a cererii nr. 40892/98
prezentată de Ettien Laurent KOUA POIRREZ
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință din 13 martie 2001 într-o cameră compusă din
domnii W. Fuhrmann, președinte, J.-P. Costa, P. Kūris, doamnele F. Tulkens, judecătoare, domul K. Jungwiert, doamnele H.S. Greve, judecătoare, domul M. Ugrekhelidze, judecător,
și doamna S. Dolle, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 12 martie 1998 și înregistrată la 24 aprilie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența pentru examinarea cererii,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate în răspuns de reclamant,
Având în vedere comentariile prezentate de domnul Bernard Poirrez,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul este de naționalitate ivoiriene, născut în 1966 la Bouaké (Côte-d'Ivoire). În Franța din 1987, locuiește în prezent în regiunea parizienă. Este reprezentat în fața Curții de doamna Jean-François Gondard, avocat la baroul din Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul suferă de o incapacitate fizică din vârsta de 7 ani. A fost adoptat în iulie 1987 de un cetățean francez, adoptie recunoscută prin hotărâre a tribunalului din Bouaké. Această hotărâre a fost supusă unei decizii de exequatur a tribunalului de mare instanță din Bobigny la 11 decembrie 1987.
În decembrie 1987, reclamantul a depus o declarație de naționalitate franceză, care a fost declarată inadmisibilă, pe motiv că avea mai mult de 18 ani la data cererii sale. A declarat apel în fața tribunalului de mare instanță din Bobigny. Cererea sa a fost declarată inadmisibilă printr-o hotărâre a tribunalului de mare instanță din Bobigny datată 15 ianuarie 1991. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărâre a curții de apel din Paris datată 24 iunie 1993.
În paralel, reclamantul a primit recunoaștere a unui grad de incapacitate de 80% de comisia tehnică de orientare și reclasare profesională (C.O.T.O.R.E.P.) din Seine-Saint-Denis și i s-a atribuit o carte de invaliditate. În mai 1990, a cerut atunci să beneficieze de alocația pentru adulți cu handicap de la casa de allocații familiale (C.A.F.) din regiunea parizienă. Se invoca calitatea sa de rezident francez, cetățean ivorian, și aceea de fiu adoptiv al unui cetățean francez rezident în Franța și lucrand în Franța. Cererea sa a fost respinsă pe motiv că, nefiind nici cetățean francez, nici cetățean al unui stat semnatăr al unei convenții de reciprocitate cu privire la atribuirea alocației adulților cu handicap, nu îndeplinea condițiile de atribuire prevăzute de articolul L. 821-1 din codul securității sociale (a se vedea partea B mai jos).
Prin decizie din 6 septembrie 1990, comisia de recurs amiabil, sesizată cu recursul reclamantului, a confirmat decizia atacată pe motiv că reclamantul nu îndeplinea condițiile prevăzute de articolul L. 821-1 din codul securității sociale. Administrația a notat că Côte-d'Ivoire, țara a cărei cetățean este reclamantul, nu a încheiat cu Franța nicio convenție de reciprocitate cu privire la alocația pentru adulți cu handicap.
La 26 februarie 1991, reclamantul a sesizat tribunalul afacerilor securității sociale din Bobigny cu un recurs de anulare a deciziei de respingere a cererii sale. Reclamantul și C.A.F. și-au depus concluziile respectiv la 26 februarie și 25 aprilie 1991.
Prin hotărâre din 12 iunie 1991, tribunalul a decis să se suspende pronunțarea și a trimis o întrebare prejudiciară Curții Europene de Justiție din Luxemburg, pentru a determina dacă excluderea alocației pentru adulți cu handicap în beneficiul reclamantului, membru al familiei (descendență adoptată) al unui cetățean al comunității europene rezident în țara a cărei cetățean este șeful de familie (adoptătorul) (prevăzut de textul francez) era în conformitate cu dispoziții europene ce rezultă din tratatul instituind comunitățile europene (tratatul C.E.E.). Prin hotărâre din 16 decembrie 1992, Curtea Europeană de Justiție din Luxemburg a răspuns la întrebarea prejudiciară pronunțandu-se pentru conformitatea textului francez cu dispoziții europene ale tratatului C.E.E. A notat că tatăl adoptiv al reclamantului, deoarece nu și-a exercitat dreptul la libera circulație în cadrul Comunității Europene, nu putea pretinde calitatea de "muncitor migrant", categorie la care se aplică dispoziții europene invocate.
Prin hotărâre din 31 martie 1993, tribunalul afacerilor securității sociale din Bobigny, aplicând răspunsul dat de Curtea Europeană, a decis că recursul reclamantului era neîntemeiат și l-a respins. Reclamantul a declarat apel asupra acestei hotărâri la 27 iulie 1993. A cerut asistență juridică la 23 noiembrie 1993.
La 14 ianuarie 1994, biroul de asistență juridică din apropierea tribunalului de mare instanță din Paris a respins cererea de asistență juridică formulată de reclamant în cadrul acestui apel, pe motiv că cererea sa era în mod evident lipsită de temei. La 21 februarie 1994, reclamantul a declarat apel asupra acestei decizii de respingere. Printr-o decizie din 5 mai 1994, președintele Biroului de Asistență Juridică a admis cererea sa.
