Malama împotriva Greciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 43622/98) îndreptată împotriva Republicii Elene și de care o cetățeancă a acestui stat, d-na Eleni Malama (« reclamanta »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 15 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Plângerile ridicate de reclamantă la introducerea cererii sale priveau refuzul autorităților naționale de a se conforma hotărârilor tribunalelor grecești care fixau indemnizația de expropiere. Invocând articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plângea de faptul că refuzul statului grec de a-i plăti indemnizația datorată nu respecta dreptul ei la o protecție judiciară efectivă privind contestații asupra drepturilor de natură civilă, și dăuna dreptul ei la respect pentru bunurile sale. Sub aspectul articolului 6 § 1, reclamanta denunța, de asemenea, durata procedurii. Ulterior, după ce a încasat o sumă la titlul indemnizației de expropiere, reclamanta s-a plâns, de asemenea, de suma acestei indemnizații.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 martie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al acestui Protocol).

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulamentul Curții).

În cadrul acelei secțiuni, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie a din 25 noiembrie 1999, camera a declarat cererea admisibilă [Notă a grefierii: decizia Curții este disponibilă la grefierie.].

O ședință s-a desfășurat public la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 18 ianuarie 2001 (art. 59 § 2 din regulament). Au participat: – pentru Guvern D-l P. Georgakopoulos, consilier la Consiliul juridic al statului, delegat al agentului, D-na K. Grigoriou, asasor la Consiliul juridic al statului, consilieră; – pentru reclamantă D-nele N. Alivizatos, avocat, E. Kioussopoulou, consilieră, P. V. Voyatzis, avocați la baroul din Atena, consilier. Curtea a auzit declarații din partea D-nelor Alivizatos și Kioussopoulou, și a D-nei Grigoriou. FAPTE

Mama reclamantei, Ioulia Andrikou, era fiica adoptivă a lui Lambros Veicos. Acesta din urmă, decedat în 1934, era proprietar în indiviziune a trei sferturi dintr-un teren cu o suprafață totală de 942 250 m², situat în suburbiile Atenei. Acest teren cuprindea, printre altele, o pădure de pini de 250 000 m², exploatată de mult timp, zece cariere și două heleștee.

La 27 decembrie 1923, prin ordonanță a ministrului Sănătății, Prevenirii, Protecției Sociale și Agriculturii, statul grec a procedat la exproprierea terenului în cauză în favoarea Fondului de Îngrijire al Refugiaților (Ταμείο Περιθάλψεως Προσφύγων), persoană juridică de drept public înființată pentru a face față nevoilor refugiaților proveniți din Asia Mică în urma schimbului obligatoriu de populație prevăzut de Tratatul de Lausana din 1923.

Imediat după ordonanța ministerială, autoritățile competente au început să ocupe terenul expropriat, fără ca vreun fel de indemnizație să fie plătite lui Lambros Veicos. Într-adevăr, exproprierea se baza pe un act al guvernului grec (« Guvernul ») din 14 februarie 1923 care autoriza exproprierea terenurilor și ocuparea lor înainte de orice indemnizare a proprietarilor. Acest act a fost ulterior ratificat printr-o rezoluție constituțională din 15 septembrie 1924; conținutul lui a fost, de asemenea, preluat în art. 119 al Constituției din 1927.

La 15 mai 1928, Lambros Veicos a sesizat tribunalele competente pentru a obține indemnizația care i se cuvenia din partea statului, care între timp a succedat Fondului de Îngrijire al Refugiaților, dizolvat în 1925. Prin hotărâre nr. 184/1928 din 31 august 1928, președintele tribunalului de prim grad din Atena a fixat suma unitară provizoriu a indemnizării. La 20 octombrie 1928, statul grec a sesizat tribunalul de prim grad din Atena cu o acțiune pentru a obține fixarea sumy unitare definitive a indemnizării. Prin hotărârile nr. 3117/1929, 9477/1930, 4590/1932 și 1494/1934, tribunalul a amânat examinarea cauzei și a ordonat colectarea dovezilor, precum și o expertiză de către stat. Această procedură a durat mai mult de douăzeci de ani, fără a ajunge vreodată la o hotărâre definitivă. Lambros Veicos a decedat în 1934.

La 1 mai 1963, Ioulia Andricou și sora ei, mamă și matușă a reclamantei respectiv și singurele moștenitoare ale lui Lambros Veicos, au sesizat tribunalul de prim grad din Atena cu o nouă acțiune care vizează fixarea sumei unitare provizoriu a indemnizării pe baza valorii reale a terenului în cauză în 1963.

La 26 octombrie 1963, tribunalul a fixat suma unitară provizoriu a indemnizării (hotărâre nr. 1905/1963).

La 20 ianuarie 1964, Ioulia Andricou și sora ei au sesizat tribunalul de judecată din Atena cu o acțiune care vizează fixarea sumy unitare definitive a indemnizării.

La 27 iunie 1964, tribunalul a ordonat din nou colectarea dovezilor și o expertiză pe valoarea terenului în cauză (hotărâre nr. 13725/1964).

La 20 noiembrie 1976, tribunalul a constatat că nicio expertiză nu a fost efectuată; atunci a amânat examinarea cauzei (hotărâre nr. 15640/1976).

La 8 iulie 1981, tribunalul, sesizat în urma unui înscris al părților, a ordonat o expertiză suplimentară (hotărâre nr. 12474/1981).

La 17 iunie 1983, tribunalul a fixat suma unitară definitivă a indemnizării (hotărâre nr. 9283/1983).

La 5 martie 1984, Ioulia Andricou și moștenii surorii ei, între timp decedate, au declarat apel la hotărârea tribunalului de prim grad. La 18 decembrie 1984, statul a declarat, de asemenea, apel la aceea hotărâre. Cauza a fost amânată de mai multe ori. Cele două apeluri au fost în fine audiate la 3 martie 1992, apoi la 5 octombrie 1993.

