AFFAIRE ROSETTI E CIUCCI & C. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ROSETTI E CIUCCI & C. c. ITALIA Cerere nr. 44779/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Rosetti e Cucci & C. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și o societate italiană, Rosetti e Ciucci & C. Începând din vara anului 1997, o societate numită Pignotti & Rosetti S.n.c. a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 30 iulie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Noiembrie 1998 sub numărul dosarului 44779/98. Recurenta este reprezentată de domnul C. Capriotti, avocată la San Benedetto del Tronto (Ascoli Piceno). Guvernul italian (atlamentul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 8 mai 1993, reclamanta a atribuit societății F. în fața tribunalului din Ascoli Piceno pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unei coliziuni a două nave la intrarea în port. 1994 a fost exmatriculată pentru a permite depunerea la grefa raportului privind accidentul de către poliția maritimă. La 7 aprilie 1994, tribunalul a fost amânat din oficiu la 2 iunie 1994. La 17 noiembrie 1994, reclamanta a solicitat audierea martorilor, dovada acceptată de judecător pentru punerea în funcțiune la 2 martie 1995. La 25 mai 1995, încuviințarea a fost amânată din oficiu la 31 octombrie. 1996. La această dată, judecătorul a dispus o expertiză. La data de martie 1997, instanța a fost revocată din oficiu de două ori, până la 4 februarie 1999. Conform informațiilor furnizate de reclamantă, la 26 ianuarie 1998 părțile au ajuns la o soluționare amiabilă și, prin urmare, au abandonat procedura. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 mai 1993 și s-a încheiat la 26 ianuarie 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de patru ani și opt luni pentru o instanță. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 29 718 372 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 100 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 8 000 000 000 ITL pentru daune. Cheltuieli și cheltuieli de judecată14 Recurenta solicită, de asemenea, 9 037 388 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 9 843 360 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ROSETTI E CIUCCI & C. c. ITALIE

(

Requête n° 44479/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Rosetti e Ciucci & C. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une firme italienne, Rosetti e Ciucci & C. («

la

requérante

»), devenue depuis l’été 1997 une société en nom collectif et s’appellant Pignotti & Rosetti S.n.c., avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44479/98. La requérante est représentée par M

e

C. Capriotti, avocate à San Benedetto del Tronto (Ascoli

Piceno). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 8 mai 1993, la requérante assigna la société F. devant le tribunal d’Ascoli Piceno afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à une collision de deux bateaux à l’entrée du port.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 8 juillet 1993. L’audience du 13

janvier

1994 fut renvoyée afin de permettre le dépôt au greffe du rapport de l’accident par la police maritime. Le 7 avril 1994, l’audience fut ajournée d’office au 2

juin

novembre 1994, la requérante sollicita l’audition de témoins, preuve admise par le juge de la mise en état le 2

mars

octobre

6

mars

1997, l’audience fut renvoyée d’office à deux reprises, jusqu’au 4

février 1999. Selon les informations fournies par la requérante, le 26

janvier 1998 les parties étaient parvenues à un règlement amiable, et par conséquent ont abandonné la procédure.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 8 mai 1993 et s’est terminée le 26

janvier 1998.

8.

Elle a donc duré plus de quatre ans et huit mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

La requérante réclame 29

718

372 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

13.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 8

000

000

ITL pour dommage.

B.

Frais et dépens

14.

La requérante demande également 9

037

388

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 9

843

360

ITL pour ceux encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 4

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8

000

000 (huit millions) lires italiennes pour dommage et 4

000

000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président