SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MINNEMA c. PORTUGALIA Cerere nr. 3930/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 8 martie 2001 DEFINITIVF 08/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive în cauza Minnema c. Portugalia; Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpä judecători Grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 februarie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 3930/98) îndreptată împotriva Republicii Portugalia și al cărei resortisant suedez, dl Abraham Minnema ( F. Borges, avocat în baroul din Lagos (Portugalia). Guvernul portughez ( 11. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 30 martie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). La 23 martie 1987, reclamantul a înaintat Tribunalului din Lagos o cerere de despăgubire a prejudiciilor rezultate din presupusa neexecutare a unui contract privind construirea casei sale. 10. La 24 aprilie 1987, judecătorul a dispus citația celor doi pârâti. Aceștia au fost citați la 29 septembrie 1988. La 28 octombrie 1988, ei și-au dat concluziile ca răspuns. 11. Printr-o ordonanță din 25 ianuarie 1989, judecătorul a considerat că Tribunalul din Lagos era incompetent rațional loci Materiae și a decis să adreseze dosarul Tribunalului de Mare Instanță (judecată de círculo) din Portimão. La 23 iunie 1989, judecătorul Tribunalului de Mare Instanță din Portimão sestima, de asemenea, incompetent și a ordonat trimiterea dosarului la tribunalul din Lagos. La 15 iulie 1991, în timp ce dosarul nu fusese încă transmis Tribunalului din Lagos, judecătorul Tribunalului de Mare Instanță din Portimão a emis o nouă ordonanță, considerând că, în urma publicării Legii nr. 24/90 din 4 august 1990, el nu mai avea nici o îndoială cu privire la competența Tribunalului din Lagos în ceea ce privește cauza, chiar dacă ar fi trebuit să fie ținută în continuare în fața instanței de mare instanță. La 8 aprilie 1992, dosarul a fost transmis Tribunalului din Lagos. La 12 mai 1992, concluziile în răspuns au fost aduse la cunoștința reclamantului. La 22 mai 1992, reclamantul a prezentat o decizie pregătitoare (despacho saneador) care preciza faptele deja stabilite și cele rămase. La 21 septembrie 1993, partea terță a depus o plângere împotriva deciziei pregătitoare, iar judecătorul a respins plângerea printr-o ordonanță din 15 iunie 1994. La 7 iulie 1994, reclamantul și-a depus lista de martori și a solicitat, printre altele, audierea a doi martori din Suedia. La 19 decembrie 1994, a fost emisă o comisie internațională de recurs, iar această comisie de recurs a fost returnată la 7 iunie 1995. Printr-o ordonanță din 14 iunie 1995, judecătorul, constatând că documentele referitoare la comisia internațională de trimitere erau în limba suedeză, l-a invitat pe reclamant să prezinte o traducere adecvată în termen de 10 zile. Reclamantul a prezentat această traducere la 13 octombrie 1995, după ce a solicitat două prelungiri ale termenului acordat. 17. La 27 octombrie 1995, judecătorul a stabilit la tribunal la 29 februarie 1996. La 31 octombrie 1995, reclamantul a amintit că cinstirea trebuia să aibă loc în fața instanței de mare instanță. La 8 ianuarie 1996, dosarul a fost transmis Tribunalului de Mare Instanță din Portimão. În această instanță, judecătorul a fixat în instanță la data de 3 iunie 1996. 18. La data de 3 iunie 1996, Tribunalul a constatat că nu poate ține sonda la data stabilită, din cauza unei proceduri penale privind acuzații deținute, să judece cu prioritate. Astfel, la 3 decembrie 1996 a fost amânată data la care a avut loc rechiziționarea. 19. În timpul luării în custodie din 3 decembrie 1996, avocatul unuia dintre inculpați a prezentat un document. Avocatul reclamantului a solicitat apoi, în conformitate cu legea, un termen de cinci zile pentru a se putea pronunța cu privire la conținutul documentului menționat. Instanța a dat dreptul la această cerere și a fixat sonda la data de 3 aprilie 1997, data la care a avut loc. 20. La 22 mai 1997, instanța a pronunțat hotărârea sa de a-l desconsidera pe reclamant de pretențiile sale. În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul denunță durata procedurii în cauză. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Perioada care trebuie luată în considerare a început odată cu depunerea cererii, la 23 martie 1987, și se încheie prin hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Portimão, la 22 mai 1997 și, prin urmare, a durat zece ani și două luni. 23. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, 286-A, p. 15, § 39 24. Guvernul a recunoscut că au existat anumite întârzieri datorate autorităților judiciare în cursul desfășurării procedurii, însă părțile au contribuit, de asemenea, la prelungirea acesteia. Guvernul se referă la supraîncărcarea rolului Tribunalului din Lagos și al Tribunalului de Mare Instanță din Portimão. 25. În primul rând, Curtea arată că procedura nu avea o complexitate deosebită. