SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BENTO DA MOTA c. PORTUGALIA (solicitarea nr. 42666/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 iunie 2001 DEFINITIVF 28/09/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Bento da Mota c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonp Agha judecători Grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 7 iunie 2001, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (nr. 426306/98) îndreptată împotriva Republicii Portugalia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Fernando Eduardo Bento da que ( La 3 august 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de dl F. Teixeira da Mota, avocat în baroul de la Lisabona. Guvernul portughez este reprezentat de agentul său, dl Teixeira da Mota. A. Henrique Gaspar, procuror general adjunct. Reclamantul susținea că procedura civilă la care a fost parte a avut o durată excesivă. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost atribuită celei de a patra secțiuni a Curții (articolul (1) din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Prin decizia din 28 septembrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). Reclamantul este un resortisant portughez, născut în 1949 și rezident în Malveira (Portugalia). La 3 iulie 1989, reclamantul și alte două persoane au depus o cerere de despăgubire în fața Tribunalului din Mafra împotriva mai multor alte persoane și societăți. La 19 septembrie 1989, judecătorul a ordonat citația inculpaților. 11. La 26 octombrie 1989, mai mulți inculpați și-au depus memoriile ca răspuns. În aceeași zi, doi dintre inculpați au cerut intervenția forțată a primăriei din Mafra. 12. La 20 decembrie 1991, judecătorul a emis o decizie pregătitoare (despacho saneador) care preciza faptele deja stabilite și cele care rămân de stabilit. Judecătorul a respins, de asemenea, cererea de intervenție forțată a primăriei din Mafra 14. La 16 ianuarie 1992, reclamanții au ridicat problema nulității deciziei pregătitoare și au susținut că nu au primit nicio notificare cu privire la concluziile în răspuns. printr-o ordonanță din 30 aprilie 1992, judecătorul a acceptat această cerere și a hotărât că grefa trebuia să notifice concluziile ca răspuns reclamanților. La 11 iunie 1992, reclamanții și-au prezentat replica. La 4 decembrie 1992, judecătorul a emis o nouă decizie pregătitoare, iar unele dintre părți au prezentat plângeri, asupra cărora judecătorul a stat la 23 februarie 1993. 16. La data de 4 martie 1993, unul dintre inculpați și-a asumat răspunderea pentru proprietatea în cauză. Prin ordonanța din 21 aprilie 1993, judecătorul a fost de acord să procedeze la instanță și a stabilit desemnarea experților la data de 6 mai 1993. La data de 7 decembrie 1993, reclamantul a prezentat observații cu privire la raportul de competență. Experții au prezentat unele clarificări la data de 27 aprilie 1994. 17. Prin ordonanța din 4 mai 1994, judecătorul l-a fixat la reședința din 16 iunie 1994. Cu toate acestea, aceasta nu a avut loc în acea zi, din cauza absenței avocaților părților și a fost amânată la 13 octombrie 1994. Lacul nu a avut loc în ziua menționată din cauza absenței unuia dintre judecătorii tribunalului colegial. Aceaceasta a fost stabilită la 23 februarie 1995. Ziua a spus, tribunalul, constatând că unii dintre martorii nu au fost convocați de grefa sa, a amânat la 6 iulie 1995. În ziua menționată, tribunalul a fost amânat la 23 noiembrie 1995, deoarece tribunalul a ținut o altă audiere într-o procedură penală. În ziua menționată a fost amânată la 9 mai 1996 din cauza absenței unuia dintre judecători. La 28 noiembrie 1996, tribunalul a ținut o altă audiere într-o procedură penală. La 28 noiembrie 1996 și 20 martie 1997, Tribunalul nu a avut loc din același motiv. La 13 noiembrie 1997, Tribunalul, cu privire la faptul că unul dintre judecători nu era prezent, a amânat în instanță pe data de 18 noiembrie 1997, președintele Curții de Apel ( Tribunalul da Relação ) de la Lisabona desemnează un alt judecător în locul celui care era absent. La 17 septembrie 1998. 