MONGILLO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52840/99 prezentate de Mario Mongillo împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1940 și rezident în Faicchio (Benevent). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent). La 16 mai 1994, reclamantul a formulat două acțiuni, intentate în numele fiilor săi, în fața instanței judecătorești din Benevent, care funcționează ca judecător al muncii, în vederea obținerii a două somații de plată pentru indemnizații datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea Sanitară Locală (U.S.L). Judecătorul va elibera aceste ordine prin două decizii din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, reclamantul notatifia la Banca Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestru-recuperare a creanțelor și, în acest scop, laasignat în fața instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). În februarie 1995, banca, fiind constituită în proceduri, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Reclamantul s-a opus acestei declarații și a solicitat judecătorului stabilirea unui termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a restant decizia până la 16 februarie 1995. La acea dată judecătorul s-a declarat incompetent. la 9 mai 1995, reclamantul a atribuit, prin două acțiuni separate, Banca și L.U.S.L. în fața instanței din Benevent, astfel încât acesta să constate obligațiile celui de-al treilea garant (acceptamento dell Prima audiere stabilită la 22 septembrie 1995 a fost inițiată din oficiu la 14 iunie 1996. În ziua următoare, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care servesc drept temei pentru cererile reclamantului fuseseră anulate prin două hotărâri ale Tribunalului din Benevent sesizate cu apelurile interjudiciate de către U.S.L. invocând excepția din competență a judecătorului. În această privință, Banca a ridicat dreptul de a invoca dreptul reclamantului de a continua procedurile. Reclamantul și-a invocat obiecțiile și, ulterior, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a retrimis la ședința la 22 noiembrie 1996 pentru a permite părților să își prezinte concluziile. În ziua următoare, judecătorul, constatând că dosarele procedurilor de executare nu au fost prezentate de grefă, și-a prezentat decizia în landul din 14 noiembrie 1997. Această ședință și următoarea, stabilită la 12 iunie 1998, au fost amânate la cererea reclamantului, până la 19 În februarie 1999. Această audiere a fost amânată din oficiu, de două ori, până la 11 februarie 2000. Între timp, la 9 iunie 1998, reclamantul a ajuns la o soluționare confidențială cu Printr-o ordonanță din 4 martie 2000, președintele Tribunalului a suspendat cauza, deoarece nu avea săli de judecată disponibile. Procedura a fost reluată la 10 noiembrie 2000. La această dată, judecătorul a aprobat audierea reclamanților și a retrimis cauza la 18 mai 2001. Această procedură, care a început la 10 noiembrie 1994 și este încă în curs de desfășurare până în prezent, a durat mai mult de șase ani și două luni pentru o instanță. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție). În ceea ce privește această teză, acesta ridică o excepție preliminară, și anume că alocarea solicitată de reclamant ar fi o donație acordată de către statul membru în cadrul unei politici de solidaritate socială. Interese legittimo Curtea ia notă de faptul că reclamantul a obținut la 6 octombrie 1994 un ordin de plată din partea instanței judecătorești din Benevent, care îi conferă posibilitatea de a sesiza, la rândul său, un terț garant, cu privire la sumele care aparțin mai puțin U.S.L. pentru a asigura plata despăgubirilor datorate în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap. Prin urmare, Curtea consideră că dreptul în cauză, patrimonial prin natura sa, are un caracter civil (a se vedea, printre altele, Hotărârile Salesi c. Italia din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-E, p. 59, § 19, și Mennitto c. Italia [GC] nr. 33804/96 din 5 octombrie 2000, §§ 27-28, care trebuie să apară) și, prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și miza litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52840/99

présentée par Mario Mongillo

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15

février 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L. Rozakis,

président

,

G. Bonello,

M

me

V. Strážnická,

MM.

P. Lorenzen

M. Fischbach,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 23

novembre 1999

;

Après avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1940 et résidant à Faicchio (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M

e

Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 16 mai 1994, le requérant déposa deux recours, intentés au nom de ses fils, devant devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir deux injonctions de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire locale (U.S.L). Le juge délivra lesdites injonctions par deux décisions du 6 octobre 1994.

Le 10 novembre 1994, le requérant notifia à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assigna devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 1

er

février 1995, la Banque, s’étant constituée dans les procédures, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Le requérant s’opposa à cette déclaration et sollicita du juge la fixation d’un délai afin d’introduire une action tendant au constat des obligations de la Banque. A cet égard le juge réserva sa décision jusqu’au 16

février 1995. A cette date le juge se déclara incompétent

ratione materiae

puis fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.

Le 9 mai 1995, le requérant assigna, par deux recours distincts, la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (

accertamento dell’obbligo del terzo

).

La première audience fixée au 22 septembre 1995 fut renvoyée d’office au 14 juin 1996. Le jour venu, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement aux demandes du requérant avaient été annulés par deux décisions du tribunal de Bénévent saisi des appels interjetés par l’U.S.L. invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité de faire valoir un droit du requérant à la poursuite des procédures. Le requérant fit valoir ses objections puis, le juge, faisant droit à la demande des parties, remit l’audience au 22

novembre 1996 afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, le juge, constatant que les dossiers des procédures d’exécution n’avaient pas été produits par le greffe, remit sa décision à l’audience du 14

novembre 1997. Cette audience et la suivante fixée au 12 juin 1998, furent reportées à la demande du requérant, jusqu’au 19

février 1999. Cette audience fut reportée d’office, à deux reprises, jusqu’au 11 février 2000.

Entre-temps, le 9 juin 1998, le requérant était parvenu à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement amiable, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.

Par une ordonnance du 4 mars 2000, le président du tribunal suspendit l’affaire car il n’y avait pas de salles d’audience disponibles.

La procédure fut reprise le 10 novembre 2000. A cette date, le juge admit l’audition des requérants et remit l’affaire au 18 mai 2001.

EN DROIT

Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 10 novembre 1994 et est encore pendante à ce jour, a duré duré plus de six ans et deux mois pour une instance.

Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception préliminaire affirmant que l’allocation demandée par le requérant serait une libéralité octroyée par l’Etat dans le cadre d’une politique de solidarité sociale. L’administration jouirait en la matière d’un large pouvoir d’appréciation, face auquel la position juridique de l’individu se limiterait au simple intérêt légitime (

interesse legittimo

).

La Cour note que le requérant a obtenu le 6 octobre 1994 une injonction de paiement de la part du juge d’instance de Bénévent lui ouvrant la possibilité de procéder à la saisie, auprès d’un tiers-garant, de sommes appartenant à l’U.S.L. afin d’assurer le versement des indemnités dues au titre de l’assistance aux handicapés.

La Cour estime en conséquence que le droit en question, patrimonial par nature, revêt un caractère « civil » au sens de sa jurisprudence (voir, parmi d’autres, les arrêts Salesi c.

Italie du 26

février 1993, série A n° 257-E, p. 59, § 19, et Mennitto c. Italie [GC] n°

33804/96 du 5

octobre 2000, §§ 27-28, à paraître) et rejette donc l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

Partant, la Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président