SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CITTERIO ȘI ANGIOLILLO c. ITALIA (Cercetarea nr. 44504/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lacul Citterio și Angiolillo c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Patrizia Cittirio și domnul M. Luigi Angiolillo ( R. Rossi, avocat la Milano. Guvernul italian ( În iulie 1993, președintele le-a acceptat cererea și le-a reamintit că trebuiau să înceapă procedura pe fond în termen de 30 de zile. La 31 decembrie 1993, reclamanții au atribuit societatea domnului în fața tribunalului din Varese pentru a obține rezoluția unui contract preliminar de vânzare a unei case. La data de 29 octombrie 1993, instanța a constatat că pârâta nu era în stare de funcționare. Reclamanții și-au prezentat concluziile la 17 decembrie 1993, iar pledoaria în fața camerei competente a avut loc la 2 iunie 1995. 1997 deoarece avocații erau grevați. La 18 iunie 1996, reclamanții au cerut ca data la care a avut loc încuviințarea să fie avansată și aceasta a avut loc la 20 septembrie 1996. printr-o ordonanță luată în afara instanței, la 23 septembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 2 septembrie 1996 octombrie 1996, instanța, care a fost necesară pentru convocarea părților, a redeschis punerea în funcțiune și a fixat în acest scop interdicția din 28 ianuarie 1997 în fața judecătorului de punere în funcțiune. Întrucât pârâta a eșuat întotdeauna, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit prezentarea concluziilor la 7 martie 1997, după care a fost stabilită o audiere în fața camerei competente la 27 iunie 1997. Această audiere a fost trimisă din oficiu la 11 iunie 1997. Decembrie 1998 deoarece judecătorul raportor a avut un impediment, apoi la 10 martie 2000, deoarece acest magistrat fusese transferat. Între timp, în urma atribuirii cauzei către colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziona stralcio), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune. Acesta a stabilit în instanță în vederea unei soluționări amiabile la 24 septembrie 1999. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată până la 20 decembrie 1999. La acea dată, pârâtul, care a fost înființat între timp, a solicitat anularea deciziei declarației de eșec. Judecătorul, a acceptat această cerere și a fixat lanunța pentru prezentarea concluziilor la 11 februarie 2000. În acea zi, părțile și-au prezentat concluziile. La 29 noiembrie 2000 a avut loc o audiere. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 29 noiembrie 2000, judecătorul a acceptat cererea reclamanților. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 31 decembrie 1993 și s-a încheiat la 29 noiembrie 2000. Prin urmare, aceasta a durat aproape șase ani și unsprezece luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 14. Reclamanții solicită 130 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 12 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 16. Reclamanții solicită, de asemenea, 10 098 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 17. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CITTERIO ET ANGIOLILLO c. ITALIE
(Requête n°
44504/98)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Citterio et Angiolillo c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
B.
Conforti
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
me
Patrizia Citterio et M. Luigi Angiolillo (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44504/98. Les requérants sont représentés par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.
3.
Le 2 avril 1993, les requérants déposèrent au greffe du tribunal de Varèse une demande de saisie conservatoire à l’encontre de la société M. Le 1
er
juillet 1993, le président fit droit à leur demande et leur rappela qu’ils devaient commencer la procédure au fond dans les trente jours.
4.
Le 31 décembre 1993, les requérants assignèrent la société M. devant le tribunal de Varèse afin d’obtenir la résolution d’un contrat préliminaire de vente d’une maison.
5.
La mise en état de l’affaire commença le 29 octobre 1993 par le constat de la part du juge de la mise en état du fait que la défenderesse était défaillante. Les requérants présentèrent leurs conclusions le 17 décembre 1993 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 2
juin 1995. Le jour venu, l’audience fut renvoyée au 2
mai
1997 car les avocats faisaient grève. Le 18 juin 1996, les requérants demandèrent que la date de l’audience fût avancée et celle-ci eut lieu le 20 septembre 1996. Par une ordonnance prise hors audience, le 23 septembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 2
octobre 1996, le tribunal, estimant qu’il était nécessaire de convoquer les parties, rouvrit la mise en état et fixa à cette fin l’audience du 28 janvier 1997 devant le juge de la mise en état.
6.
La défenderesse étant toujours défaillante, le juge de la mise en état fixa la présentation des conclusions au 7 mars 1997, après quoi l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 27 juin 1997. Cette audience fut renvoyée d’office au 11
décembre 1998 car le juge rapporteur avait un empêchement, puis au 10 mars 2000 car ce magistrat avait été muté. Entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes
(sezione stralcio),
le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Celui-ci juge fixa l’audience en vue d’un règlement amiable au 24 septembre 1999. Toutefois, cette audience fut reportée au 20
décembre 1999. A cette date, la partie défenderesse, qui s’était entre-temps constituée, sollicita l’annulation de la décision la déclarant défaillante. Le juge, fit droit à cette demande et fixa l’audience pour la présentations des conclusions au 11 février 2000. Ce jour là, les parties présentèrent leurs conclusions. Le 29 novembre 2000 une audience se tint. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29
novembre 2000, le juge fit droit à la demande des requérants.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 31 décembre 1993 et s’est terminée le 29 novembre 2000.
10.
Elle a donc duré presque six ans et onze mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
Les requérants réclament 130
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20
000
000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.
15.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 12
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
16.
Les requérants demandent également 10 098 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000
000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12
000
000
(douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 2
000
000
(deux millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président