SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47287/99 prezentate de Paule PEREZ împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 30 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J.-P. Costa Lorenzen Vajić dnii Levits Zagrebelsky, judecătorii M. N ielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, ia următoarea decizie în cunoștință de cauză. Recurenta, Paule Perez, este cetățean francez, născut în 1933 și rezident în câmpia Cafrelor (Réunion). CIRCONSTANCES DE LA L.A. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 31 iulie 1995, recurenta s-a prezentat la jandarmerie pentru a depune o plângere împotriva celor doi copii ai săi în legătură cu acte de violență voluntară și a explicat că copiii săi au vizitat-o pentru a discuta un litigiu referitor la neplata unei pensii alimentare datorate recurentei din cauza stării sale de sănătate. Fiind pasager în partea din față a unui automobil condus de fiica sa, fiul ei, care se afla în partea din spate a vehiculului, ar fi menținut pentru a face două injecții cu un produs cu o seringă. Ea a indicat că a părăsit rapid vehiculul și a fost dus la spital. Primele constatări au permis să se constate urme de înțepături asupra reclamantei, iar pe baza mărturiei, jandarmii au găsit o seringă, a cărei analiză permitea să se ajungă la concluzia prezenței diazepamului și a acidului benzoic, constituenți și în compoziția valiumului. S-a deschis o informare împotriva lui X a șefului violenței cu armă care a condus la o incapacitate totală de muncă (ITT) mai mare de opt zile (devenită mai mică de opt zile în cursul procesului de luare a deciziilor). În timpul procesului, reclamanta s-a constituit parte civilă. La 14 martie 1997, judecătorul a dat în judecată o ordonanță de nejudiciare, cu privire la motivele pe care le-a invocat el nu avea suficiente acuzații împotriva oricui trebuia să fi comis infracțiunea. Judecătorul a precizat că fiul reclamantei, presupusul autor al injecției, părăsise departamentul pentru a se alătura cabinetului său stomatologic din străinătate, în acest caz, Gabonul (...), pe care l-a injectat mamei sale un produs pe care îl injectase în mod fizic, cu o astfel de doză (...) și În cele din urmă, orice audiere [a fiului], abaterea de la anumite aspecte asupra domiciliului său, [a părut] iluzorie, ținând cont de modalitățile de executare a unei eventuale comisii de recurs în Gabon. La 7 aprilie 1997, recurenta s-a prezentat la grefa judecătorului judecătoresc și, prin contestarea primirii ordonanței, a refuzat să semneze declarația de recurs redactată de grefier. Aceasta precizează că a redactat și depus la grefă o declarație de apel personal la 7 aprilie 1997. În memoria sa adresată instanței judecătorești judecătorești, reclamanta a solicitat, printre altele, renunțarea instanței judecătorești, reluarea procesului, să i se dea un act de punere în aplicare, că plângerea sa [se referea] la bătăi și răni voluntare cu armă și premeditare și 30 de zile de la data și - având în vedere analiza seringii - cu intenție infracțională duse în departament sub constrângere pentru a fi ascultate în explicațiile lor Prin Hotărârea din 8 iulie 1997, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Saint-Denis (Réunion) a arătat că reclamanta a interjectat apelul La 11 iulie 1997, reclamanta a formulat un recurs în recurs. Iulie 1997, ea a depus o memoriu personal în care susținea că instanța de apel nu a respectat, în hotărârea sa din 8 iulie 1997, articolele 575-6, 592, 593 și 646 din Codul de procedură penală. În primul rând, aceasta În al doilea rând, aceasta adăuga că, cu încălcarea articolelor 593 și 646 mai sus, motivele hotărârii atacate care vizau condițiile notificării ordonanței de nejudiciare erau insuficiente. Pentru că nu au răspuns argumentelor recurentei prezentate în instanță în fața instanței de apel și nu au permis Curții de Casație să se asigure dacă instanța de recurs a decis asupra posibilității de a suspenda judecata până când a fost pronunțată asupra pretinsului fals împotriva notificării ordonanței de nejudiciare. Prin Hotărârea din 21 aprilie 1998, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul, exprimând