 noiembrie 1996 pentru a permite părților să își prezinte concluziile.

În ziua următoare, judecătorul, declarând că dosarul procedurii de executare nu a fost prezentat de către grefa sa, și-a prezentat decizia în la sonda din 14 noiembrie 1997. Această audiere și cea din 12 iunie 1998, au fost amânate la cererea celor care au depus cererea până la 19 februarie 1999. Cu toate acestea, această audiere a fost restantă din oficiu, de două ori, până la 11 februarie 2000. Între timp, la 9 februarie 2000. În iunie 1998, recurentele reușiseră să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă cu banca care nu luase parte la acest regulament pe cale amiabilă, iar procedura a continuat astfel încât judecătorul să nu fi statuat cu privire la lichidarea cheltuielilor de judecată.

Prin ordonanța din 4 martie 2000, președintele Tribunalului a suspendat cazul deoarece nu dispunea de săli de judecată disponibile. Procedura a fost reluată la 10 noiembrie 2000. La această dată, judecătorul a aprobat audierea reclamanților și a retrimis cauza la 18 mai 2001. În acest sens, cauza recurentelor se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 10 noiembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat mai mult de șase ani și două luni pentru o instanță. Potrivit recurentelor, durata procedurii nu îndeplinește cerința În ceea ce privește această teză, Tribunalul ridică o excepție preliminară, potrivit căreia alocarea solicitată de reclamante ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială.

Administrația ar beneficia de o largă putere de apreciere în materie, față de care poziția juridică a persoanei ar fi limitată la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că recurentele au obținut la 6 octombrie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care le deschide posibilitatea de a sesiza, pe lângă un terț-garant, sume care fac parte din U.S.L., pentru a asigura plata despăgubirilor datorate în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului.

Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52837/99 présentée par Malietta Pascale, Carmelina Massaro et Anna Onofrio contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis, président , G. Bonello, M me V. Strážnická, MM. P. Lorenzen M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23 novembre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1931, 1946, 1928 et résidant à Faicchio (Bénévent). Elles sont représentées devant la Cour par M e Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 16 mai 1994, les requérantes, chacune séparément, déposèrent un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 6 octobre 1994. Le 10 novembre 1994, les requérantes notifièrent à la Banque de Rome tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le tribunal de Guardia Sanframondi (Bénévent ). Le 1 er février 1995, la Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants contestèrent cette déclaration et sollicitèrent du juge qu’il fixât un délai afin d’introduire une action tendant au constat des obligations de la Banque.

A cet égard, le juge réserva sa décision jusqu’au 16 février 1995. A cette date, le juge se déclara incompétent ratione materiae et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent. Le 9 mai 1995, les requérantes assignèrent, chacune séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant ( accertamento dell’obbligo del terzo ). La première audience fixée au 22 septembre 1995 fut renvoyée d’office au 14 juin 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement aux demandes des requérants avaient été annulés par une décision du tribunal de Bénévent saisi d’un appel interjeté par l’U.S.L.

invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérants de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure. Les requérants firent valoir leurs objections et le juge remit l’audience au 22 novembre 1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, le juge, constatant que le dossier de la procédure d’exécution n’avait pas été produit par le greffe, remit sa décision à l’audience du 14 novembre 1997. Cette audience et celle du 12 juin 1998, furent reportées à la demande des requérants jusqu’au 19 février 1999. Cependant cette audience fut reportée d’office, à deux reprises, jusqu’au 11 février 2000. Entre-temps, le 9 juin 1998, les requérantes étaient parvenues à un règlement amiable avec l’U.S.L.

La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement amiable, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens. Par une ordonnance du 4 mars 2000, le président du tribunal suspendit l’affaire car il n’y avait pas de salles d’audience disponibles. La procédure fut reprise le 10 novembre 2000. A cette date, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001. EN DROIT Le grief des requérantes porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 10 novembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré plus de six ans et deux mois pour une instance. Selon les requérantes, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par les requérantes serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime ( interesse legittimo ). La Cour note que les requérantes ont obtenu le 6 octobre 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent leur ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c. Italie du 26 février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n° 33804/96 du 5 octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement. Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président