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, unele întârzieri de care este responsabil nu pot explica durata totală a procedurii. 26. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea ia notă de poziția guvernului și nu poate accepta numeroasele întârzieri în cursul desfășurării procedurii, imputabile autorităților judiciare și pentru care Ön Õ a furnizat nicio explicație convingătoare. Supraîncărcarea rolului instanțelor sesizate nu constituie o astfel de explicație. 27. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (a se vedea Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 45, CEDH 2000-VII). II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Dl Minnema solicită pentru prejudicii materiale suma pe care o avea în fața instanțelor interne, și anume 619 200 escudos portughez (PTE) și solicită 7 000 000 PTE pentru prejudicii morale. 30. Guvernul susține că suma solicitată pentru prejudiciul material nu prezintă nicio legătură de cauzalitate cu presupusa încălcare. În ceea ce privește prejudiciul moral, suma în cauză ar fi excesivă. 31. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și pretinsa prejudiciu material și, prin urmare, respinge pretențiile sale în această privință. Pe de altă parte, faptul că procedura sa este prelungită dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, reclamantului un prejudiciu moral care afectează acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, Curtea alocă reclamantului suma de 900 000 PTE. Costuri și cheltuieli de judecată 32. Reclamantul solicită în acest sens 300 De asemenea, solicită 89 000 PTE pe care a trebuit să o plătească pentru cheltuielile de judecată la încheierea procedurii în litigiu. 33. . . . Curtea decide în mod echitabil să aloce reclamantului 250 000 PTE din acest șef, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată. Interese moratorii 35. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă Portugaliei la data adoptării prezentei hotărâri este de 7 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 900 000 (9 sute de mii) ecudos portughez pentru daune morale, ii. 250 000 (două sute cincizeci de mii) escudos portughez, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 7 % l de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 martie 2001 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
c. PORTUGAL
(
Requête n° 39300/98
)
ARRÊT
8 mars 2001
08/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive
En l’affaire Minnema c. Portugal,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
39300/98) dirigée contre la République du Portugal et dont un ressortissant suédois, M.
Abraham Minnema («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 3 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
3.
Le requérant alléguait que la durée d’une procédure civile était excessive.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n°
11).
5.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27
§
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement.
6.
Par une décision du 30 mars 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le requérant est un ressortissant suédois né en 1928 et résidant à Lagos (Portugal).
9.
Le 23 mars 1987, le requérant introduisit devant le tribunal de Lagos une demande en réparation des préjudices résultant de la prétendue inexécution d’un contrat concernant la construction de sa maison.
10.
Le 24 avril 1987, le juge ordonna la citation à comparaître des deux défendeurs. Ceux-ci furent cités le 29 septembre 1988. Le 28 octobre 1988, ils déposèrent leurs conclusions en réponse.
11.
Par une ordonnance du 25 janvier 1989, le juge estima que le tribunal de Lagos était incompétent
ratione loci
et
materiae
et décida d’adresser le dossier au tribunal de grande instance (
tribunal de círculo
) de Portimão.
Le 23 juin 1989, le juge du tribunal de grande instance de Portimão s’estima également incompétent et ordonna le renvoi du dossier au tribunal de Lagos.
Le 15 juillet 1991, alors que le dossier n’avait pas encore été transmis au tribunal de Lagos, le juge du tribunal de grande instance de Portimão rendit une nouvelle ordonnance, estimant que suite à la publication de la loi n°
24/90 du 4 août 1990, il n’y avait plus aucun doute sur la compétence du tribunal de Lagos pour instruire l’affaire, même si l’audience ultérieure devait être tenue devant le tribunal de grande instance.
Le 8 avril 1992, le dossier fut transmis au tribunal de Lagos. Le 12
mai 1992, les conclusions en réponse furent portées à la connaissance du requérant.
12.
Le 22 mai 1992, le requérant demanda l’intervention forcée d’une société commerciale. Le 3 décembre 1992, cette société déposa ses conclusions en réponse.
13.
Le 1
er
septembre 1993, le juge rendit une décision préparatoire (
despacho saneador
) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
14.
Le 21 septembre 1993, le tiers intervenant fit une réclamation contre la décision préparatoire. Le juge rejeta cette réclamation par une ordonnance du 15 juin 1994.