după cum urmează [...] Având în vedere memoriul personal produs Cu privire la motivul unic de casare, luat din încălcarea articolelor 485 și 183 din Codul de procedură penală Prevăzut, pe de o parte, că mențiunile hotărârii atacate au stat la baza faptului că a fost pronunțat în condițiile prevăzute la art. 485 alineatul (3) din Codul de procedură penală Pe de altă parte, s-a așteptat ca instanța de apel să se supună, pe bună dreptate, întârzierii apelului interjudecat, la 7 aprilie 1997, unui ordin de nejudiciare notificat, la 14 martie 1997, în formele prevăzute la art. 183 din Codul de procedură penală; (...). II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE Codul civil Dispozițiile sale relevante se citesc după cum urmează: art. 1382 Orice fapt al omului, care le cauzează altora o pagubă, îl obligă pe cel din cauza căruia a ajuns, să-l repare. art. 1383 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. art. 1384 alineatul (1) Suntem responsabili nu numai pentru prejudiciul cauzat de propria faptă, ci și pentru cel cauzat de persoanele cărora trebuie să le răspundem sau de lucrurile pe care le avem în custodie. Codul de procedură penală Dispozițiile sale relevante se citesc după cum urmează art. 1 alineatul (2) art. 2 alineatul (1) litera (a) art. 3 Acțiunea civilă poate fi efectuată în același timp cu acțiunea publică și în fața aceleiași jurisdicții. Aceasta este admisibilă pentru toți șefii de daune, atât materiale, cât și corporale sau morale, care rezultă din faptele urmărite. art. 4 La acțiune civilă poate fi, de asemenea, desfășurată separat de acțiunea publică. Cu toate acestea, se suspendă judecata acestei acțiuni desfășurate în fața instanței civile atâta timp cât aceasta nu a fost pronunțată definitiv asupra acțiunii publice atunci când aceasta a fost pusă în mișcare. art. 5 Partea care și-a exercitat acțiunea în fața instanței civile competente nu o poate aduce în fața instanței represive. Orice persoană care pretinde că este vătămată de o infracțiune sau de o infracțiune poate să depună o plângere în fața instanței competente. art. 87 alineatul (1) Constituția părții civile poate avea loc în orice moment în cursul procedurii. Instanța judecătorească constată, prin ordonanță, depunerea plângerii. În funcție de resursele părții civile, acesta stabilește valoarea consemnării pe care aceasta trebuie, dacă nu a obținut ajutorul juridic, să o depună la grefă și termenul în care aceasta va trebui să fie făcută sub pedeapsa nerecuperabilității plângerii. art. 186 alineatul (2) Partea civilă poate interjecta apelul la ordonanțe de neinformare, de neinformare și la ordonanțe care aduc atingere intereselor sale civile. (...) art. 418 Orice persoană care, în conformitate cu art. 2, pretinde că a fost vătămată de o infracțiune, poate, dacă nu a făcut-o deja, să se constituie parte civilă la reședință chiar. Ministerul unui avocat nu este obligatoriu. art. 575 Partea civilă nu poate, în sprijinul constituirii sale, să solicite daune-interese corespunzătoare prejudiciului care i-a fost cauzat. art. 575 Partea civilă nu se poate pronunța împotriva hotărârilor camerei de recurs numai în cazul în care se face recurs din partea statului. Cu toate acestea, singurul recurs al acesteia este admisibil în următoarele cazuri: În cazul în care arestarea camerei de l'inginerie a declarat că nu are loc să se informeze; atunci când hotărârea a declarat la Tribunalul de Primă Instanță a părții civile ; atunci când hotărârea a admis o excepție care duce la încetarea acțiunii publice ; atunci când hotărârea a, din oficiu sau la declinul părților, pronunțată la incompetența instanței sesizate ; În cazul în care hotărârea a omis să se pronunțe asupra unui șef de proces ; în cazul în care hotărârea nu îndeplinește, în forma sa, condițiile esențiale ale existenței sale legale ; în materie de atingere a drepturilor individuale, astfel cum sunt definite la articolele 224-1 224-5 și 432-4-4432-6 din Codul penal. Jurisprudența Curții de Casație Plângerea depusă în mâinile unui judecător judecător judecătoresc judecătoresc de către persoana care a declarat că este victima unei infracțiuni sau a unei infracțiuni, atunci când este însoțită de o constituire a unei părți civile, produce, pentru punerea în mișcare a acțiunii publice, aceleași efecte ca și un rechizitoriu al procurorului republicii (Cassic. 