Prin hotărâre din 19 iunie 1995, curtea de apel din Paris a confirmat hotărârea din 31 martie 1993. A reamintit dispoziții articolului L. 821-1 din codul securității sociale și absența unei convenții de reciprocitate între Franța și țara a cărei cetățean este reclamantul cu privire la atribuirea alocației.
La 2 mai 1996, reclamantul a declarat recurs în casație împotriva acestei hotărâri. Reclamantul și C.A.F. și-au depus memoriile respectiv la 1 august și 21 octombrie 1996. La 2 iunie 1997 a fost desemnat consilierul raportor, care și-a depus raportul la 10 octombrie 1997. Ședința în fața Curții de Casație a avut loc la 27 noiembrie 1997. Prin hotărâre din 22 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul declarat de reclamant, formulat după cum urmează:
Cu privire la motivul reclamantului, că "(...) art. 26 al pactului de la New York interzice orice discriminare, în special din motive de origine națională; că curtea de apel, care a refuzat să acorde o alocare de adult cu handicap domnului Koua Poirrez din cauza naționalității sale, a încălcat puterea obligatorie a acestei dispoziții, pe care a încălcat-o în consecință prin refuzul de a o aplica (...)"
Curtea s-a exprimat după cum urmează:
"art. 26 din pactul internațional de la New York din 19 decembrie 1966, care interzice orice discriminare din motive de origine națională, nu ar trebui interpretat ca interzicând toate condițiile de naționalitate la care legea națională subordonează obținerea unui drept; că curtea de apel, reamintind termenii articolului L. 821-1 din Codul Securității Sociale, care rezervă persoanelor de cetățenie franceză sau cetățenilor unui stat care a încheiat o convenție de reciprocitate dreptul de a obține alocația pentru adulți cu handicap, a decis corect că domnul Koua Poirrez, de cetățenie ivoiană, nu putea pretinde această alocare, în absența unei convenții de reciprocitate între Franța și Côte-d'Ivoire; (...)".
După adoptarea legii din 11 mai 1998 ridicând condiția de cetățenie pentru acordarea prestațiilor noncondiționate, reclamantul a depus o nouă cerere de acordare a alocației pentru adulți cu handicap, începând din 1 iunie 1998. După ce cererea sa a fost respinsă de C.A.F., a sesizat din nou tribunalul afacerilor sociale. Prin hotărâre din 11 iunie 1999, tribunalul afacerilor sociale a declarat recursul neîntemeiat pe motiv că reclamantul nu a respectat condițiile formale de prezentare a cererii sale de alocare. Nu depusese, în fapt, la C.A.F. toate documentele justificând situația sa financiară. Reclamantul a declarat apel asupra acestei hotărâri. Din informații furnizate de Guvern și neconteste de reclamant, datând din martie 2000, la cererea C.A.F., C.O.T.O.R.E.P. a reexaminat dosarul și a acordat reclamantului beneficiul alocației pentru perioada iunie 1998 până în noiembrie 2000.
a. Beneficiul alocației pentru adulți cu handicap a fost abordat prin legea nr. 75-534 din 30 iunie 1975 privind orientarea în favoarea persoanelor cu handicap. Articolul L. 821-1 din codul securității sociale prevede acest minim de venituri pentru orice persoană cu handicap, sub rezerva respectării anumitor condiții:
"Orice persoană de cetățenie franceză sau cetățean al unui stat care a încheiat o convenție de reciprocitate cu privire la atribuirea alocațiilor pentru adulți cu handicap, rezident pe teritoriul metropolitanului (...) care a depășit vârsta deschizând dreptul la alocația de educație specială prevăzută de articolul L. 541-1, a cărui incapacitate permanentă este cel puțin egală cu un procent fixat prin decret, primește o alocare pentru adulți cu handicap atunci când nu poate pretinde sub titlul unui regim de securitate socială, un regim de pensie de retragere sau o legislație specială pentru un avantaj de bătrânețe sau invaliditate sau o rentă de accident de muncă cu un montant cel puțin egal cu alocația menționată".
Condiția de cetățenie stabilită de acest text a fost apoi ridicată prin legea nr. 98-439 din 11 mai 1998 privind intrarea și sederea străinilor în Franța și dreptul de azil. Orice străin rezident în mod regulat în Franța putea deci cere beneficiul alocației pentru adulți cu handicap.
b. Articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare se citește după cum urmează:
"Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție. Această responsabilitate nu este angajată decât printr-o culpă grea sau printr-un refuz de justiție."
1.
Reclamantul, fiu adoptiv al unui cetățean francez, se plânge de o încălcare combinată a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 14 din Convenție. Consideră că alocația pentru adulți cu handicap constituie un "bun" de care este privat în mod discriminatoriu pe baza unică a cetățeniei sale ivoiriene, Côte-d'Ivoire neavând un acord de reciprocitate cu Franța.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii relative la refuzul de a-i acorda alocația pentru adulți cu handicap.
3.
Invocă, de asemenea, fără alte precizări, încălcarea articolului 6, în ceea ce garantează dreptul la un tribunal independent și imparțial, în cadrul procedurii relative la cererea sa de cetățenie.
1.
Reclamantul se plânge de o încălcare combinată a articolelor 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 14 din Convenție, care sunt formulate după cum urmează:
art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciun județean nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziții anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."
art. 14 prevede:
"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, membru al unei minorități naționale, avere, naștere sau orice altă situație."