La 10 decembrie 1993, curtea de apel din Atena a respins recursul declarat de stat și a fixat suma indemnizației datorate la 10 drahme în hârtie (vechi) pe metru pătrat. Această sumă corespundea valorii pe care terenul expropriat era presupus să o aibă în septembrie 1922. Curtea de apel a precizat că în septembrie 1922, 7,16 drahme în hârtie corespundeau unei drahme metalice, adică « o drachmă de aur din Uniunea Latină » (hotărâre nr. 7966/1993).

La 18 aprilie 1994, statul s-a pourvut în casație.

La 18 iunie 1996, Curtea de Casație a respins acest pourvoi și a confirmat hotărârea curții de apel, care a devenit astfel definitivă și irevocabilă (hotărâre nr. 920/1996).

La 10 ianuarie 1997, reclamanta, fiind între timp devenită titulară a creanțelor mamei sale prin acte notariale nr. 1222/1995 și 1225/1995, a sesizat tribunalul de prim grad din Atena pentru a obține recunoașterea dreptului ei la trei optimi din indemnizația fixată de curtea de apel. Reclamanta a cerut, de asemenea, plata acestei indemnizații.

Entre timp, în cadrul unei alte cauze de expropiere privind un teren situat la o distanță de 150 de metri de terenul în cauză, tribunalul de prim grad din Atena a fixat suma unitară provizoriu a indemnizării la 70 000 drahme (GRD) pe metru pătrat (hotărâre nr. 12/1997). Ulterior, statul a acceptat această sumă și a plătit indemnizația persoanelor cu drepturi asupra ei.

La 12 septembrie 1997, tribunalul de prim grad din Atena a recunoscut reclamanta ca având drepturi la trei optimi din indemnizația fixată de hotărârea nr. 7966/1993 a curții de apel din Atena (hotărâre nr. 1783/1997). Această hotărâre este definitivă și irevocabilă.

La 7 octombrie 1997, reclamanta a notificat statului grec hotărârea respectivă. La 10 octombrie 1997, ea a cerut direcției exproprierii din ministerul Finanțelor plata indemnizației care i se cuvea în cel mai scurt timp. Nu având nicio răspuns, ea a repetat această cerere pe 8 ianuarie și 9 martie 1998.

La 18 iunie 1998, Consiliul juridic al statului a examinat o cerere care i-a fost adresată de direcția bunurilor publice din ministerul Finanțelor. Obiectul acestei cereri era chestiunea dacă statul avea obligația de a plăti reclamantei indemnizația fixată de instanțele interne și, în caz afirmativ, care era modul de calcul al acestei indemnizații. Consiliul juridic a răspuns afirmativ la prima întrebare. De altfel, după o analiză foarte detaliată a criteriilor aplicate în materie, Consiliul juridic a concluzionat că valoarea unei drahme metalice corespundea cu 0,32258 ori cea a gramului de aur la Bursa din Atena.

La 15 septembrie 1998, reclamanta a sesizat Comisia. Ea se plângea de faptul că refuzul statului grec de a-i plăti indemnizația datorată nu respecta dreptul ei la o protecție judiciară efectivă privind contestații asupra drepturilor de natură civilă, și dăuna dreptul ei la respect pentru bunurile sale. Ea se plângea, de asemenea, de durata procedurii.

Prin act din 21 decembrie 1998, ministerul Finanțelor, după ce a procedat la calculul sumei indemnizației de expropiere în drahme actuale, a ordonat rambursarea reclamantei a unei sume de 461 014 975 GRD.

Printr-o scrisoare din 30 martie 1999, reclamanta a declarat că era pregătită să încaseze acea sumă sub rezerva « de a revendica (...) în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (...) orice sumă suplimentară la titlul prejudiciului material (...) suferit datorită neversării unei indemnizații complete de expropiere ».

La 21 aprilie 1999, banii au fost versați pe contul bancar al reclamantei. ÎN DREPT I.

Potrivit Guvernului, reclamanta nu a respectat termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. În observațiile sale scrise privind admisibilitatea cererii din 26 mai 1999, el sustinea că procedura s-a încheiat prin hotărârea tribunalului de prim grad din Atena din 12 septembrie 1997, deci mai mult de șase luni înainte de 15 septembrie 1998, dată a introducerii cererii. Ulterior, în observațiile sale complementare din 25 februarie 2000, Guvernul a susținut că decizia internă definitivă în sensul Convenției era hotărârea dată de curtea de apel din Atena pe 10 decembrie 1993.

Reclamanta susține, pe de cealaltă parte, că refuzul statului de a-i plăti o indemnizație echitabilă pentru exproprierea terenului ei a determinat-o să sesizeze organele Convenției. Ea concluzionează că plângerile ei au privit o situație continuă, care persistă în prezent în ciuda plății unei indemnizații în aprilie 1999. 1. Privind plângerea tirada de durata procedurii

Curtea constată că procedura care vizează fixarea unei indemnizații pentru exproprierea terenului în cauză, începută la 15 mai 1928, s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 18 iunie 1996. Această procedură a fost urmată de alta care vizează recunoașterea reclamantei ca având drepturi la indemnizație, proces care s-a încheiat pe 12 septembrie 1997. Aceste două proceduri s-au deci încheiat mai mult de șase luni înainte de 15 septembrie 1998, dată a introducerii cererii. Dacă este adevărat că executarea hotărârilor menționate mai sus a avut loc după introducerea cererii, Curtea nu poate considera că acest interval are relevantă pentru perioada care trebuie luată în considerare privind plângerea tirada de durata procedurii. Prin urmare, Curtea nu are competență să cunoască de această plângere. 2. Privind plângerea tirada de refuzul autorităților naționale de a plăti reclamantei indemnizația datorată și plângerea tirada de dreptul reclamantei la respect pentru bunurile sale