8 decembrie 1906, DP 1907. 1. 207, 21 septembrie 1999, Bull. Crim. 188). Este suficient ca o constituție a părții civile să fie admisibilă în fața instanței de judecată că circumstanțele pe care aceasta se bazează permit instanței să admită ca posibil existența prejudiciului pretins și relația directă a acestuia cu o încălcare a legii penale (a se vedea, printre multe altele: Cass. Crim. 9 februarie 1961, menționat anterior; 5 martie 1990, Bull. Crim. 103 ; 11 ianuarie 1996, Bull. Crim. 16 ; 8 iunie 1999, Bull. Crim. 123 ; 6 septembrie 2000, Bull. Crim. 263. Este de competența instanței judecătorului de a căuta dacă persoana ar putea justifica un interes La art. 85 din Codul de procedură penală nu este decât o aplicare a articolului 2 (Cas. omucidere. 9 februarie 1961, D. 1961.306). Calitatea de parte civilă sau acquiret prin depunerea unei plângeri la instanța competentă conținând manifestarea expresă a reclamantului de a se constitui parte civilă urmată de consemnarea cheltuielilor (Cassi. crimă. 13 decembrie 1983, Bull. crimă. 338). Regulile de fond ale răspunderii civile sunt impuse judecătorului penal care este sesizat de victimă (Cas. omucidere. 4 ianuarie 1995, Bull. Omucideri. 3). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de faptul că Curtea de Casație a reținut ca motiv unic de rupere încălcarea articolelor 485 și 183 din Codul de procedură penală, în timp ce, în memoriul său în casare, a invocat încălcarea articolelor 592, 575-6, 593 și 646 din Codul de procedură penală. Deduce din aceasta un refuz al Curții de Casație de a judeca în conformitate cu legea aplicabilă. Aceasta a invocat o încălcare a dreptului la un proces echitabil de către o instanță imparțială și a criticat Curtea de Casație pentru că nu a cenzurat hotărârea camerei de judecată din cauza componenței acesteia și pentru că nu a fost pronunțat cu privire la acuzația sa de falsificare privind presupusa notificare a ordonanței de nejudiciare. Recurenta se plânge de o încălcare a articolului 6 alineatul (1), ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră, în principal, că cererea este incompatibilă în lumina jurisprudenței Curții privind admisibilitatea cererilor formulate de părțile civile (a se vedea în special Hotărârea Tomasi c. Franța din 27 august 1992, seria A n 241-A, Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, Hamer c. Franța din 7 august 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III, Ait-Moub c. Franța din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, p. 1998-VIII), Tribunalul arată că reclamanta nu a adresat niciodată despăgubiri pentru prejudiciul ulterior denunțării în plângerea sa și nici măcar nu a invocat un astfel de prejudiciu, singura sa cerere privind neplata de către copiii săi a pensiei alimentare stabilită printr-o hotărâre din 3 martie 1995. Prin urmare, procedura inițiată pe baza unei plângeri cu constituirea unei părți civile nu avea un caracter decisiv pentru stabilirea dreptului său la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a neplății pensiei alimentare pentru care este creatoare. În orice caz, guvernul a indicat faptul că ordinul de nejudiciare nu a impus să se acționeze în fața instanței civile sau să solicite dreptul de a beneficia de legea din 6 iulie 1990 privind despăgubirea anumitor victime ale prejudiciului care rezultă dintr-o încălcare a dreptului comunitar, motivându-l pe acesta din urmă fiind acela de a identifica autorul faptelor, nu de lipsa unei dovezi materiale a faptelor de violență. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că cauza recurentei a fost ascultată în mod echitabil. El arată că Curtea de Casație, sesizată după o hotărâre prin care a declarat cererea reclamantei inadmisibilă ca fiind tardivă, a răspuns pe deplin prin recurenta care critică prezența, în timpul deliberării, a unui consilier care nu participase la dezbateri. În ceea ce privește mențiunea de motivare insuficientă, Tribunalul constată că camera de acuzare și-a motivat hotărârea și că Curtea de Casație a aprobat această apreciere a judecătorilor. În cele din urmă, Tribunalul consideră că Curtea de Casație n a fost obligată să reia în mod expres toate articolele din Codul de procedură penală invocate de recurentă, obligaia de motivare n 40490/98, 29 august 2000) Recurenta, pe baza în special a articolelor 3 și 87 din Codul de procedură penală, consideră că singurul fapt pentru un justițiar care poate declara instanței judecătorești că se constituie parte civilă permite exercitarea drepturilor sale civile în fața instanței represive sesizate cu acțiunea publică. Pe de altă parte, art. 6 nu ar viza numai drepturile financiare, ci și, în special, prejudiciile morale. Doar în ceea ce privește caracterul dreptului în cauză, iar un drept trebuie să fie calificat sau necalificat drept civil în ceea ce privește conținutul său material și efectele pe care le conferă dreptul intern. În orice caz, recurenta constată că, spre deosebire de cauza Hamer, aceasta nu a avut niciodată dreptul de a formula o cerere de despăgubire, întrucât o astfel de cerere era legată de definirea vinovăției, precum și de condamnarea penală a autorului faptelor. În plus, prejudiciul reținut de instanța de judecată nu i-ar permite să ia în considerare decât un prejudiciu moral. Pe fond, recurenta susține în special că, pe lângă faptul că ordonanța de nejudiciare era contestabilă, aceasta nu i-a fost notificată în mod regulat. Deși a refuzat să semneze declarația de recurs redactată de grefierul competent, aceasta indică faptul că ea însăși a redactat și depus în timp util o declarație de recurs semnată de aceasta. În măsura în care recurenta a pretins un fals referitor la notificarea ordonanței de nejudiciare, aceasta consideră că camera de acuzare nu a soluționat în mod clar acest punct și că Curtea de Casație a refuzat, refuzând să anuleze hotărârea din apel, ea însăși a comis un fals, insuficient motivat hotărârea sa și a ignorat mijloacele de casare. Curtea este de părere că aplicabilitatea articolului 6 din Convenție la procedura în cauză ridică o problemă de drept serioasă, care trebuie discutată împreună cu celelalte aspecte legate de art. 6. Prin urmare, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest aspect necesită o examinare pe fond; prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. în fond întrebarea referitoare la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren N ielsen C.L. Rozakis Modululr Adjunct Președintele
de la requête n
o
47287/99
présentée par Paule PEREZ
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 janvier 2003 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
J.-P.
Costa
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
ielsen
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Paule Perez, est une ressortissante française, née en 1933 et résidant à La plaine des Cafres (La Réunion).
I.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 juillet 1995, la requérante se présenta à la gendarmerie pour déposer plainte à l’encontre de ses deux enfants pour des faits de violences volontaires. Elle expliqua que ses enfants lui avait rendu visite pour discuter d’un litige relatif au non-paiement d’une pension alimentaire due à la requérante en raison de son état de santé. Etant passagère à l’avant d’un véhicule automobile conduit par sa fille, son fils, qui se trouvait à l’arrière du véhicule, l’aurait maintenue afin de lui faire deux injections d’un produit à l’aide d’une seringue. Elle indiqua avoir rapidement quitté le véhicule et s’être fait conduire à l’hôpital.
Les premières constatations permirent de constater des traces de piqûres sur la requérante. Par ailleurs, sur la base d’un témoignage, les gendarmes retrouvèrent une seringue, dont l’analyse permettait de conclure à la présence de Diazepam et d’acide benzoïque, constituants également présents dans la composition du valium.
Une information fut ouverte contre X du chef de violences avec arme ayant entraîné une incapacité totale de travail (ITT) supérieure à huit jours (devenue inférieure à huit jours au cours de l’instruction).
Durant l’instruction, la requérante se constitua partie civile.