Reclamantul consideră că alocația pentru adulți cu handicap constituie un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că refuzul de a-i acorda alocația pentru adulți cu handicap încalcă dreptul suo de a respecta acest bun. Estimează că acest refuz se bazează pe un criteriu discriminatoriu, și anume situația sa de străin din țară non-membră a Uniunii Europene și nusemnatară a unei convenții de reciprocitate cu privire la acordarea alocației pentru adulți cu handicap.
Guvernul pârât contestă această teză. Consideră că dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu include prestații noncondiționate cum este alocația pentru adulți cu handicap. Aceasta din urmă reprezintă mai mult o asistență decât o creanță reală sau un drept achiziționat, ceea ce este ilustrat de caracterul suo nedeterminat și condiționat în conformitate cu legislația franceză. Guvernul concluzionează deci inadmisibilitatea ratione materiae a acestui motiv de speță.
Guvernul consideră, în final, că motivul de speță al reclamantului pornind de la o discriminare contrară articolului 14 este neîntemeiат. Observă că distincția operată, înainte de legea din 1998, între cetățenii și străini cu privire la alocații pentru adulți cu handicap răspundea unui scop legitim, și anume echilibrului între veniturile și cheltuielile statului în domeniu social. Condiția de proporționalitate era, de asemenea, respectată, în sensul că străinii nu erau lipsiți de toată resursa, deoarece puteau, în special, beneficia de Venit Minim de Inserare (R.M.I.). Guvernul subliniază, în plus, că reclamantul, dacă nu ar fi putut dobândi cetățenia franceză prin declarație, ar fi putut solicita naturalizarea sa și să beneficieze de alocația pentru adulți cu handicap fără să i se opună condiția de cetățenie.
Reclamantul contestă această teză. Consideră că alocația pentru adulți cu handicap constituie un adevărat drept patrimonial achiziționat atunci când au fost atinse un anumit nivel de venituri și grad de invaliditate, ceea ce era cazul deja din prima cerere din 1990. Refuzul C.A.F. de a-i acorda această alocare încalcă deci dreptul suo, și anume din cauza cetățeniei suo străine.
Pe cale subsidiară, Guvernul consideră că reclamantul nu mai poate pretinde calitatea de victime a unei discriminări între cetățeni și străini din cauza adoptării legii din 1998, care are scopul de a pune capăt acestei diferențieri de tratament (v. decizie X. c. Danemarca din 5.12.78, Decizii și Rapoarte 15, p. 128). Reclamantul poate deci beneficia de alocație în aceleași condiții ca orice altă persoană de cetățenie franceză. Reclamantul a depus de fapt o cerere în acest sens în fața tribunalului afacerilor de securitate socială care, prin hotărâre din 11 iunie 1999, l-a invitat "să-și regularizeze cât mai repede posibil cererea informală". Ulterior, Guvernul a informat Curtea că, la cererea casei de allocații familiale (C.A.F.) din Seine-Saint-Denis, C.O.T.O.R.E.P. acordase în martie 2000 beneficiul alocației adulților cu handicap pentru perioada iunie 1998 până în noiembrie 2000.
Reclamantul consideră că reforma rezultată din legea din 1998 ilustrează exact luarea în considerare de către Stat a caracterului discriminatoriu al sistemului anterior. În pofida afirmațiilor Guvernului cu privire la adoptarea unei legi mai favorabile, consideră că are în continuare calitatea de victime a unui atac discriminatoriu asupra bunurilor suo, întrucât Statul îi este în continuare datornic pentru totalul alocațiilor acoperind perioada 1990 la 1998 și că la data de 3 ianuarie 2000 nu primise alocația în cauză, din motive pretinse de Guvern. Contestă, în final, argumentul din posibilitate de naturalizare din motive expuse mai jos referitor la parțialitatea pretinsă a instanțelor competente în materie. Indică deci că poate în continuare pretinde calitatea de "victime" a încălcării pretensei Convenției pentru ceea ce estimează a fi creanțe între 1990 și 1998.
Cu privire la calitatea de victime a reclamantului, Curtea reamintește că o "decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de 'victime' decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi au reparat încălcarea Convenției" (sentință Aamur c. Franța din 25 iunie 1996, Culegere de sentințe și decizii 1996-III, p. 846, § 36 și Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, CEDH 1999-VI, § 44).
În prezenta speță, presupunând că intervenția legii din 1998 ar putea fi considerată o recunoaștere explicită sau în substanță a unei pretenkinse încălcări a articolului 1 din protocolul nr. 1 combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea estimează că nu furnizează o reparație adecvată în sensul jurisprudenței sale. Într-adevăr, legea nu are efect retroactiv. În plus, dacă reclamantul a obținut versarea alocației contestate, începând din iunie 1998, Curtea observă că nici o compensație nu i-a fost acordată pentru perioada anterioară 1990 - iunie 1998, acoperit de procedura națională litigiasă. Curtea consideră deci că reclamantul nu a obținut reparație, nici chiar în substanță, pentru ceea ce se referă la presupusa încălcare. Rezultă că excepția pornind de la pierderea calității de "victime" a reclamantului nu ar putea fi admisă în prezenta speță.
După ce a examinat preliminary argumentația părților în lumina jurisprudenței sale în materie, Curtea estimează că acest motiv de speță pune întrebări juridice sau de fapt complexe, care necesită, inclusiv chestiunea competenței ratione materiae, o examinare pe fond.