Curtea constată că, în urma hotărârii tribunalului de prim grad din Atena din 12 septembrie 1997 care o recunoștea ca având drepturi la indemnizația fixată în 1993, reclamanta a cerut în mod repetat plata indemnizației în cauză, fără rezultat. Ea a apoi sesizat Comisia pentru a se plânge de imposibilitatea obținerii unei compensări echitabile pentru exproprierea terenului ei. Aceasta relevă existența unei situații continue, care afectează plângerile tirada de echitatea procedurii și de dreptul reclamantei la respect pentru bunurile sale, deci în această privință regula celor șase luni nu poate fi opusă. În fine, dacă este adevărat că indemnizația de expropiere a fost fixată în 1993 de curtea de apel, este clar că reclamanta nu putea la acea vreme ști cu certitudine valoarea exactă la care corespundeau 10 drahme în hârtie (vechi) pe metru pătrat, conversia acestei sume în drahme actuale nefiind efectuată decât la 21 decembrie 1998. La această dată, reclamanta a luat cunoștință pentru prima oară a sumei care i se alocau. Regula celor șase luni nu se aplică, deci. B. Privind alte excepții preliminare ale Guvernului 1. Excepțiile ridicate la etapa admisibilității cererii

Guvernul ridică din nou excepțiile preliminare deja menționate în observațiile sale scrise privind admisibilitatea cererii din 26 mai 1999.

Curtea amintește că a respins deja aceste excepții în decizia sa privind admisibilitatea cererii din 25 noiembrie 1999. Nu consideră necesar să procedeze a doua oară la examinarea lor. Prin urmare, trebuie respingă aceste excepții. 2. Excepțiile ridicate după decizia de admisibilitate

În observațiile sale complementare din 25 februarie 2000, Guvernul a susținut că reclamanta nu had epuizat căile de atac interne, pentru că nu had format un pourvoi în casație împotriva hotărârii nr. 7966/1993 a curții de apel care fixase suma unitară definitivă a indemnizării. De altfel, Guvernul a estimat că reclamanta had ridicat pentru prima oară plângerea tirada de suma indemnizației fixate în observațiile sale privind admisibilitatea cererii din 20 iulie 1999, modificând astfel obiectul cererii sale.

Reclamanta invocă în răspuns caracterul tardiv al excepției, deoarece Guvernul ar fi putut-o ridica deja la etapa examinării admisibilității cererii. În orice caz, ea afirmă că, potrivit textelor constituționale și jurisprudenței din acea vreme, recursul ei nu ar fi reușit. Reclamanta consideră deci că nu i se poate reproșa că nu had vrut să prelungească o procedură, care era deja excesiv de lungă, cu un recurs sortit eșecului și cu atât mai mult cu cât indemnizația datorată fiind fixată la 10 drahme în hârtie (vechi) pe metru pătrat, reclamanta nu era în măsură să cunoască, nici măcar vag, suma care i-a fost alocată. În fine, ea subliniază că obiectul cererii sale had fost întotdeauna neversarea unei compensări echitabile pentru exproprierea terenului ei.

Curtea amintește că potrivit articolului 55 din regulamentul ei, « [d]acă Partea contractantă pârât intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, trebuie să o facă, în măsura în care natura excepției și circumstanțele o permit, în observațiile scrise sau orale privind admisibilitatea cererii (...) ». Or rezultă din dosar că această condiție nu este îndeplinită în cazul de fapt. Există deci forcluziune. Curtea nu poate nici accepta că reclamanta had modificat obiectul cererii sale, deoarece plângerile ei had manifes had privit întotdeauna absența unei indemnizări echitabile pentru exproprierea terenului ei. Plata în intervalul unei compensări al cărei amount este contestat de reclamantă constituie într-adevăr un fapt nou, dar care se înscrie în contextul acelorași plângeri. Prin urmare, trebuie respinge această excepție. II.

Părțile nu contestă că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respect pentru bunurile sale analizabil ca o « privare » de proprietate în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă ingerința denunțată se justifică sub aspectul acestei dispoziții. B. « Prevăzută de lege »

Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 cere, înainte de orice și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respect pentru bunurile sale să fie legală: a doua frază din primul paragraf al acestui articol nu autorizează o privare de proprietate decât « în condițiile prevăzute de lege » și al doilea paragraf recunoaște statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor punând în aplicare « legi ». De altfel, supremația dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este o noțiune inerenta tuturor articolelor Convenției (hotărâre Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, pp. 850-851, § 50).

În cauza de fapt, nu este contestat că exproprierea litigioasă se baza pe un act al guvernului din 14 februarie 1923 care, în cadrul locuirii urbane a refugiaților, autoriza exproprierea terenurilor și ocuparea lor înainte de orice indemnizare a proprietarilor. Acest act a fost ulterior ratificat printr-o rezoluție constituțională și conținutul lui a fost preluat de Constituția din 1927. Curtea constată deci că condiția legalității era îndeplinită. C. « Din cauze de interes public »

Curtea trebuie acum să cerceteze dacă această privare de proprietate a urmărit un scop legitim, și anume dacă a existat o « cauză de interes public » în sensul celei de-a doua norme enunțate de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea estimează că, datorită cunoașterii lor directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a determina ce este « de interes public ». În mecanismul de protecție creat de Convenție, le revine deci să se pronunțe primele asupra existenței unei probleme de interes general care justifică deprivările de proprietate. Prin urmare, se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii la care se extind garanțiile Convenției. De altfel, noțiunea de « interes public » este amplă prin natură. În particular, decizia de a adopta legi care comportă privare de proprietate implică de obicei examinarea unor chestiuni politice, economice și sociale. Estimând normal că legiuitor dispune de latitudine pentru a duce o politică economică și socială, Curtea respectă modul în care el concepe imperativele « interesului public », cu excepția cazului în care judecata lui se dovedește a fi în mod manifest lipsit de bază rezonabilă (hotărâre James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 32, § 46).

