CtEDO 06.03.2001 Auto

FENTATI contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
06.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
FENTATI contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45172/98 prezentate de Embarka Fentati împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 septembrie 1998 și înregistrată la 17 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Circumstanțele din speță reclamanta este un cetățean francez, rezident în Marsilia, unde exploatează în numele ei personal un salon de coafură. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Beatrice Manukian, avocată la Baroul din Marsilia. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 februarie 1990, recurenta a angajat-o pe dna J.K. în calitate de ajutor coafeză pentru o perioadă de șase luni. Acest angajament inițial a fost prelungit printr-un contract de ucenicie până la 30 iunie 1993. La expirarea acestuia, M.I.L. J.K. a continuat să lucreze fără ca un nou contract de muncă să fie semnat. Prin scrisoarea recomandată din 27 august 1993, recurenta i-a notat că perioada de probă de o lună reînnoită nu i-a dat satisfacție. La 20 septembrie 1993, M.L. J.K. sesizează consiliul de prud.i din Marsilia cu privire la o cerere de plată a unui ordin de preaviz și a unei rechemări a salariului, precum și cu privire la plata despăgubirilor pentru concediere fără o cauză reală și serioasă. Întrucât încercarea de conciliere din 26 octombrie 1993 a rămas nereușită, cauza a fost retrimisă în fața instanței pentru o primă audiere, la 28 iunie 1994. După două trimiteri succesive ordonate la cererea părților, tribunalul de pledoarii a avut loc la 14 noiembrie 1995. La data de 22 ianuarie 1996, consilierii pudioși au fost în măsură să se debaraseze, cauza a fost trimisă în fața judecătorului demisionar. La cererea dnei J.K., tribunalul de distribuție, stabilit inițial la 17 septembrie 1997, a fost amânat la 21 ianuarie 1998. Prin hotărârea din 4 martie 1998, Consiliul de Prud iulie 1993. El a condamnat reclamanta la plata diverselor sume pentru concediere abuzivă pentru un total de 30 000 de franci și a precizat că sumele alocate salariatei ar purta interese legale începând cu 20 septembrie 1993 cu capitalizare. Elemente de drept intern Articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară Această responsabilitate nu este angajată decât printr-o greșeală gravă sau printr-o decădere a justiției. □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □. 1. Cu excepția faptului că căile de atac interne nu sunt epuizate Cu titlu principal, guvernul pledează că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În opinia sa, ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu privire la o acțiune în răspundere împotriva statului și întemeiată pe articolul L 781-1 din Codul organizației judiciare. Guvernul subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. Într-adevăr, o hotărâre a Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 se referă în mod expres la art. 6 din Convenție și indică faptul că, în sensul art. L 781-1, Or, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței judecătorești din Paris din 20 ianuarie 1999, care constituie, potrivit guvernului, o hotărâre de principiu pe scară largă urmată de instanțele interne. Astfel, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a confirmat această jurisprudență la 9 iunie și 22 septembrie 1999, precum și mai multe alte instanțe în decizii recente, și Tribunalul de apel din Paris însăși într-o hotărâre din 10 noiembrie 1999. Această evoluție jurisprudențială a fost, de asemenea, comentată pe larg în presa specializată. Recurenta se referă la teza guvernului. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) o are ca scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestuia (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se epuizează decât în ceea ce privește utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-I, pp. 87-88, punctul 38. Curtea recunoaște că din toate hotărârile și hotărârile la care se referă guvernul reiese că acțiunea în cauză face în prezent obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care aplică articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție. În speță, întrucât procedura în litigiu este încheiată pe plan intern, această acțiune de despăgubire ar putea, prin urmare, să remedieze în mod adecvat presupusa încălcare (Camilla c. Franța, Decizia nr. 38840/97, 8.12.1998). Cu toate acestea, Curtea reamintește că, cu excepția cazurilor excepționale, la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Or, în speță, Curtea constată că: hotărârea Tribunalului din Paris din 20 ianuarie 1999, precum și celelalte hotărâri menționate de guvern, sunt supuse introducerii cererii la 23 septembrie 1998. Prin urmare, recurentei nu i se poate reproșa că nu i s-a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune care nu prezenta, în acel moment, caracterele de certitudine și de eficiență cerute (Zutter c. Franța, Decizia nr. 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, Decizia nr. 44952/98 și 44953/98, 7.11.2000). Potrivit recurentei, durata procedurii nu răspunde la obligația de termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. Recurenta subliniază că durata excesivă a procedurii în fața consiliului de prudimeni din Marsilia i-a cauzat un prejudiciu cert, deoarece suma dobânzilor și a capitalizarea lor acordată de instanță este de 18344,13 franci. Comisia consideră că aceasta nu a fost penalizată pentru întârzierea luată de consiliul de pudimeni pentru a soluționa litigiul. Recurenta consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate specială. Aceasta subliniază că, în cazul în care trimiterile sunt necesare părților pentru buna punere în aplicare a dosarului și pentru a le permite să asigure respectarea principiului contradictoriei, este, în schimb, anormal ca părțile să fie penalizate cu date de trimitere prea îndepărtate sau cu date de înrolare sau de fixare, cum ar fi în speță în fața judecătorului de plecare, la aproape doi ani. Guvernul consideră că cererea este în mod clar greșit întemeiată și susține, pe de o parte, dificultatea de apreciere a faptelor referitoare la existența sau nu a unei perioade de probă și, pe de altă parte, diferitele trimiteri solicitate de părți. Guvernul recunoaște că anumite termene de latență pot fi atribuite autorităților judiciare, în special cele de 20 de luni care au fost necesare pentru înrolarea cauzei în fața judecătorului destituitor, dar consideră că o evaluare globală a duratei procedurii permite totuși să se ajungă la concluzia că nu a existat nicio încălcare a art. 61 din Convenție. Curtea constată că procedura a început la 20 septembrie 1993 cu sesizarea tribunalului de prudimeni din Marsilia și se încheie prin hotărârea pronunțată de acesta din 4 martie 1998 și, prin urmare, a durat 4 ani, 5 luni și 14 zile pe o instanță. Curtea consideră, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest hus trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle Fuhrmann Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-10-22
0,95
AFFAIRE FENTATI c. FRANCE
6 § 1 de la Convention, que la procédure prud’homale à laquelle elle a été partie a connu une durée excessive. 4. La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998 en vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention. El
CtEDO 2002-01-29
0,94
BENSLIMI contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 57732/00 présentée par Zohra BENSLIMI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 janvier 2002 en une chambre composée de MM. A.
CtEDO 2000-07-11
0,94
S.G. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40669/98 présentée par S.G. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2000 en une chambre composée de M. W. F
CtEDO 2000-06-15
0,93
C.R. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42407/98 présentée par C.R. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M. L. L
CtEDO 2001-03-06
0,93
MARCEL contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44791/98 présentée par Guy MARCEL contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 mars 2001 en une chambre composée de : MM. L. Lou
Sursă