AFFAIRE ADA MACCARI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ADA MACCARI c. ITALIA (Cercetarea nr. 44464/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Ada Maccari c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M La 22 iulie 1997, Ada Maccari, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacului și Libertăților Fundamentale ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. ÎN FAVOAREA unei cereri anterioare prezentate Comisiei Europene pentru Drepturile Landurilor (nr. 24338/94), recurenta se plângea deja de durata aceleiași proceduri și invocase art. 6 alineatul (1) din Convenție. În raportul său din 25 mai 1995, Comisia a considerat că în cazul de față a existat o încălcare a acestei dispoziții, deoarece recurenta nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil și nu a considerat necesar să examineze dacă a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Rezoluția finală a Comitetului miniștrilor a fost adoptată la 13 septembrie 1996. La 26 octombrie 1987, dl C. a numit-o pe reclamantă în fața Tribunalului din Savone pentru a obține plata unei sume cu titlu de remunerație pentru lucrări privind renovarea unei clădiri al cărei proprietar era reclamanta. Faptele, după 25 mai 1995, pot fi rezumate după cum urmează: Din cele șase audieri stabilite între 13 mai 1995 și 27 iunie 1997, două au fost amânate din oficiu, două au fost revocate din funcție, o revocare a mandatului avocatului reclamantei și una a unei cereri din partea domnului. C. pentru obținerea unei ordonanțe conform art. 186-cvarter din Codul de procedură civilă. La 16 ianuarie 1998, judecătorul a numit un nou expert, care a depus jurământul la 27 martie 1998. În cursul celor două audieri care au avut loc la 16 octombrie 1998 și 12 martie 1999, părțile au depus documente. În aprilie 1999, instanța a stabilit data de 16 iulie 1999. La acea dată, a avut loc, de asemenea, la tribunalul de pronunțare deliberată, iar judecătorul a stabilit un termen de patru luni pentru depunerea memoriilor și a replicilor. Prin hotărârea din 10 februarie 2000, al cărui text a fost depus la grefă la 21 martie 2000, judecătorul a respins cererea dlui C. EN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că Comitetul miniștrilor a încheiat deja încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție pentru perioada cuprinsă între 26 octombrie 1987 și 25 mai 1995, data adoptării raportului Comisiei. Perioada pe care Curtea este obligată să o ia în considerare a început la 26 mai 1995 și s-a încheiat la 21 martie 2000 (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Pailot c. Franța din 22 aprilie 1998, Rec., 1998-II, p. 787, Leterme c. Franța din 29 aprilie 1998, Rec., 1998-III, p. 988 și Rando c. Italia din 15 februarie 2000 § 17). 11. Curtea observă, în primul rând, că acest interval de timp, care nu pare excesiv în sine, se referă exclusiv la o parte a procedurii (încheierea procedurii și punerea în deliberare a cauzei în fața instanței). Cu toate acestea, Comisia trebuie să menționeze că acest termen se adaugă la o perioadă globală destul de importantă care a făcut deja obiectul unei constatări de încălcare a articolului 6 alineatul (1) de către Comitetul de Miniștri. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție14, în conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Recurenta solicită 103 927 000 de lire italiene (ITL) în ceea ce privește prejudiciul material și sa prezentat Curții în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 11 670 266 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la data Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ADA MACCARI c. ITALIE

(Requête n°

44464/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ada Maccari c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Ada Maccari (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44464/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Dans une précédente requête introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme (n° 24338/94), la requérante s'était déjà plainte de la durée de la même procédure et avait invoqué l'article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport du 25 mai 1995, la Commission avait estimé qu'il y avait eu en l'espèce violation de cette disposition, car la requérante n'avait pas bénéficié d'un examen de sa cause dans un délai raisonnable et n'avait pas jugé nécessaire d'examiner s'il y avait eu une violation de l'article 1 du Protocole n° 1. La résolution finale du Comité des Ministres avait été adoptée le 13 septembre 1996.

4.

Le 26 octobre 1987, M. C. assigna la requérante devant le tribunal de Savone afin d'obtenir le paiement d'une somme à titre de rémunération pour des travaux concernant la rénovation d'un immeuble dont la requérante était propriétaire.

5.

Les faits, postérieurs au 25 mai 1995, peuvent se résumer comme suit.

6.

Des six audiences fixées entre le 13 mai 1995 et le 27 juin 1997, deux furent reportées d’office, deux concernèrent l’expertise, une la révocation du mandat de l’avocat de la requérante et une concerna une demande de M.

C. visant à obtenir une ordonnance aux termes de l’article 186-quarter du code de procédure civile. Le 16 janvier 1998, le juge nomma un nouvel expert, qui prêta serment le 27 mars 1998. Au cours des deux audiences qui se tinrent les 16 octobre 1998 et 12 mars 1999, les parties déposèrent des documents. Le 9

avril 1999, l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 16 juillet 1999. A cette date, eut lieu aussi l’audience de mise en délibéré, et le juge fixa un délai de quatre mois pour le dépôt de mémoires et répliques.

7.

Par un jugement du 10 février 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 21

mars

2000, le juge rejeta la demande de M. C.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La Cour rappelle que le Comité des Ministres a déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour la période du 26 octobre 1987 au 25 mai 1995, date de l’adoption du rapport de la Commission. La période que la Cour est à présent amenée à considérer a débuté le 26 mai 1995 et s'est terminée le 21 mars 2000 (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts Pailot c. France du 22 avril 1998, Recueil 1998-II, p. 787, Leterme c. France du 29 avril 1998, Recueil 1998-III, p. 988 et Rando c. Italie du 15 février 2000 § 17).

11.

Elle a donc duré plus de quatre ans et neuf mois pour une instance. La Cour observe, tout d’abord, que ce laps de temps, qui ne paraît pas excessif en soi, se réfère exclusivement à une partie de la procédure (la fin de la mise en état puis la mise en délibéré de l’affaire devant le tribunal). Toutefois, elle se doit de relever que ce délai s’ajoute à une période globale assez importante qui avait déjà fait l’objet d’un constat de violation de l’article 6 § 1 par le Comité des Ministres.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

La requérante réclame 103

927

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour quant à la quantification du préjudice moral qu’elle aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

La requérante demande également 11

670

266

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12

000

000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président