În consecință, această parte a cererii nu ar putea fi respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile relative la refuzul de a-i acorda alocația pentru adulți cu handicap. În partea sa relevantă, art. 6 § 1 prevede:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Reclamantul consideră că procedura care a început cu recursul suo adresat comisiei de recurs amiabil la 25 mai 1990 și s-a încheiat prin hotărâre a Curții de Casație la 22 ianuarie 1998 a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție.
1.Cu privire la excepția neepuizării căilor de atac interne
Guvernul consideră că reclamantul nu a respectat regula epuizării căilor de atac interne prevăzută de art. 35 § 1 din Convenție. Ar fi trebuit să exercite recursul indemnitariu prevăzut de articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare pentru a remedia încălcarea de care se plânge. Guvernul se referă la hotărârea tribunalului de mare instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 confirmată prin hotărâre a curții de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, care a devenit definitivă din lipsă de recurs. Adaugă că această jurisprudență a fost confirmată de două decizii recente din 9 iunie și 22 septembrie 1999 ale tribunalului de mare instanță din Paris.
Reclamantul răspunde că argumentul Guvernului nu este relevant, acest recurs nefiind eficace din punctul suo de vedere în ceea ce privește obligația de a epuiza căile de atac interne.
Curtea reamintește că orice reclamant trebuie să fi dat instanțelor interne oportunitatea pe care art. 35 § 1 din Convenție are scopul de a o acorda în principiu statelor contractante: să evite sau să remedieze încălcările pretinse împotriva sa (sentință Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Cu toate acestea, dispoziții articolului 35 § 1 prescriu epuizarea doar a recursurilor care sunt atât legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipseste eficacitatea și accesibilitatea necesare; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special sentințele Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11-12, § 27; Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 87-88, § 38). Curtea recunoaște că este din ce în ce mai frecvent, în special în domeniu nerespectării termenului rezonabil, ca instanțele franceze aplică articolul L. 781-1 din Codul organizării judiciare referindu-se la art. 6 § 1 din Convenție. În prezenta speță, procedura litigiasă fiind încheiat pe plan intern, acest recurs indemnitariu ar putea deci remedia în mod adecvat presupusa încălcare (Camilla c. Franța, decizie, nr. 38840/97, 8.12.1998). Cu toate acestea, epuizarea căilor de atac interne se apreciază, cu excepții, la data introducerii cererii în fața Curții. Or, în prezenta speță, observă că hotărârile și hotărârile menționate de Guvern sunt posterioare introducerii cererii, și anume la 12 martie 1998.
De aici rezultă că nu ar trebui reproșat reclamantului că nu a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, un recurs care nu prezenta, la acel moment, caracterele certitudini și eficacității cerute (Zutter c. Franța, decizie, nr. 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, decizie, nr. 44952/98 și 44953/98, 7.11.2000). De aici rezultă că excepția neepuizării ridicată de Guvern nu ar trebui admisă.
2.Cu privire la caracterul rezonabil al duratei
Guvernul pârât consideră, ca titlu principal, că acest motiv de speță este inadmisibil, deoarece incompatibil ratione materiae cu dispoziții articolului 6 § 1; în fapt, reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui "drept de natură civilă" în sensul acestui text, deoarece legislația aplicabilă la momentul faptelor cauzei nu-i conferea un drept la obținerea alocației litigioase. Ca titlu subordonat, Guvernul estimează că motivul de speță pornind de la durata excesivă a procedurii este neîntemeiат din cauza complexității incontestabile a cauzei (în special ilustrat prin necesitatea judecătorului de fond de a trimite o întrebare prejudiciară Curții a Comunităților Europene) și importanța redusă pe fond, ceea ce excluzea necesitatea unei diligențe particulare (reclamantul putând beneficia de R.M.I.). Guvernul insistă, de asemenea, asupra faptului că reclamantul a multiplicat procedurile și că instanțele sesizate au fost suficient de diligente când au hotărât asupra cazului suo.
Reclamantul respinge această analiză. Consideră că contestația sua poartă efectiv asupra unui "drept de natură civilă" în sensul articolului 6 § 1, deoarece ar fi trebuit să beneficieze de alocația litigiasă din cauza incapacității sale recunoscute și, indiferent de cetățenie. Subliniază că ar fi putut invoca acest drept pe baza textelor europene având o valoare superioară cea a dreptului francez. Se referă la acest punct la o sentință a Curții de Casație din 17 octombrie 1996 care recunoștea acordarea alocației pentru adulți cu handicap unui algerian din cauza existenței unui acord încheiat între Algeria și Comunitatea Economică Europeană (CEE) și o hotărâre a tribunalului afacerilor de securitate socială din Haute-Savoie din 15 mai 1997, care, pentru a acorda această alocare, se baza pe convenția din Lomé. În fine, reclamantul contestă analiza Guvernului cu privire la lungimea procedurii, estimând din partea sa că cauza suo nu prezenta o complexitate justificând o asemenea durată și că adevăratul motiv al acestei durate excessive rezidă în lipsa de diligență a autorităților franceze.
După ce a examinat preliminary argumentația părților în lumina jurisprudenței sale în materie, Curtea estimează că acest motiv de speță pune întrebări juridice sau de fapt complexe, inclusiv aplicabilitatea articolului 6, care necesită o examinare pe fond. În consecință, această parte a cererii nu ar putea fi respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată.