19. La 9 februarie 1998, părțile încheie un acord amiabil, care a fost aprobat de judecător la 11 februarie 1998. Recurentul denunță durata procedurii în cauză. El declară încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Perioada care trebuie luată în considerare a început odată cu depunerea cererii la 3 iulie 1989 și a fost încheiată prin decizia de omologare a regulamentului amiabil încheiat între părți la 11 februarie 1998 și, prin urmare, a durat opt ani și șapte luni 22. Pentru a verifica dacă a fost depășit termenul rezonabil, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Silva Pontes c. Portugalia din 23 martie 1994, 286-A, p. 15, § 39). Guvernanța recunoaște că a fost depășită termenul rezonabil. 24. Curtea ia notă de poziția guvernului. Ea nu poate accepta, de asemenea, întârzierile efectuate în speță, în special în cazul amânărilor în culpă (a se vedea §§ 17-18 de mai sus). 25. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 27. Dl Bento da Mota evaluează prejudiciul său la 2 000 Se referă la costurile de reparare a imobilului în cauză, precum și la neplăcerile cauzate de durata excesivă a procedurii, care ar fi fost la originea acceptării unei soluții amiabile. 28. Guvernul susține că prejudiciul nu a fost demonstrat și nu dezvăluie o legătură cauzală cu încălcarea constatată. 29. Curtea arată că reclamantul nu poate pretinde a fi despăgubit pentru costurile de reparare a imobilului în cauză. Întradevăr, numai întârzierea procedurii este în discuție aici. Aceasta a cauzat cu siguranță un prejudiciu moral reclamantului care a justificat acordarea unei părți. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, Curtea alocă în acest sens reclamantului suma de 900 000 PTE. Întrucât reclamantul nu a solicitat plata unor taxe și cheltuieli de judecată, nu este necesar să i se acorde o sumă în acest scop. Interese moratorii 31. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă Portugaliei la data adoptării prezentei hotărâri este de 7 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN L , că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma de 900 000 (9 sute de mii) ecudos portughez pentru daune morale pe care această sumă va crește cu un interes simplu cu 7 % l an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 28 iunie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
c. PORTUGAL
(Requête n° 42636/98)
ARRÊT
28 juin 2001
28/09/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention.
En l’affaire Bento da Mota c. Portugal,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 juin 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
42636/98) dirigée contre la République du Portugal et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Fernando Eduardo Bento da Mota («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 3
août 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
3.
Le requérant alléguait que la procédure civile à laquelle il était partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n°
11).
5.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27
§
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement.
6.
Par une décision du 28 septembre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1949 et résidant à Malveira (Portugal).
9.
Le 3 juillet 1989, le requérant et deux autres personnes introduisirent devant le tribunal de Mafra une demande en dommages et intérêts contre plusieurs autres personnes et sociétés. Ils alléguaient que leur immeuble avait subi plusieurs dégâts causés par la construction d’un immeuble voisin.
10.
Le 19 septembre 1989, le juge ordonna la citation à comparaître des défendeurs.
11.
Le 26 octobre 1989, plusieurs défendeurs déposèrent leurs mémoires en réponse. Le même jour, deux des défendeurs demandèrent l’intervention forcée de la mairie de Mafra.
12.
Au 11 mai 1990, tous les défendeurs avaient déjà déposé leurs conclusions en réponse.
13.
Le 20 décembre 1991, le juge rendit une décision préparatoire (
despacho saneador
) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir. Le juge rejeta par ailleurs la demande d’intervention forcée de la mairie de Mafra.
14.
Le 16 janvier 1992, les demandeurs soulevèrent la question de la nullité de la décision préparatoire. Ils alléguaient ne pas avoir reçu notification des conclusions en réponse. Par une ordonnance du
30 avril 1992, le juge fit droit à cette demande et détermina que le greffe devait notifier les conclusions en réponse aux demandeurs. Le 11 juin 1992, les demandeurs présentèrent leur réplique.
