SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ALPITES S.P.A. c. ITALIA (solicitarea nr. 46964/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIȚIAF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Alpites S.p.A.c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, Alpites S.p.A., a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la 13 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 2 martie 2000 de către agentul său, U. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. La 26 ianuarie 1989, reclamanta a atribuit societății domnul în fața Tribunalului din Prato pentru a obține plata unei sume în executarea unui contract de furnizare pe care îl evalua la 42 725 794 lire italiene. În 1989, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert, care a depus jurământul la 3 noiembrie 1989. La 9 martie 1990, tribunalul a fost amânat la 29 iunie 1990, pentru a permite părților să studieze raportul de competență. În ziua următoare, încuviințarea a fost amânată din oficiu la 15 februarie 1991. La 2 aprilie 1992, societatea pârâtă l-a informat pe judecător că a dat faliment. Judecătorul a ordonat lichidatorului faliment să depună la grefa anumitor documente. La 7 aprilie 1992, pârâta a depus o plângere împotriva acestei ordonanțe, care a fost respinsă de Tribunal la 6 mai 1992. După două audieri privind depunerea la grefa de documente, la 11 februarie 1994, judecătorul a ordonat unei bănci să furnizeze documente referitoare la cauza. Aceste documente au fost examinate în timpul procesului de încuviințare din 3 martie 1995. 1997. La această dată, instanța a fost revocată la 25 mai 1998, pentru prezentarea concluziilor. Această ședință a fost amânată din oficiu la 2 noiembrie 1998. La cererea recurentei, judecătorul l-a convocat pe judecător la ședința din 15 martie 1999 pentru a obține clarificări. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) ) și, printr-o ordonanță în afara ședinței din 5 februarie 1999, președintele colegiului l-a numit pe judecător pentru punerea în funcțiune și a predat părțile în fața acestuia din urmă la ședința din 21 aprilie 1999. În ziua următoare, judecătorul de punere în funcțiune a trimis dosarul președintelui Tribunalului, deoarece a luat în considerare sezione stralcio incompetent în cazul de față. Cele trei audieri stabilite între 21 iunie 1999 și 15 mai 2000 au vizat o completare de competență. La 27 noiembrie 2000, cauza a fost revocată din oficiu la 7 februarie 2001 în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 ianuarie 1989 și era încă în curs de desfășurare la 7 februarie 2001. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. lira italiană (ITL) în ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a constatat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 35 000 000 ITL pentru daune. ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5 665 536 ITL pentru cele efectuate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ALPITES S.P.A. c. ITALIE
(Requête n°
46964/99)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Alpites S.p.A. c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska.
M.
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une firme italienne, la Alpites S.p.A. («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46964/99. La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.
3.
Le 26 janvier 1989, la requérante assigna la société M. devant le tribunal de Prato afin d’obtenir le paiement d’une somme en exécution d’un contrat de fourniture qu’il évaluait à 42
725
794 lires italiennes.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 10 mars 1989. Le 9
juin
1989, le juge de la mise en état nomma un expert, qui prêta serment le 3 novembre 1989. Le 9 mars 1990, l’audience fut reportée au 29 juin 1990, pour permettre aux parties d’étudier le rapport d’expertise. Le jour venu, l’audience fut ajournée d’office au 15 février 1991. Le 21
juin
1991, le juge ordonna la comparution de l’expert, afin de fournir des éclaircissements. Le 2 avril 1992, la société défenderesse informa le juge qu’elle avait fait faillite. Le juge ordonna au syndic de la faillite le dépôt au greffe de certains documents. Le 7 avril 1992, la défenderesse déposa une réclamation contre cette ordonnance, qui fut rejetée par le tribunal le 6 mai 1992.
5.
Après deux audiences consacrées au dépôt au greffe des documents, le 11
février
1994, le juge ordonna à une banque de fournir des documents concernant l’affaire. Ces documents furent examinés lors de l’audience du 3
mars 1995. L’audience fixée au 4
décembre 1995 fut ajournée d’office au 11
novembre
1997.A cette date, l’audience fut renvoyée au 25 mai 1998, pour la présentation des conclusions. Cette audience fut ajournée d’office au 2 novembre 1998. Le jour venu, à la demande de la requérante le juge convoqua l’expert à l’audience du 15
mars 1999 afin d’obtenir des éclaircissements.
6.
Toutefois, à une date non précisée, l’affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
) et, par une ordonnance hors audience du 5 février 1999, le président du collège nomma le juge de la mise en état et remit les parties devant ce dernier à l’audience du 21 avril 1999. Le jour venu, le juge de la mise en état renvoya le dossier au président du tribunal car il considéra la
sezione stralcio
incompétente dans le cas d’espèce.
7.
Les trois audiences fixées entre le 21 juin 1999 et le 15 mai 2000 concernèrent un complément d’expertise. Le 27 novembre 2000, l’affaire fut renvoyée d’office au 7 février 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
La période à considérer a débuté le 26 janvier 1989 et était encore pendante au 7 février 2001.
10.
Elle avait à cette date déjà duré plus de douze ans pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
La requérante réclame 50
000
000
lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’elle aurait subis.
15.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 35
000
000
ITL pour dommage.
B.
Frais et dépens
16.
La requérante demande également 8
572
479
ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5
665
536
ITL pour ceux encourus devant la Cour.
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5
000
000
ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 35
000
000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage et 5
000
000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
András
Baka
Greffier
Président