NERO, MONGILLO ET MARCHITTO contre l'ITALIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 52832/99 prezentată de Filippo Nero, Mario Mongillo și Maria Marchitto împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Niklovska, E. Levits, judecători și de E. Fribergh, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a intenționat, face următoarea decizie DEFINIȚIE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1939, 1940, 1933 și rezidenți la Puglianello (Benevent), Faicchio (Benevent) și Telese Terme (Benevent). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 29 iunie 1993, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața instanței judecătorești din Benévent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizații datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (USL). La 26 septembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestru-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat înaintea instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). La 21 decembrie 1994, banca fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau imposibil de realizat. Instanții au obiectat la această declarație și, la cererea acestora, judecătorul a dispus prezentarea documentelor probatorii și apoi a retrimis la tribunal la 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor dintre părțile la finalul cărora judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae Apoi, la 6 mai 1995, reclamanții au atribuit fiecăreia dintre părți o perioadă de timp pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La data respectivă, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza cererilor reclamanților au fost anulate printr-o hotărâre a Tribunalului din Benevent, prin care a fost sesizat un apel interjucat de către U.S.L., invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat în considerare posibilitatea ca reclamanții să exercite dreptul la continuarea procedurii. Reclamanții și-au prezentat obiecțiile, iar judecătorul a retrimis la ședința din 22 noiembrie 1996 pentru a permite părților să își prezinte concluziile. În ziua următoare, judecătorul, constatând că documentele privind procedura de executare nu au fost introduse în dosar, și-a retrimis hotărârea în landul din 14 noiembrie 1997. Această audiere și cea din 12 iunie 1998, au fost amânate la cererea instanțelor până la 19 februarie 1999. Totuși, această audiere a fost amânată din oficiu, de două ori, până la 11 februarie 2000. În iunie 1998, reclamanții au ajuns la un acord de soluționare pe cale amiabilă cu U.S.L. Banca care nu a luat parte la acest regulament, iar procedura a continuat astfel încât judecătorul să nu fi stat în calea lichidării cheltuielilor de judecată. Prin ordonanța din 4 martie 2000, președintele Tribunalului a suspendat cauza deoarece nu exista săli de judecată disponibile. Procedura a fost reluată la 10 noiembrie 2000. La această dată, judecătorul a aprobat audierea reclamanților și a retrimis cauza la 18 mai 2001. În acest sens, cauza reclamanților se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 26 septembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat puțin mai mult de șase ani și patru luni pentru o instanță. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil [art. 6 alineatul (1) din convenție]. În ceea ce privește această teză, acesta ridică o excepție preliminară, și anume că alocarea solicitată de solicitanți ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială. Administrația ar beneficia de o largă putere de apreciere în materie, față de care poziția juridică a persoanei ar fi limitată la simpla interes legitim ( Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că reclamanții au obținut la 20 iunie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care le deschide posibilitatea de a sesiza, pe lângă un terț-garant, cu privire la sumele care aparțin U.S.L., pentru a asigura plata despăgubirilor datorate pentru asistența acordată persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52832/99

présentée par Filippo Nero, Mario Mongillo et Maria Marchitto

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L. Rozakis,

président

,

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

MM.

P. Lorenzen

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23

novembre 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1939, 1940, 1933 et résidant à Puglianello (Bénévent), Faicchio (Bénévent) et Telese Terme (Bénévent). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 29 juin 1993, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994.

Le 26 septembre 1994, les requérants notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21

décembre 1994, la Banque s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Les requérants s’opposèrent à cette déclaration et à leur demande le juge ordonna la production de documents probatoires puis remit l’audience au 25 janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats entre les parties au terme desquels, le juge réserva sa décision jusqu’au 6 février 1995. Ce jour-là, le juge se déclara incompétent

ratione materiae

puis fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.

Le 6 mai 1995, les requérants assignèrent, chacun séparément, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (

accertamento dell’obbligo del terzo

).

La première audience fixée au 22 septembre 1995 fut renvoyée d’office au 14 juin 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement aux demandes des requérants avaient été annulés par une décision du tribunal de Bénévent saisi d’un appel interjeté par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérants de faire valoir un droit à la poursuite de la procédure. Les requérants firent valoir leurs objections et le juge remit l’audience au 22 novembre 1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, le juge, constatant que les pièces relatives à la procédure d’exécution n’avaient pas été insérées dans le dossier, remit sa décision à l’audience du 14

novembre 1997. Cette audience et celle du 12 juin 1998, furent reportées à la demande des requérants jusqu’au 19 février 1999. Cependant, cette audience fut reportée d’office, à deux reprises, jusqu’au 11 février 2000.

Entre-temps, le 9

juin 1998, les requérants étaient parvenus à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.

Par une ordonnance du 4 mars 2000, le président du tribunal suspendit l’affaire car il n’y avait pas de salles d’audience disponibles.

La procédure fut reprise le 10 novembre 2000. A cette date, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001.

EN DROIT

Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 26 septembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré un peu plus de six ans et quatre mois pour une instance.

Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par les requérants serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime (

interesse legittimo

).

La Cour note que les requérants ont obtenu le 20 juin 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent leur ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c.

Italie du 26

février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n°

33804/96 du 5

octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président