În cazul de fapt, părțile nu contestă deloc că exproprierea incriminată vizase locuirea refugiaților proveniți din Asia Mică în urma schimbului obligatoriu al populației prevăzut de Tratatul de Lausana din 1923. La acea vreme, chestiunea găzduirii refugiaților constituia o temă crucială pe planurile economic și social. Curtea estimează deci că măsura litigioasă a urmărit un scop legitim. D. Proporționalitate ingerinței

O măsură de ingerință în dreptul la respect pentru bunurile sale trebuie să menții un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, hotărâre Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). Preocuparea de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 în ansamblu, deci și în a doua frază care trebuie citită la lumina principiului stabilit de prima. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (hotărâre Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38). Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă echilibrul just dorit și, în particular, dacă nu impune reclamantei o sarcină disproporțională, trebuie să se țină seama de modalitățile indemnizării prevăzute de legislația internă. La acest punct, Curtea a deja spus că fără plata unei sume rezonabil corelate cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă, și o lipsă totală de indemnizare nu poate fi justificată sub aspectul articolului 1 decât în circumstanțe excepționale (hotărâre Mănăstirile Sfinte c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 35, § 71).

Privind prezenta cauză, reclamanta subliniază că indemnizația a fost fixată pe baza valorii pe care terenul era presupus să o aibă în septembrie 1922. Or limitarea indemnizației la valoarea pe care o avea proprietatea sa în 1922, fără a ține deloc seama de durata excesivă și derezonabilă pe care a cunoscut-o procedura fixării indemnizației, constituie, potrivit reclamantei, o ingerință arbitrară în dreptul ei la respect pentru bunurile sale și cu atât mai mult cu cât suma fixată corespundea doar la 1,53% din valoarea actuală a terenului expropriat. Reclamanta invocă în sprijinul acestei afirmații o hotărâre a tribunalului de prim grad din Atena din 14 ianuarie 1997, care fixa suma unitară a indemnizării – pentru exproprierea unui teren situat la 150 de metri de terenul în cauză – la 70 000 GRD pe metru pătrat.

Guvernul afirmă că, ținând seama de marja de apreciere pe care articolul în cauză o lasă autorităților naționale, indemnizația fixată de instanțele interne – și aceasta la finalul unei proceduri contradictorii în care reclamanta a putut prezenta toate argumentele ei – era rezonabil corelată cu valoarea bunurilor expropriate.

Curtea nu se consideră chemată să se pronunțe asupra chestiunii dacă pe ce bază instanțele naționale ar fi trebuit să fixeze suma indemnizării. Într-adevăr, Curtea nu poate substitui tribunalelor grecești pentru a determina anul care trebuia luat în considerare pentru a estima valoarea terenului expropriat și a fixa sumele datorate în consecință. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că în calcularea indemnizării în cauză, curtea de apel nu a ținut nici pe departe seama de durata excesivă a procedurii litigioase. Reclamantei nu i s-a acordat nicio sumă la titlul prejudiciului material sau moral suferit de ea și familia sa datorită deprivării fără compensare a proprietății lor timp de șaptezeci de ani, nici măcar o sumă la titlul intereselor legale. De altfel, cu toate că plata indemnizației respective nu a avut loc decât mai mult de cinci ani după fixarea sa de curtea de apel, reclamanta nu a primit nicio sumă suplimentară la titlul intereselor legale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâre Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82).

Curtea estimează în consecință că faptul că autoritățile naționale nu au luat în considerare o perioadă de mai mult de șaptezeci și cinci de ani de la exproprierea terenului în cauză în privința fixării și versării indemnizației datorate reclamantei rupe, în dezavantajul acesteia, echilibrul just de menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.

Având în vedere constatarea ei de încălcare privind dreptul reclamantei la respect pentru bunurile sale (§52 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să examineze pretensiunea de violare a articolului 6 § 1 din Convenție. IV.

La titlul prejudiciului material, reclamanta cere fie o sumă de 30 034 218 750 drahme (GRD) (echivalent la trei optimi din valoarea actuală a terenului în cauză), din care trebuie scăzută indemnizația care i-a fost deja plătită în aprilie 1999, fie, dacă Curtea estimează că suma plătită în aprilie 1999 corespunde valorii terenului în cauză, o sumă de 4 380 412 004 GRD (care corespunde pierderilor de venituri suferite de la exproprierea terenului în 1923 până la sesizarea organelor Convenției în 1998). Reclamanta solicită, de asemenea, 150 000 000 GRD la titlul prejudiciului moral. Ea cere, în fine, 7 700 000 GRD pentru cheltuielile și deschiderile suportate în fața instanțelor naționale și organelor Convenției.

Guvernul susține că, în cazul în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ar trebui să le dea părților posibilitatea de a prezenta observații suplimentare privind chestiunea satisfacției echitabile.

Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare de hotărâre. În consecință, o rezervă și va fixa procedura ulterioară ținând seama de posibilitatea ca Guvernul și reclamanta să ajungă la un acord (art. 75 § 1 din regulament). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Admite excepția preliminară a Guvernului privind admisibilitatea plângerii tirada de art. 6 § 1 din Convenție privind durata procedurii; 2. Respinge alte excepții preliminare ale Guvernului; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 4. Constată că nu se impune examinarea plângerii reclamantei tirada de art. 6 § 1 din Convenție privind echitatea procedurii; 5. Constată că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare de hotărâre; în consecință, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să-i supună în scris, în termen de șase luni, observațiile lor privind chestiunea și, în special, să-i dea cunoștință oricărui acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a fixa-o dacă este necesar. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh András Baka Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 43622/98) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Eleni Malama (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 15 septembre 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les griefs soulevés par la requérante lors de l'introduction de sa requête avaient trait au refus des autorités nationales de se conformer aux arrêts des tribunaux grecs fixant l'indemnité d'expropriation. Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaignait de ce que le refus de l'Etat grec de lui payer l'indemnité due méconnaissait son droit à une protection judiciaire effective s'agissant des contestations sur ses droits de caractère civil, et portait atteinte à son droit au respect de ses biens. Sur le terrain de l'article 6 § 1, la requérante dénonçait en outre la durée de la procédure. Par la suite, après avoir perçu une somme au titre de l'indemnité d'expropriation, la requérante s'est aussi plainte du montant de cette indemnité.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour).

Au sein de ladite section, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 25 novembre 1999, la chambre a déclaré la requête recevable [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe.].

Une audience s'est déroulée en public au Palais des Droits de l'Homme, à Strasbourg, le 18 janvier 2001 (article 59 § 2 du règlement). Ont comparu : – pour le Gouvernement M. P. Georgakopoulos , conseiller au Conseil juridique de l'Etat, délégué de l'agent , M me K. Grigoriou , assesseur au Conseil juridique de l'Etat, conseillère ; – pour la requérante M es N. Alivizatos , conseil , E. Kioussopoulou , conseillère , P. V oyatzis , avocats au barreau d'Athènes, conseiller . La Cour a entendu en leurs déclarations M es Alivizatos et Kioussopoulou, et M me Grigoriou. EN FAIT

La mère de la requérante, Ioulia Andrikou, était la fille adoptive de Lambros Veicos. Ce dernier, décédé en 1934, était propriétaire en indivision des trois quarts d'un terrain d'une superficie totale de 942 250 m², situé dans la banlieue d'Athènes. Ce terrain comprenait, entre autres, une pinède de 250 000 m², exploitée depuis longtemps, dix carrières et deux sablières.

Le 27 décembre 1923, par un arrêté du ministre de la Santé, de la Prévoyance, de la Protection sociale et de l'Agriculture, l'Etat grec procéda à l'expropriation du terrain en question au profit du Fonds de secours des réfugiés (Ταμείο Περιθάλψεως Προσφύγων), personne morale de droit public fondée pour faire face aux besoins des réfugiés venant d'Asie Mineure à la suite de l'échange obligatoire de populations prévu par le Traité de Lausanne de 1923.

Dès le lendemain de l'arrêté ministériel, les autorités compétentes commencèrent à occuper le terrain exproprié, sans qu'aucune indemnité ne soit versée à Lambros Veicos. En effet, l'expropriation se fondait sur un acte du gouvernement grec (« le Gouvernement ») du 14 février 1923 autorisant l'expropriation de terrains et leur occupation avant toute indemnisation des propriétaires. Cet acte fut ultérieurement ratifié par une résolution constitutionnelle du 15 septembre 1924 ; son contenu fut également repris à l'article 119 de la Constitution de 1927.

Le 15 mai 1928, Lambros Veicos saisit les tribunaux compétents pour obtenir l'indemnité qui lui était due par l'Etat, qui avait entre-temps succédé au Fonds de secours des réfugiés, dissous en 1925. Par un arrêt n o 184/1928 du 31 août 1928, le président du tribunal de première instance d'Athènes fixa le montant unitaire provisoire de l'indemnisation. Le 20 octobre 1928, l'Etat grec saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une action pour obtenir que soit fixé le montant unitaire définitif de l'indemnisation. Par des arrêts n os 3117/1929, 9477/1930, 4590/1932 et 1494/1934, le tribunal ajourna l'examen de l'affaire et ordonna de recueillir des preuves, ainsi qu'une expertise à la diligence de l'Etat. Cette procédure dura plus de vingt ans, sans jamais aboutir à un arrêt définitif. Lambros Veicos décéda en 1934.

Le 1 er mai 1963, Ioulia Andricou et sa sœur, mère et tante de la requérante respectivement et seules héritières de Lambros Veicos, saisirent le tribunal de première instance d'Athènes d'une nouvelle action tendant à obtenir que soit fixé le montant unitaire provisoire d'indemnisation sur la base de la valeur réelle du terrain litigieux en 1963.

Le 26 octobre 1963, le tribunal fixa le montant unitaire provisoire de l'indemnisation (jugement n o 1905/1963).

Le 20 janvier 1964, Ioulia Andricou et sa sœur saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une action tendant à ce que le montant unitaire définitif de l'indemnisation soit fixé.

Le 27 juin 1964, le tribunal ordonna de nouveau de recueillir des preuves et une expertise sur la valeur du terrain litigieux (jugement n o 13725/1964).

Le 20 novembre 1976, le tribunal constata qu'aucune expertise n'avait été effectuée ; il ajourna alors l'examen de l'affaire (jugement n o 15640/1976).

Le 8 juillet 1981, le tribunal, saisi à la suite d'une citation des parties, ordonna une expertise supplémentaire (jugement n o 12474/1981).

Le 17 juin 1983, le tribunal fixa le montant unitaire définitif de l'indemnisation (jugement n o 9283/1983).

Le 5 mars 1984, Ioulia Andricou et les héritiers de sa sœur, entre-temps décédée, interjetèrent appel du jugement du tribunal de première instance. Le 18 décembre 1984, l'Etat interjeta aussi appel dudit jugement. L'affaire fut ajournée à plusieurs reprises. Les deux appels ont été finalement entendus le 3 mars 1992, puis le 5 octobre 1993.