15.
Le 4 décembre 1992, le juge rendit une nouvelle décision préparatoire. Certaines des parties présentèrent des réclamations, sur lesquelles le juge statua le 23 février 1993.
16.
Le 4 mars 1993, l’un des défendeurs demanda l’expertise de l’immeuble en cause. Par une ordonnance du 21 avril 1993, le juge accepta de procéder à l’expertise et fixa la désignation des experts au 6 mai 1993. La date de l’expertise fut fixée au 1
er
juin 1993. Les experts déposèrent leur rapport le 24 novembre 1993. Le 7 décembre 1993, le requérant présenta des observations sur le rapport d’expertise. Les experts déposèrent certains éclaircissements le 27 avril 1994.
17.
Par une ordonnance du 4 mai 1994, le juge fixa l’audience au
16 juin 1994. Toutefois, elle n’eut pas lieu ce jour-là, en raison de l’absence des avocats des parties et fut reportée au 13 octobre 1994. L’audience n’eut pas lieu le jour dit en raison de l’absence de l’un des juges du tribunal collégial. Elle fut fixée au 23 février 1995. Le jour dit, le tribunal, constatant que certains des témoins n’avaient pas été convoqués par le greffe, ajourna l’audience au 6 juillet 1995. Le jour dit, l’audience fut reportée au 23
novembre 1995 car le tribunal tenait une autre audience dans une procédure pénale. Le jour dit, l’audience fut reportée au 9 mai 1996 en raison de l’absence de l’un des juges. Le jour dit, l’audience fut reportée au 28 novembre 1996 car le tribunal tenait une autre audience dans une procédure pénale. Les 28 novembre 1996 et 20 mars 1997, l’audience n’eut pas lieu pour ce même motif. Le 13 novembre 1997, le tribunal, constatant que l’un des juges ne se trouvait pas présent, ajourna l’audience
sine die
.
18.
Le 18 novembre 1997, le président de la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne désigna un autre juge en remplacement de celui qui était absent. L’audience fut fixée au 17 septembre 1998.
19.
Le 9 février 1998, les parties conclurent un règlement amiable, qui fut homologué par le juge le 11 février 1998.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
20.
Le requérant dénonce la durée de la procédure en cause. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
21.
La période à considérer a débuté avec l’introduction de la demande, le 3 juillet 1989, et s’est terminée par la décision d’homologation du règlement amiable conclu entre les parties, le 11 février 1998. Elle a donc duré huit ans et sept mois.
22.
Pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Silva Pontes c. Portugal du 23 mars 1994,
n°
286-A, p. 15, § 39).
23.
Le Gouvernement admet qu’il y a eu dépassement du délai raisonnable.
24.
La Cour prend note de la position du Gouvernement. Elle ne saurait par ailleurs accepter les retards vérifiés en l’espèce, surtout lors des reports successifs d’audience (voir §§ 17-18 ci-dessus).
25.
Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
27.
000
000 escudos portugais (PTE). Il se réfère aux coûts de réparation de l’immeuble en question ainsi qu’aux désagréments causés par la durée excessive de la procédure, qui auraient été à l’origine de l’acceptation d’un règlement amiable.
28.
Le Gouvernement soutient que le préjudice allégué n’a pas été démontré et ne révèle pas de lien de causalité avec la violation constatée.
29.
La Cour relève que le requérant ne saurait prétendre être dédommagé pour les coûts de réparation de l’immeuble en cause. En effet, seule la lenteur de la procédure est ici en cause. Celle-ci a certainement causé un tort moral au requérant justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à ce titre, au requérant, la somme de 900
B.
Frais et dépens
30.
Le requérant n’ayant pas réclamé le paiement de frais et dépens, il n’y a pas lieu de lui accorder une somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
31.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable au Portugal à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 7
% l
’
an.
1.
Dit
, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, la somme de 900
000 (neuf cents mille) escudos portugais pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 7
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président