3.
Reclamantul invocă, de asemenea, fără alte precizări, încălcarea articolului 6, în ceea ce garantează dreptul la un tribunal independent și imparțial, în cadrul procedurii relative la cererea suo de cetățenie. Curtea observă că motivul de speță nu este deloc susținut de reclamant. În măsura în care este competentă să cunoască, nu a observat nicio aparență de încălcare a articolului invocat. Rezultă că motivul de speță este în mod evident neîntemeiات în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate,
Declară
admisibile, cu toate mijloacele de fond rezervate, motivele de speță ale reclamantului privind respingerea cererii suo de alocare pentru adulți cu handicap vizând art. 6 § 1 din Convenție (aplicabilitate și termen rezonabil), art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție;
Declară
cererea inadmisibilă pentru restul.
Grefier
Președinte
de la requête n° 40892/98
présentée par Ettien Laurent KOUA POIRREZ
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
13 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mars 1998 et enregistrée le 24
avril 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les commentaires soumis par M. Bernard Poirrez,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est de nationalité ivoirienne, né en 1966 à Bouaké (Côte-d’Ivoire). En France depuis 1987, il réside actuellement dans la région parisienne. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jean-François Gondard, avocat au barreau de Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant souffre d’un handicap physique depuis l’âge de 7 ans. Il fut adopté en juillet 1987
par un ressortissant français, adoption reconnue par jugement du tribunal de Bouaké. Ce jugement fit l’objet d’une décision d’exequatur du tribunal de grande instance de Bobigny le 11 décembre 1987.
En décembre 1987, le requérant souscrivit une déclaration de nationalité française, qui fut déclarée irrecevable, au motif qu’il avait plus de 18 ans à la date de sa demande. Il interjeta appel devant le tribunal de grande instance de Bobigny. Sa demande fut jugée irrecevable par un jugement du tribunal de grande instance de Bobigny en date du 15 janvier 1991. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris daté du 24
juin 1993.
Parallèlement, le requérant se vit reconnaître un taux d’incapacité de 80
% par la commission technique d’orientation et de reclassement professionnel (C.O.T.O.R.E.P.) de la Seine-Saint-Denis et se vit attribuer une carte d’invalidité. En mai 1990, il demanda alors à bénéficier de l’allocation d’adulte handicapé à la caisse d’allocations familiales (C.A.F.) de la région parisienne. Il se prévalait de sa qualité de résidant français, de nationalité ivoirienne, et de celle de fils adoptif d’un ressortissant français résidant en France et y travaillant. Sa demande fut rejetée au motif qu’étant ni de nationalité française, ni ressortissant d’un pays signataire d’une convention de réciprocité en matière d’attribution d’allocation aux adultes handicapés, il ne remplissait pas les conditions d’attribution posées par l’article L. 821-1 du code de la sécurité sociale (voir partie B ci-après).
Par une décision du 6 septembre 1990, la commission de recours amiable, saisit sur recours du requérant, confirma la décision attaquée au motif que le requérant ne remplissait pas les conditions prévues à l’article L.
821-1 du code de la sécurité sociale. L’administration releva que la Côte-d’Ivoire, pays dont le requérant est le ressortissant, n’avait pas souscrit avec la France de convention de réciprocité en matière d’allocation aux adultes handicapés.
Le 26 février 1991, le requérant saisit le tribunal des affaires de sécurité sociale de Bobigny d’un recours en annulation de la décision de rejet de sa demande. Le requérant et la C.A.F. déposèrent leurs conclusions respectivement le 26 février et le 25 avril 1991.
Par jugement du 12 juin 1991, le tribunal décida de surseoir à statuer en posant une question préjudicielle à la Cour européenne de justice de Luxembourg aux fins de savoir si l’exclusion de l’allocation d’adulte handicapé au bénéfice du requérant, membre de la famille (descendant adopté) d’un ressortissant de la communauté européenne résidant dans le pays dont le chef de famille (l’adoptant) a la nationalité (prévue par le texte français) était conforme aux dispositions européennes issues du traité instituant les communautés européennes (traité C.E.E.). Par arrêt du 16
décembre 1992, la Cour européenne de justice de Luxembourg répondit à la question préjudicielle en se prononçant en faveur de la conformité du texte français aux dispositions européennes du traité C.E.E. Elle releva que le père adoptif du requérant, parce qu’il n’avait pas exercé son droit à la libre circulation au sein de la Communauté européenne, ne pouvait prétendre à la qualité de «
travailleur migrant
», catégorie à laquelle s’appliquent les dispositions européennes invoquées.
Par jugement du 31 mars 1993, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Bobigny, faisant application de la réponse apportée par la Cour européenne, décida que le recours du requérant était mal fondé et débouta ce dernier. Le requérant interjeta appel de ce jugement le 27 juillet 1993. Il demanda à bénéficier de l’aide juridictionnelle le 23 novembre 1993.
Le 14 janvier 1994, le bureau d’aide juridictionnelle près le tribunal de grande instance de Paris rejeta la demande d’aide juridictionnelle formulée par le requérant dans le cadre de cet appel, au motif que sa demande était manifestement dénuée de fondement. Le 21 février 1994, le requérant interjeta appel de cette décision de rejet. Par une décision du 5 mai 1994, le président du Bureau d’aide juridictionnelle fit droit à sa demande.