Le 10 décembre 1993, la cour d'appel d'Athènes rejeta le recours interjeté par l'Etat et fixa le montant de l'indemnité due à 10 drachmes en papier (anciennes) le mètre carré. Cette somme correspondait à la valeur que le terrain exproprié était censé avoir en septembre 1922. La cour d'appel précisa qu'en septembre 1922, 7,16 drachmes en papier correspondaient à une drachme métallique, c'est-à-dire « une drachme en or de l'Union latine » (arrêt n o 7966/1993).

Le 18 avril 1994, l'Etat se pourvut en cassation.

Le 18 juin 1996, la Cour de cassation rejeta ce pourvoi et confirma l'arrêt de la cour d'appel, qui est ainsi devenu définitif et irrévocable (arrêt n o 920/1996).

Le 10 janvier 1997, la requérante, étant entre-temps devenue titulaire des créances de sa mère par les actes notariés n os 1222/1995 et 1225/1995, saisit le tribunal de première instance d'Athènes pour faire reconnaître son droit aux trois huitièmes de l'indemnité fixée par la cour d'appel. La requérante sollicita en outre le versement de cette indemnité.

Entre-temps, dans le cadre d'une autre affaire d'expropriation concernant un terrain situé à une distance de 150 mètres du terrain litigieux, le tribunal de première instance d'Athènes fixa le montant unitaire provisoire de l'indemnisation à 70 000 drachmes (GRD) le mètre carré (jugement n o 12/1997). Par la suite, l'Etat accepta ce montant et versa l'indemnité aux personnes y ayant droit.

Le 12 septembre 1997, le tribunal de première instance d'Athènes reconnut la requérante comme l'ayant droit aux trois huitièmes de l'indemnité fixée par l'arrêt n o 7966/1993 de la cour d'appel d'Athènes (jugement n o 1783/1997). Ce jugement est définitif et irrévocable.

Le 7 octobre 1997, la requérante notifia ledit jugement à l'Etat grec. Le 10 octobre 1997, elle demanda auprès de la direction des expropriations du ministère des Finances le versement de l'indemnité qui lui était due dans les plus brefs délais. N'ayant reçu aucune réponse, elle renouvela cette demande les 8 janvier et 9 mars 1998.

Le 18 juin 1998, le Conseil juridique de l'Etat examina une demande qui lui avait été adressée par la direction des biens publics du ministère des Finances. L'objet de cette demande était la question de savoir si l'Etat avait l'obligation de verser à la requérante l'indemnité fixée par les juridictions internes et, dans l'affirmative, quel était le mode de calcul de cette indemnité. Le Conseil juridique répondit par l'affirmative à la première question. Par ailleurs, après une analyse très détaillée des critères appliqués en la matière, le Conseil juridique conclut que la valeur d'une drachme métallique correspondait à 0,32258 fois celle du gramme d'or à la Bourse d'Athènes.

Le 15 septembre 1998, la requérante saisit la Commission. Elle se plaignait de ce que le refus de l'Etat grec de lui payer l'indemnité due méconnaissait son droit à une protection judiciaire effective s'agissant des contestations sur ses droits de caractère civil, et portait atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle se plaignait en outre de la durée de la procédure.

Par un acte du 21 décembre 1998, le ministère des Finances, après avoir procédé au calcul du montant de l'indemnité d'expropriation en drachmes actuelles, ordonna le remboursement à la requérante d'une somme de 461 014 975 GRD.

Par une lettre du 30 mars 1999, la requérante déclara qu'elle était prête à encaisser ladite somme sous réserve « de revendiquer (...) devant la Cour européenne des Droits de l'Homme (...) toute somme supplémentaire au titre du préjudice matériel (...) subi du fait du non-versement d'une indemnité complète d'expropriation ».

Le 21 avril 1999, l'argent fut versé sur le compte bancaire de la requérante. EN DROIT i. SUR Les EXCEPTIONs PRÉLIMINAIREs DU GOUVERNEMENT A. Sur l'exception tirée du non-respect du délai de six mois

Selon le Gouvernement, la requérante n'a pas respecté le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. Dans ses observations écrites sur la recevabilité de la requête du 26 mai 1999, il soutenait que la procédure s'était achevée par le jugement du tribunal de première instance d'Athènes du 12 septembre 1997, donc plus de six mois avant le 15 septembre 1998, date d'introduction de la requête. Par la suite, dans ses observations complémentaires du 25 février 2000, le Gouvernement a affirmé que la décision interne définitive au sens de la Convention était l'arrêt rendu par la cour d'appel d'Athènes le 10 décembre 1993.

La requérante soutient pour sa part que le refus de l'Etat de lui verser une indemnité équitable pour l'expropriation de son terrain l'a incitée à saisir les organes de la Convention. Elle conclut que ses griefs ont trait à une situation continue, qui perdure à l'heure actuelle en dépit du versement d'une indemnité en avril 1999. 1. Quant au grief tiré de la durée de la procédure

La Cour relève que la procédure tendant à la fixation d'une indemnité pour l'expropriation du terrain litigieux, entamée le 15 mai 1928, a pris fin par l'arrêt de la Cour de cassation du 18 juin 1996. Cette procédure a été suivie par une autre tendant à la reconnaissance de la requérante comme l'ayant droit à l'indemnité, instance qui a pris fin le 12 septembre 1997. Ces deux procédures se sont donc terminées plus de six mois avant le 15 septembre 1998, date d'introduction de la requête. S'il est vrai que l'exécution des jugements susmentionnés a eu lieu après l'introduction de la requête, la Cour ne saurait estimer que ce délai entre en ligne de compte pour ce qui est de la période à considérer au regard du grief tiré de la durée de la procédure. Dès lors, la Cour n'a pas compétence pour connaître dudit grief. 2. Quant au grief tiré du refus des autorités nationales de verser à la requérante l'indemnité due et au grief tiré du droit de la requérante au respect de ses biens

