Giannotta și Iannella împotriva Italiei

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52830/99 prezentate de Carmela Giannotta și Concetta Iannella împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a intenționat, face următoarea decizie FAPT recurentele sunt resortisante italiene, născute în 1933, 1941 și reședința la Amorosi (Benevent) și la Solopaca (Benevent).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 25 iunie 1993, recurentele, fiecare în parte, au depus o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (USL). La 26 septembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestrare-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat înaintea instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). La 21 decembrie 1994, recurentele au solicitat judecătorului pe care acesta l-a pronunțat în cazul U.S.L.

Banca s-a constituit în procedură și a declarat că creanțele erau insesibile. Judecătorul a ordonat prezentarea documentelor probatorii și a retrimis la tribunal la 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul cărora judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae. la 6 mai 1995, recurentele au atribuit Banque și U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (antrectamento dell Prima audiere stabilită la 28 septembrie 1996 a fost amânată din oficiu la 3 octombrie 1996. În acea zi, la cererea părților, judecătorul a emis la 7 noiembrie 1996 pentru admiterea mijloacelor de probă.

În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a fixat la tribunal pentru prezentarea concluziilor la 27 martie 1997. În acea zi, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza procedurii fuseseră anulate printr-o hotărâre a instanței sesizate cu un apel interjucat de către U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat o decizie în privința dreptului recurentelor de a-și exercita dreptul la continuarea procedurii și a solicitat stabilirea procedurii de încuviințare a pledoariilor. Judecătorul a fixat la ședință la 7 decembrie 1999. Legea privind sezioni stralcio Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea cauzelor cele mai vechi (sezioni stralcio Între timp, la 9 iunie 1998, recurenta a ajuns la o soluționare confidențială cu .AU.S.L.

Banca care nu a luat parte la acest regulament, procedura a continuat pentru ca judecătorul să rămână asupra lichidării cheltuielilor de judecată. În februarie 1999, judecătorul a stabilit o ședință la 18 septembrie 2000 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă. ÎN DREPT, cauza recurentelor privește durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 26 septembrie 1994 și era încă în curs de desfășurare la 18 septembrie 2000, a durat deja mai mult de cinci ani și 11 luni pentru o instanță. Potrivit recurentelor, durata procedurii nu îndeplinește cerința În ceea ce privește această teză, Tribunalul ridică o excepție preliminară, potrivit căreia alocarea solicitată de reclamante ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială.

Administrația ar beneficia de o largă putere de apreciere în materie, față de care poziția juridică a persoanei ar fi limitată la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că recurentele au obținut la 20 iunie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care le deschide posibilitatea de a sesiza, pe lângă un terț-garant, cu privire la sumele care aparțin mai puțin U.S.L., pentru a asigura plata despăgubirilor datorate pentru asistența acordată persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului.

Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52830/99 présentée par Carmela Giannotta et Concetta Iannella contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis, président , G. Bonello, M me V. Strážnická, MM. P. Lorenzen M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23 novembre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1933, 1941 et résidant à Amorosi (Bénévent) et à Solopaca (Bénévent). Elles sont représentées devant la Cour par M e Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 25 juin 1993, les requérantes, chacune séparément, déposèrent un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994. Le 26 septembre 1994, les requérantes notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21 décembre 1994, les requérantes sollicitèrent du juge qu’il déclarât l’U.S.L. défaillante. La Banque se constitua dans la procédure et déclara que les créances étaient insaisissables.

Le juge ordonna la production de documents probatoires et remit l’audience au 25 janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels le juge réserva sa décision jusqu’au 6 février 1995. Ce jour-là, le juge, se déclara incompétent ratione materiae puis fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent. Le 6 mai 1995, les requérantes assignèrent la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant ( accertamento dell’obbligo del terzo ). La première audience fixée au 28 septembre 1996 fut reportée d’office au 3 octobre 1996. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge remit l’audience au 7 novembre 1996 pour l’admission de moyens de preuves.

Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande des parties, fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 27 mars 1997. Ce jour-là, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi d’un appel interjeté par U.S.L invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérantes de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure et sollicita la fixation de l’audience de plaidoiries. Le juge fixa l’audience au 7 décembre 1999. La loi concernant les sezioni stralcio étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezioni stralcio ). Entre-temps, le 9 juin 1998, la requérante était parvenue à un règlement amiable avec l’U.S.L.

La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens. Le 9 février 1999, le juge fixa une audience au 18 septembre 2000 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable. EN DROIT Le grief des requérantes porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 26 septembre 1994 et était encore pendante au 18 septembre 2000, avait à cette date déjà duré plus de cinq ans et onze mois pour une instance. Selon les requérantes, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par les requérantes serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale.

L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime ( interesse legittimo ). La Cour note que les requérantes ont obtenu le 20 juin 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent leur ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés. La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c. Italie du 26 février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n° 33804/96 du 5 octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président