Par arrêt du 19 juin 1995, la cour d’appel de Paris confirma le jugement du 31 mars 1993. Elle rappela les dispositions de l’article L. 821-1 du code de la sécurité sociale et l’absence de convention de réciprocité entre la France et le pays de la nationalité du requérant relativement à l’attribution de l’allocation.
Le 2 mai 1996, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Le requérant et la C.A.F. déposèrent leurs mémoires respectivement le 1er août et le 21 octobre 1996. Le 2 juin 1997 fut désigné le conseiller rapporteur, qui déposa son rapport le 10 octobre 1997. L’audience devant la Cour de cassation eut lieu le 27 novembre 1997. Par arrêt du 22 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant et formulé comme suit
:
Sur le moyen du requérant tiré de ce que «
(...) l’article 26 du pacte de New-York proscrit toute discrimination, notamment en raison d’une origine nationale
; que la cour d’appel, qui a refusé d’accorder une allocation d’adulte handicapé à M. Koua Poirrez en raison de sa nationalité, a méconnu la force obligatoire de cette disposition, qu’elle a par suite violé par refus d’application (...)
»
La Cour s’exprima comme suit
:
«
l’article 26 du pacte international de New-York du 19 décembre 1966, qui prohibe toute discrimination d’origine nationale, ne saurait être interprété comme interdisant toutes les conditions de nationalité auxquelles la loi nationale subordonne l’obtention d’un droit
;
que la cour d’appel, ayant rappelé les termes de l’article L. 821-1 du Code de la sécurité sociale, qui réserve aux personnes de nationalité française, ou ressortissant d’un pays ayant conclu une convention de réciprocité, le droit à l’attribution de l’allocation aux adultes handicapés, a exactement décidé que M. Koua Poirrez, de nationalité ivoirienne, ne pouvait prétendre à cette allocation, en l’absence de convention de réciprocité entre la France et la Côte-d’Ivoire
; (...)
».
A la suite de l’adoption de la loi du 11 mai 1998 levant la condition de la nationalité pour l’octroi des prestations non contributives, le requérant forma une nouvelle demande d’octroi de l’allocation d’adulte handicapé à compter du 1er juin 1998. Sa demande ayant été rejetée par la C.A.F., il saisit de nouveau le tribunal des affaires sociales. Par jugement du 11 juin 1999, le tribunal des affaires sociales déclara ce recours mal fondé au motif que le requérant n’avait pas respecté les conditions formelles de présentation de sa demande d’allocation. Il n’avait en effet pas soumis à la C.A.F. tous les documents justifiant de sa situation financière. Le requérant interjeta appel de ce jugement. Des informations fournies par le Gouvernement et non contestées par le requérant, datant de mars 2000, à la demande de la C.A.F., la C.O.T.O.R.E.P. réexamina le dossier et accorda au requérant, le bénéfice de l’allocation pour la période de juin 1998 à novembre 2000.
a. Le bénéfice de
l’allocation aux adultes handicapés
a été envisagé par la loi n° 75-534 du 30 juin 1975 d’orientation en faveur des personnes handicapées. L’article L. 821-1 du code de la sécurité sociale prévoit ce minimum de ressources à toute personne handicapée sous réserve du respect de certaines conditions
:
«
Toute personne de nationalité française ou ressortissant d’un pays ayant conclu une convention de réciprocité en matière d’attribution d’allocations aux handicapés adultes résidant sur le territoire métropolitain (...) ayant dépassé l’âge d’ouverture du droit à l’allocation d’éducation spéciale prévue à l’article L. 541-1 dont l’incapacité permanente est au moins égale à un pourcentage fixé par décret, perçoit une allocation aux adultes handicapés lorsqu’elle ne peut prétendre au titre d’un régime de sécurité sociale, d’un régime de pension de retraite ou d’une législation particulière à un avantage de vieillesse ou d’invalidité ou une rente d’accident de travail d’un montant au moins égal à ladite allocation
».
La condition de nationalité posée par ce texte a ensuite été levée par la loi n° 98-439 du 11 mai 1998 relative à l’entrée et au séjour des étrangers en France et au droit d’asile. Tout étranger résidant de façon régulière en France pouvait dès lors demander le bénéfice de l’allocation aux adultes handicapés.
b. L’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire se lit comme suit
:
«
L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.
»
1.
Le requérant, enfant adoptif d’un ressortissant français, se plaint d’une violation combinée des articles 1er du Protocole N° 1 à la Convention et 14 de la Convention. Il estime que l’allocation d’adulte handicapé constitue un «
bien
» dont il est privé de façon discriminatoire sur le seul fondement de sa nationalité ivroirienne, la Côte d’Ivoire n’ayant pas d’accord de réciprocité avec la France.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure relative au refus de lui accorder l’allocation d’adulte handicapé.
3.
Il invoque également, sans autre précision, la violation de l’article 6, en ce qu’il garantit le droit à un tribunal indépendant et impartial, dans le cadre de la procédure relative à sa demande de nationalité.
1.
Le requérant se plaint d’une violation combinée des articles 1er du Protocole N° 1 à la Convention et 14 de la Convention, qui sont libellés comme suit :
L’article 1er du Protocole N° 1
prévoit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
».