15.
Le 7 juillet 1994, le requérant déposa sa liste de témoins. Il demanda notamment l’audition de deux témoins résidant en Suède. Le 19 décembre 1994, une commission rogatoire internationale fut délivrée. Cette commission rogatoire fut retournée le 7 juin 1995.
16.
Par une ordonnance du 14 juin 1995, le juge, constatant que les documents concernant ladite commission rogatoire internationale étaient en langue suédoise, invita le requérant à présenter une traduction idoine dans les dix jours. Le requérant présenta ladite traduction le 13 octobre 1995, après avoir demandé deux prorogations du délai imparti.
17.
Le 27 octobre 1995, le juge fixa l’audience au 29 février 1996. Le 31
octobre 1995, le requérant rappela que l’audience devait se tenir devant le tribunal de grande instance. Le 8 janvier 1996, le dossier fut transmis au tribunal de grande instance de Portimão. Dans ce tribunal, le juge fixa l’audience au 3 juin 1996.
18.
Le 3 juin 1996, l’audience n’eut pas lieu en raison de l’absence de l’avocat de l’un des défendeurs et de certains des témoins. Elle fut reportée au 3 juillet 1996. Toutefois, le 13 juin 1996, le tribunal constata ne pas pouvoir tenir l’audience à la date fixée, en raison d’une procédure pénale concernant des accusés détenus, à juger en priorité. Il reporta ainsi la date de l’audience au 3 décembre 1996.
19.
Lors de l’audience du 3 décembre 1996, l’avocat de l’un des défendeurs produisit un document. L’avocat du requérant demanda alors, conformément à la loi, un délai de cinq jours afin de pouvoir se prononcer sur le contenu dudit document. Le tribunal fit droit à cette demande et fixa l’audience au 3 avril 1997, date à laquelle elle eut lieu.
20.
Le 22 mai 1997, le tribunal rendit son jugement déboutant le requérant de ses prétentions.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant dénonce la durée de la procédure en cause. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
22.
La période à considérer a débuté avec l’introduction de la demande, le 23 mars 1987, et s’est terminée par le jugement du tribunal de grande instance de Portimão, le 22 mai 1997. Elle a donc duré dix ans et deux mois.
23.
Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Silva Pontes c. Portugal du 23 mars 1994,
n°
286-A, p. 15, § 39).
24.
Le Gouvernement admet qu’il y a eu certains retards imputables aux autorités judiciaires pendant le déroulement de la procédure, les parties ayant cependant également contribué au rallongement de celle-ci. Le Gouvernement se réfère à la surcharge du rôle du tribunal de Lagos et du tribunal de grande instance de Portimão.
25.
La Cour relève d’abord que la procédure ne revêtait pas de complexité particulière. S’agissant du comportement du requérant, les quelques retards dont il est responsable ne sauraient expliquer la durée totale de la procédure.
26.
Pour ce qui est du comportement des autorités compétentes, la Cour prend note de la position du Gouvernement. Elle ne saurait accepter les multiples retards pendant le déroulement de la procédure, imputables aux autorités judiciaires et pour lesquels le Gouvernement n’a fourni aucune explication convaincante. La surcharge du rôle des juridictions saisies ne constitue pas une telle explication.
27.
La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir
Frydlender c. France
[GC], n° 30979/96, § 45, CEDH 2000-VII).
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
M. Minnema demande pour préjudice matériel la somme qu’il réclamait devant les juridictions internes, à savoir 619
200 escudos portugais (PTE).
Il demande par ailleurs 7
000
000 PTE pour préjudice moral.
30.
Le Gouvernement soutient que le montant demandé au titre du préjudice matériel ne présente aucun lien de causalité avec la violation alléguée. Quant au préjudice moral, la somme en cause serait excessive.
31.
La Cour ne décèle aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc ses prétentions à cet égard.
En revanche, le fait que la procédure s’est prolongée au-delà du délai raisonnable a sans doute causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant la somme de 900
B.
Frais et dépens
32.
Le requérant demande à ce titre 300
000 PTE, plus le montant dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée. Il demande également 89
000 PTE qu’il a dû payer pour les frais de justice à l’issue de la procédure litigieuse.
33.
Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.
34.
La Cour décide en équité d’allouer au requérant 250
000 PTE de ce chef, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée.
C.
Intérêts moratoires
35.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable au Portugal à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 7
% l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
900
000 (neuf cents mille) escudos portugais pour dommage moral,
ii.
250
000 (deux cents cinquante mille) escudos portugais, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 7
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 mars 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président