- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
L.G.S. S.P.A. împotriva Italiei (nr. 2)
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA L.G.S. S.p.A. c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 39487/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIF 05/09/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza L.G.S. S.p.A. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători și de domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și o societate italiană, L. G. S. S. S.p.A.
( Curtea a declarat cererea admisibilă la 2 decembrie 1999. În 1978, compania Z. L. a construit clădiri pentru compania A. Z. La 9 noiembrie 1984, societatea A. Z. a numit întreprinderea Z. L. în fața tribunalului din Bergamo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decăderii unei părți din plafonul unei clădiri construite de pârâtă. La 26 aprilie 1988, reclamanta a fost încorporată în procedură. Cu toate acestea, în niciun moment aceasta nu a fost constituită în procedură. Punerea în funcțiune a cazului a început la 13 decembrie 1984, data la care întreprinderea Z a solicitat judecătorului să integreze contradicția cu convocarea societății anonime domnului Audierile care au avut loc la 14 martie și 4 iulie 1985 au fost consacrate constituirii societății menționate și societății de asigurări M., care fusese convocată între timp.
Cele 13 audieri prevăzute între 19 septembrie 1985 și 3 octombrie 1991, șapte au fost retrimise pentru admitere, depunerea și examinarea unui raport de competență, patru au fost legate de admiterea sau examinarea de probe și două au fost retrimise la cererea părților. La 29 octombrie 1992, părțile și-au prezentat concluziile și au prezentat pledoariile la data de 10 noiembrie 1994. La data de 22 noiembrie 1994, instanța a stabilit data la care a fost închisă procedura din cauza decesului unuia dintre avocați. La 18 noiembrie 1994, reclamanta a reînceput procedura. La 22 noiembrie 1994, judecătorul a stabilit data la care a fost pronunțată pledoariile la data de 7 noiembrie 1996. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 4 decembrie 1996, Tribunalul a acceptat parțial cererea societății A. La 15 ianuarie 1998, societatea anonimă M. Interjeta apel la hotărârea de primă instanță în fața instanței judecătorești din Brescia.
Recurenta s-a constituit în procedura din aprilie 1998. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 19 aprilie 2000, la o dată nespecificată Curtea de Apel a adoptat o hotărâre și reclamanta s-a ocupat de casare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea constată că, în cursul procedurii de primă instanță, reclamanta a incorporat cererea. Cu toate acestea, în niciun moment aceasta nu este constituită în procedură. 13. Cu toate acestea, Curtea constată că o hotărâre pronunțată într-o procedură civilă își va produce efectele între părți sau ale titularilor de drepturi.
14. Din acest motiv, Curtea consideră că recurenta, care a inclus societatea reclamantă, poate fi considerată, prin urmare, ca fiind "victime" în sensul articolului 34 din Convenție. 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 noiembrie 1984 și se încheie la 4 decembrie 1996. 16. Prin urmare, a durat mai mult de 12 ani. 17. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 19. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite … Recurenta solicită 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
21. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 5 000 000 000 ITL pentru daune. Taxa și cheltuielile de judecată 22. Recurenta solicită, de asemenea, 4 021 289 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei.
Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE L.G.S. S.p.A. c. ITALIE (n° 2) (Requête n° 39487/98) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 05/09/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire L.G.S. S.p.A. c. Italie (n° 2), La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, L. G. S. S.p.A. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 janvier 1998 sous le numéro de dossier 39487/98. La requérante est représentée par M. S. Zanardi, administrateur de ladite société. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 décembre 1999. EN FAIT
En 1978, l’entreprise Z. L. construisit des immeubles pour la société A. Z.
Le 9 novembre 1984, la société A. Z. assigna l’entreprise Z. L. devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à l’écroulement d’une partie du plafond d’un immeuble construit par la défenderesse. Le 26 avril 1988, la demanderesse avait été incorporée par la requérante. Toutefois, à aucun moment celle-ci ne s’est constituée dans la procédure.
La mise en état de l'affaire commença le 13 décembre 1984, date à laquelle l'entreprise Z. L. demanda au juge de la mise en état de procéder à l'intégration du contradictoire avec la convocation de la société anonyme M. Les audiences qui se tinrent les 14 mars et 4 juillet 1985 furent consacrées à la constitution de ladite société et de la société d'assurances M., qui avait été entre-temps convoquée. Des treize audiences prévues entre le 19 septembre 1985 et le 3 octobre 1991, sept furent renvoyées pour l’admission, le dépôt et l’examen d’un rapport d’expertise, quatre furent relatives à l’admission ou à l’examen de preuves et deux furent renvoyées à la demande des parties.
Le 29 octobre 1992, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 10 novembre 1994. Le jour venu, le tribunal prononça l’interruption de la procédure à cause du décès d’un des avocats. Le 18 novembre 1994, la demanderesse reprit la procédure. Le 22 novembre 1994, le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries au 7 novembre 1996.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 décembre 1996, le tribunal fit en partie droit à la demande de la société A. Z.
Le 15 janvier 1998, la société anonyme M. interjeta appel du jugement de première instance devant la cour d’appel de Brescia. La requérante se constitua dans la procédure en avril 1998.
Selon les informations fournies par la requérante le 19 avril 2000, à une date non précisée la cour d'appel adopta un arrêt et la requérante se pourvut en cassation. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure de première instance a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour constate qu’au cours de la procédure de première instance la demanderesse avait été incorporée par la requérante. Toutefois, à aucun moment celle-ci ne s’est constituée dans la procédure.
Toutefois, la Cour note qu’une décision rendue dans une procédure civile produira ses effets entre les parties ou leur ayants droit.
De ce fait, la Cour considère que la requérante, ayant incorporée la société demanderesse, peut dès lors être considérée comme « victime » au sens de l’article 34 de la Convention.
La période à considérer a débuté le 9 novembre 1984 et s’est terminée le 4 décembre 1996.
Elle a donc duré plus de douze ans.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 5 000 000 ITL pour dommage. B. Frais et dépens
La requérante demande également 4 021 289 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour dommage et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président