La Cour relève que, à la suite du jugement du tribunal de première instance d'Athènes du 12 septembre 1997 la reconnaissant comme l'ayant droit à l'indemnité fixée en 1993, la requérante a demandé à plusieurs reprises le versement de l'indemnité en question, sans résultat. Elle a alors saisi la Commission pour se plaindre de l'impossibilité d'obtenir une compensation équitable pour l'expropriation de son terrain. Cela révèle l'existence d'une situation continue, touchant aux griefs tirés de l'équité de la procédure et du droit de la requérante au respect de ses biens, de sorte qu'à cet égard la règle des six mois ne saurait lui être opposée. Enfin, s'il est vrai que l'indemnité d'expropriation a été fixée en 1993 par la cour d'appel, il est clair que la requérante ne pouvait à cette époque connaître avec certitude la valeur exacte à laquelle correspondaient 10 drachmes en papier (anciennes) le mètre carré, la conversion de cette somme en drachmes actuelles n'ayant été opérée que le 21 décembre 1998. C'est à cette date que la requérante a eu pour la première fois connaissance de la somme qui lui était allouée. La règle des six mois ne trouve donc pas à s'appliquer. B. Sur les autres exceptions préliminaires du Gouvernement 1. Les exceptions soulevées au stade de la recevabilité de la requête

Le Gouvernement soulève de nouveau les exceptions préliminaires déjà mentionnées dans ses observations écrites sur la recevabilité de la requête du 26 mai 1999.

La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté lesdites exceptions dans sa décision sur la recevabilité de la requête du 25 novembre 1999. Elle n'estime pas nécessaire de procéder une seconde fois à leur examen. Il échet donc de rejeter les exceptions dont il s'agit. 2. Les exceptions soulevées après la décision de recevabilité

Dans ses observations complémentaires du 25 février 2000, le Gouvernement a plaidé que la requérante n'avait pas épuisé les voies de recours internes, faute d'avoir formé un pourvoi en cassation contre l'arrêt n o 7966/1993 de la cour d'appel fixant le montant unitaire définitif de l'indemnisation. Par ailleurs, le Gouvernement a estimé que la requérante avait soulevé pour la première fois le grief tiré du montant de l'indemnité fixée dans ses observations sur la recevabilité de la requête du 20 juillet 1999, modifiant ainsi l'objet de sa requête.

La requérante invoque en réponse la tardiveté de l'exception, puisque le Gouvernement aurait pu la soulever dès le stade de l'examen de la recevabilité de la requête. En tout état de cause, elle affirme qu'en vertu des textes constitutionnels et de la jurisprudence de l'époque, son recours n'aurait pas abouti. La requérante considère donc qu'on ne saurait lui reprocher de ne pas avoir voulu prolonger une procédure, qui était déjà excessivement longue, par un recours voué à l'échec et ce d'autant plus que l'indemnité due ayant été fixée à 10 drachmes en papier (anciennes) le mètre carré, la requérante n'était pas en mesure de connaître, ne serait-ce que vaguement, la somme qui lui avait été allouée. Enfin, elle souligne que l'objet de sa requête a toujours été le non-versement d'une compensation équitable pour l'expropriation de son terrain.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 55 de son règlement, « [s]i la Partie contractante défenderesse entend soulever une exception d'irrecevabilité, elle doit le faire, pour autant que la nature de l'exception et les circonstances le permettent, dans les observations écrites ou orales sur la recevabilité de la requête (...) ». Or il ressort du dossier que cette condition ne se trouve pas remplie en l'espèce. Il y a donc forclusion. La Cour ne saurait non plus admettre que la requérante a modifié l'objet de sa requête, puisque ses griefs ont manifestement toujours eu trait à l'absence d'une indemnisation équitable pour l'expropriation de son terrain. Le versement dans l'intervalle d'une compensation dont le montant est contesté par la requérante constitue certes un fait nouveau, mais qui s'inscrit dans le contexte des mêmes griefs. Il échet donc de rejeter cette exception. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 du protocole N o 1

La requérante se plaint d'une double atteinte à son droit au respect de ses biens, résultant, d'une part, du non-versement d'une indemnité pendant plus de soixante-quinze ans et, d'autre part, de la fixation de l'indemnité à un montant nettement inférieur à la valeur actuelle du terrain litigieux. Elle invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Cet article contient trois normes distinctes : la première, qui s'exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général. Il ne s'agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d'atteintes aux biens ; dès lors, elles doivent s'interpréter à la lumière du principe consacré par la première. A. Sur l'existence d'une ingérence dans le droit de propriété

Les parties ne contestent pas qu'il y a eu une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens s'analysant en une « privation » de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, la Cour doit rechercher si l'ingérence dénoncée se justifie sous l'angle de cette disposition. B. « Prévue par la loi »

La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu'une ingérence de l'autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale : la seconde phrase du premier alinéa de cet article n'autorise une privation de propriété que « dans les conditions prévues par la loi » et le second alinéa reconnaît aux Etats le droit de réglementer l'usage des biens en mettant en vigueur des « lois ». De plus, la prééminence du droit, l'un des principes fondamentaux d'une société démocratique, est une notion inhérente à l'ensemble des articles de la Convention (arrêt Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, pp. 850-851, § 50).