L’article 14
prévoit :
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le requérant considère que l’allocation d’adulte handicapé constitue un «
bien
» au sens de l’article 1er du Protocole N° 1 à la Convention et que le refus de lui accorder l’allocation d’adulte handicapé méconnaît son droit au respect de ce bien. Il estime que ce refus se fonde sur un critère discriminatoire, à savoir sa condition d’étranger issu d’un pays non membre de l’Union européenne et non signataire d’une convention de réciprocité quant à l’octroi de l’allocation d’adulte handicapé.
Le Gouvernement défendeur conteste cette thèse. Il considère que le droit de propriété protégé par l’article 1 du Protocole N° 1 à la Convention n’inclut pas les prestations non contributives telles que l’allocation d’adulte handicapé. Cette dernière représente en fait plus une assistance qu’une créance réelle ou un droit acquis, ce qui est illustré par son caractère non prédéterminé et conditionnel aux termes de la législation française. Le Gouvernement conclut ainsi à l’irrecevabilité
ratione materiae
de ce grief.
Le Gouvernement considère enfin que le grief du requérant tiré d’une discrimination contraire à l’article 14 est mal fondé. Il relève que la distinction opérée, avant la loi de 1998, entre nationaux et étrangers en matière d’allocations pour adultes handicapés répondait à un but légitime, à savoir l’équilibre entre les recettes et les dépenses de l’Etat dans le domaine social. La condition de proportionnalité était également respectée en ce que les étrangers n’étaient pas privés de toute ressource puisqu’ils pouvaient notamment bénéficier du Revenu Minimum d’Insertion (R.M.I.). Le Gouvernement souligne par ailleurs que le requérant, s’il n’a pu acquérir la nationalité française par déclaration, aurait pu solliciter sa naturalisation et bénéficier de l’allocation d’adulte handicapé sans que lui soit opposable la condition de nationalité.
Le requérant conteste cette thèse. Il considère que l’allocation d’adulte handicapé constitue un véritable droit patrimonial acquis dès lors qu’un certain plafond de ressources et de taux d’invalidité ont été atteint, ce qui était le cas dès sa première demande en 1990. Le refus de la C.A.F. de lui accorder cette allocation méconnaît donc son droit, et ce, en raison de sa nationalité étrangère.
A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une discrimination entre nationaux et étrangers du fait de l’adoption de la loi de 1998 ayant pour objet de faire cesser cette différence de traitement (cf. déc. X. c/Danemark du 5.12.78, Décisions et Rapports 15, p. 128). Le requérant peut dès lors bénéficier de l’allocation dans les mêmes conditions que toute autre personne de nationalité française. Le requérant a d’ailleurs déposé une demande en ce sens devant le tribunal des affaires de sécurité sociale qui, par jugement du 11 juin 1999, l’a invité «
à régulariser au plus vite sa demande informelle
». Par la suite, le Gouvernement informa la Cour qu’à la demande de la caisse d’allocations familiales (C.A.F.) de Seine-Saint Denis, la C.O.T.O.R.E.P. avait accordé en mars 2000 le bénéfice de l’allocation aux adultes handicapés pour la période courant de juin 1998 à novembre 2000.
Le requérant estime que la réforme issue de la loi de 1998 illustre justement la prise en compte par l’Etat du caractère discriminatoire du système antérieur. Malgré les affirmations du Gouvernement relatives à l’adoption de la loi plus favorable, il considère avoir toujours la qualité de victime d’une atteinte discriminatoire à ses biens puisque l’Etat lui est toujours redevable du total des allocations couvrant la période de 1990 à 1998 en qu’en date du 3 janvier 2000, il n’avait pas perçu l’allocation en question, pour les raisons alléguées par le Gouvernement. Il conteste enfin l’argument tiré de la possibilité de sa naturalisation pour les raisons exposées ci-après relativement à la partialité alléguée des juridictions compétentes en la matière. Il indique donc pouvoir toujours se prétendre «
victime
» de la violation alléguée de la Convention pour ce qu’il estime être des créances entre 1990 et 1998.
Sur la qualité de victime du requérant, la Cour rappelle qu’une «
décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de ‘victime’ que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention
» (arrêt Aamur c. France du 25 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p. 846, § 36 et
Dalban c. Roumanie
[GC], n° 28114/95, CEDH 1999-VI, § 44).
En l’espèce, à supposer que l’intervention de la loi de 1998 puisse passer pour une reconnaissance explicite ou en substance d’une prétendue violation de l’article 1er du protocole N° 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, la Cour estime qu’elle ne fournit pas une réparation adéquate au sens de la jurisprudence. En effet, la loi n’a pas d’effet rétroactif. De plus, si le requérant a obtenu le versement de l’allocation contestée à compter de juin 1998, la Cour relève qu’aucun dédommagement ne lui a été accordé pour la période antérieure 1990 - juin 1998, couverte par la procédure nationale litigieuse. La Cour considère dès lors que le requérant n’a pas obtenu de réparation, même en substance, pour ce qui est de la violation alléguée. Il s’ensuit que l’exception tirée de la perte de la qualité de «
victime
» du requérant ne saurait être accueillie en l’espèce.
Ayant procédé à un examen préliminaire de l’argumentation des parties à la lumière de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que ce grief pose des questions de droit ou de fait complexes, qui nécessitent, y compris la question de la compétence
ratione materiae
, un examen au fond.
Par conséquent, cette partie de la requête ne saurait être rejetée comme étant manifestement mal fondée.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile relative au refus de lui accorder l’allocation d’adulte handicapé. En sa partie pertinente, l’article 6 § 1 prévoit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses
droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le requérant considère que la procédure ayant débuté avec son recours adressé à la commission de recours amiable le 25 mai 1990 et s’étant achevée par un arrêt de la Cour de cassation le 22 janvier 1998 a dépassé le délai raisonnable prescrit à l’article 6 § 1 de la Convention.
1.Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement considère que le requérant n’a pas respecté la règle de l’épuisement des voies de recours internes posée à l’article 35 § 1 de la Convention. Il aurait dû pour cela exercer le recours indemnitaire prévu à l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire afin de faire redresser la violation dont il se plaint. Le Gouvernement se réfère au jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5 novembre 1997 confirmé par arrêt de la cour d’appel de paris du 20 janvier 1999, qui est devenu définitif faute de pourvoi. Il ajoute que cette jurisprudence a été confirmée par deux décisions récentes du 9 juin et 22 septembre 1999 du tribunal de grande instance de Paris.
Le requérant répond que l’argument du Gouvernement n’est pas pertinent, ce recours n’étant pas efficace à ses yeux au regard de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes.
La Cour rappelle que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 de la Convention a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36). Néanmoins, les dispositions de l’article 35 § 1 ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11–12, § 27 ; Dalia c. France du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, pp. 87-88, § 38). La Cour reconnaît qu’il est de plus en plus fréquent, notamment dans le domaine du non-respect du délai raisonnable, que les juridictions françaises appliquent l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention. En l’espèce, la procédure litigieuse étant terminée au plan interne, ce recours indemnitaire serait donc susceptible de remédier de façon adéquate à la violation alléguée (Camilla c. France, décision, n° 38840/97, 8.12.1998). Toutefois, l’épuisement des recours internes s’apprécie, sauf exceptions, à la date d’introduction de la requête devant la Cour. Or, en l’espèce, elle note que les jugements et arrêts mentionnés par le Gouvernement, sont postérieurs à l’introduction de la requête, à savoir le 12 mars 1998.
Par conséquent, il ne saurait être reproché au requérant de n’avoir pas épuisé, avant de saisir la Cour, un recours qui ne présentait pas, à ce moment-là, les caractères de certitude et d’efficacité requis (Zutter c. France, décision, n° 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar et Lissaur van West c. France, décision, nos. 44952/98 et 44953/98, 7.11.2000). Partant, l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
2.Sur le caractère raisonnable de la durée
Le Gouvernement défendeur considère à titre principal que ce grief est irrecevable car incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de l’article 6 § 1
; en effet, le requérant ne peut se prétendre titulaire d’un «
droit de caractère civil
» au sens de ce texte puisque la législation applicable au moment des faits de l’espèce ne lui conférait pas de droit à l’obtention de l’allocation litigieuse. A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que le grief tiré de la durée excessive de la procédure est mal fondé du fait de la complexité incontestable de l’affaire (notamment illustré par la nécessité pour le juge du fond de poser une question préjudicielle à la Cour de Justice des Communautés Européennes) et de son importance réduite sur le fond, ce qui excluait la nécessité d’une diligence particulière (le requérant pouvant bénéficier du R.M.I.). Le Gouvernement insiste aussi sur le fait que le requérant a multiplié les procédures et que les juridictions saisies ont été suffisamment diligentes quand elles ont statué sur son cas.
Le requérant rejette cette analyse. Il considère que sa contestation porte effectivement sur un «
droit de caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1, car il aurait dû bénéficier de l’allocation litigieuse du fait de son invalidité reconnue et ce, quelle que soit sa nationalité. Il souligne qu’il pouvait invoquer ce droit en se fondant sur les textes européens ayant une valeur supérieure à celle du droit français. Il renvoie sur ce point à un arrêt de la Cour de cassation du 17 octobre 1996 ayant reconnu l’octroi de l’allocation d’adulte handicapé à un algérien du fait de l’existence d’un accord conclu entre l’Algérie et la Communautés économique européenne (CEE) et un jugement du tribunal des affaires de sécurité sociale de Haute-Savoie du 15
mai 1997 se fondant lui, pour octroyer cette allocation sur la convention de Lomé. Enfin, le requérant conteste l’analyse du Gouvernement quant à la longueur de la procédure,
estimant pour sa part que son affaire ne présentait pas une complexité justifiant une telle durée et que le véritable motif de cette durée excessive réside dans le manque de diligence des autorités françaises.
Ayant procédé à un examen préliminaire de l’argumentation des parties à la lumière de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que ce grief pose des questions de droit ou de fait complexes, y compris l’applicabilité de l’article 6, qui nécessitent un examen au fond. Par conséquent, cette partie de la requête ne saurait être rejetée comme étant manifestement mal fondée.
3.
Le requérant invoque également, sans autre précision, la violation de l’article 6, en ce qu’il garantit le droit à un tribunal indépendant et impartial, dans le cadre de la procédure relative à sa demande de nationalité. La Cour relève que le grief n’est nullement étayé par le requérant. Dans la mesure où elle est compétente pour en connaître, elle n’a relevé aucune apparence de violation de l’article invoqué. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant concernant le rejet de sa demande d’allocation pour adulte handicapé
visant l’article 6 § 1 de la Convention (applicabilité et délai raisonnable), l’article 1er du Protocole N° 1 et l’article 14 de la Convention ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
W.
Fuhrmann
Greffière
Président