En l'espèce, il n'est pas contesté que l'expropriation litigieuse se fondait sur un acte du gouvernement du 14 février 1923 qui, dans le cadre du logement urbain des réfugiés, autorisait l'expropriation de terrains et leur occupation avant toute indemnisation des propriétaires. Cet acte fut ultérieurement ratifié par une résolution constitutionnelle et son contenu fut repris par la Constitution de 1927. La Cour constate donc que la condition de légalité était remplie. C. « Pour cause d'utilité publique »

La Cour doit maintenant rechercher si cette privation de propriété poursuivait un but légitime, à savoir s'il existait une « cause d'utilité publique » au sens de la deuxième règle énoncée par l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour estime que, grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est « d'utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l'existence d'un problème d'intérêt général justifiant des privations de propriété. Dès lors, elles jouissent ici d'une certaine marge d'appréciation, comme en d'autres domaines auxquels s'étendent les garanties de la Convention. De plus, la notion d'« utilité publique » est ample par nature. En particulier, la décision d'adopter des lois portant privation de propriété implique d'ordinaire l'examen de questions politiques, économiques et sociales. Estimant normal que le législateur dispose d'une latitude pour mener une politique économique et sociale, la Cour respecte la manière dont il conçoit les impératifs de l'« utilité publique », sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n o 98, p. 32, § 46).

Dans le cas d'espèce, les parties ne contestent nullement que l'expropriation incriminée avait pour but de loger les réfugiés provenant d'Asie Mineure à la suite de l'échange obligatoire des populations prévu par le Traité de Lausanne de 1923. A cette époque, la question de l'accueil des réfugiés constituait un sujet crucial sur les plans économique et social. La Cour estime donc que la mesure litigieuse poursuivait un but légitime. D. Proportionnalité de l'ingérence

Une mesure d'ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu (voir, parmi d'autres, l'arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 26, § 69). Le souci d'assurer un tel équilibre se reflète dans la structure de l'article 1 tout entier, donc aussi dans la seconde phrase qui doit se lire à la lumière du principe consacré par la première. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (arrêt Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 23, § 38). Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et un manque total d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 que dans des circonstances exceptionnelles (arrêt Les saints monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 35, § 71).

Pour ce qui est de la présente affaire, la requérante souligne que l'indemnité a été fixée sur la base de la valeur que le terrain était censé avoir en septembre 1922. Or limiter l'indemnité à la valeur qu'avait sa propriété en 1922, sans tenir du tout compte de la durée excessive et déraisonnable qu'a connue la procédure de fixation de l'indemnité, constitue, selon la requérante, une ingérence arbitraire dans son droit au respect de ses biens et ce d'autant plus que la somme fixée ne correspondait qu'à 1,53 % de la valeur actuelle du terrain exproprié. La requérante invoque à l'appui de cette allégation un jugement du tribunal de première instance d'Athènes du 14 janvier 1997, fixant le montant unitaire de l'indemnisation – pour l'expropriation d'un terrain situé à 150 mètres du terrain litigieux – à 70 000 GRD le mètre carré.

Le Gouvernement affirme que, eu égard à la marge d'appréciation que l'article en cause laisse aux autorités nationales, l'indemnité fixée par les juridictions internes – et ce à l'issue d'une procédure contradictoire au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous ses arguments – était raisonnablement en rapport avec la valeur des biens expropriés.

La Cour ne s'estime pas appelée à se prononcer sur la question de savoir sur quelle base les juridictions nationales auraient dû fixer le montant de l'indemnisation. En effet, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour déterminer l'année qui devait être prise en considération pour estimer la valeur du terrain exproprié et fixer les sommes dues en conséquence. Toutefois, la Cour ne peut qu'observer qu'en calculant l'indemnité en question, la cour d'appel n'a aucunement tenu compte de la durée excessive de la procédure litigieuse. La requérante ne s'est vu accorder aucune somme au titre du préjudice matériel ou moral subi par elle et sa famille en raison de la privation sans compensation de leur propriété pendant soixante-dix ans, ni même une somme au titre des intérêts légaux. De plus, bien que le versement de ladite indemnité n'eût eu lieu que plus de cinq ans après sa fixation par la cour d'appel, la requérante n'a reçu aucune somme supplémentaire au titre des intérêts légaux (voir, mutatis mutandis, l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-B, p. 90, § 82).

La Cour estime en conséquence que le fait que les autorités nationales n'aient pas retenu une période de plus de soixante-quinze ans à compter de l'expropriation du terrain litigieux s'agissant de fixer et de verser l'indemnité due à la requérante rompt, au détriment de celle-ci, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l'intérêt général. Il y a donc eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Vu son constat de violation concernant le droit de la requérante au respect de ses biens (paragraphe 52 ci-dessus), la Cour ne juge pas nécessaire d'examiner l'allégation de manquement à l'article 6 § 1 de la Convention. IV.

Au titre du préjudice matériel, la requérante réclame soit un montant de 30 034 218 750 drachmes (GRD) (équivalent aux trois huitièmes de la valeur actuelle du terrain litigieux), dont il faudra déduire l'indemnité qui lui a déjà été versée en avril 1999, soit, si la Cour estime que la somme versée en avril 1999 correspond à la valeur du terrain litigieux, un montant de 4 380 412 004 GRD (qui correspond à la perte de revenus subie depuis l'expropriation du terrain en 1923 jusqu'à la saisine des organes de la Convention en 1998). La requérante sollicite en outre 150 000 000 de GRD au titre du préjudice moral. Elle demande enfin 7 700 000 GRD pour les frais et dépens encourus devant les juridictions nationales et les organes de la Convention.

Le Gouvernement soutient que, au cas où la Cour constaterait une violation de l'article 1 du Protocole n o 1, elle devrait donner aux parties la possibilité de présenter des observations complémentaires sur la question de la satisfaction équitable.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure en tenant compte de la possibilité que le Gouvernement et la requérante parviennent à un accord (article 75 § 1 du règlement). par ces motifs, la cour, À l'unanimitÉ, 1. Accueille l'exception préliminaire du Gouvernement quant à la recevabilité du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure ; 2. Rejette les autres exceptions préliminaires du Gouvernement ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit qu'il ne s'impose pas d'examiner le grief de la requérante tiré de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne l'équité de la procédure ; 5. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur la question et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh A ndrás Baka Greffier Président