Le 14 mars 1997, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non-lieu, aux motifs qu’il n’existait pas de charges suffisantes contre quiconque d’avoir commis l’infraction. Le juge précisa que le fils de la requérante, «
auteur supposé de l’injection, avait quitté le département pour rejoindre son cabinet dentaire à l’étranger, en l’espèce le Gabon (...), qu’il avait injecté à sa mère un produit «
médicalement
» inoffensif à une telle dose (...)
» et «
qu’enfin toute audition [du fils], faute d’éléments précis sur son domicile, [paraissait] illusoire compte tenu des modalités d’exécution d’une éventuelle commission rogatoire au Gabon.
». L’ordonnance aurait été notifiée par lettre recommandée avec accusé de réception le jour-même.
Le 7 avril 1997, la requérante se présenta au greffe du juge d’instruction et, contestant avoir reçu l’ordonnance, refusa de signer la déclaration d’appel rédigée par le greffier. Elle précise avoir rédigé et déposé au greffe une déclaration d’appel personnelle le 7
avril
1997.Dans son mémoire adressé à la cour d’appel, la requérante demanda notamment le dessaisissement du juge d’instruction, la reprise de l’instruction, que lui soit donné acte «
que sa plainte [visait] des coups et blessures volontaires avec arme et préméditation et trente jours d’ITT et - au vu de l’analyse de la seringue - avec intention criminelle
» et que ses enfants soient «
amenés dans le département sous la contrainte pour être entendus en leurs explications
».
Par arrêt du 8 juillet 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Saint-Denis (La Réunion) releva que la requérante avait interjeté appel «
par lettre adressée et reçue le 7 avril 1997 au greffe du cabinet d’instruction
», qu’elle s’était présentée le même jour à ce greffe et avait refusé de signer la déclaration d’appel. En conséquence, la chambre d’accusation déclara l’appel de la requérante irrecevable pour non-respect du délai légal, ainsi que pour défaut de signature de la déclaration d’appel.
Le 11 juillet 1997, la requérante forma un pourvoi en cassation. Le 21
juillet 1997, elle déposa un mémoire personnel dans lequel elle soutenait que la cour d’appel avait méconnu, dans son arrêt du 8 juillet 1997, les articles 575-6, 592, 593 et 646 du code de procédure pénale. En premier lieu, elle estimait qu’en violation des articles 575-6 et 592 «
l’arrêt ne satisfaisait pas aux conditions essentielles de son existence légale
», l’arrêt n’ayant pas été rendu par «
des juges qui n’avaient pas assisté à toutes les audiences de la cause
». En second lieu, elle ajoutait qu’en violation des articles 593 et 646 précités, les motifs de l’arrêt attaqué visant les conditions de la notification de l’ordonnance de non-lieu étaient «
insuffisants
» car ils ne répondaient pas aux arguments de la requérante présentés à l’audience devant la cour d’appel et ne permettaient pas à la Cour de cassation de s’assurer si la cour d’appel avait décidé sur l’opportunité de surseoir à statuer jusqu’à ce qu’il soit statué sur le faux allégué contre la notification de l’ordonnance de non-lieu.
Par arrêt du 21 avril 1998, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi en s’exprimant comme suit
:
«
(...) Vu le mémoire personnel produit
;
Sur le moyen unique de cassation, pris de la violation des articles 485 et 183 du code de procédure pénale
;
Attendu, d’une part, que les mentions de l’arrêt attaqué établissent qu’il a été prononcé dans les conditions prescrites par l’article 485, alinéa 3 du code de procédure pénale
;
Attendu, d’autre part, que la cour d’appel relève, à bon droit, la tardiveté de l’appel interjeté, le 7 avril 1997, d’une ordonnance de non-lieu notifiée, le 14 mars 1997, dans les formes prévues par l’article 183 du code de procédure pénale
; (...).
»
II.
A.
Le code civil
1.
Ses dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 1382
«
Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé, à le réparer.
»
Article 1383
«
Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.
»
Article 1384, alinéa 1
«
On est responsable non seulement du dommage que l’on cause par son propre fait, mais encore de celui qui est causé par le fait des personnes dont on doit répondre, ou des choses que l’on a sous sa garde.
»
B.
Le code de procédure pénale
2.
Ses dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 1, alinéa 2
«
L’action publique pour l’application des peines est mise en mouvement et exercée par les magistrats ou par les fonctionnaires auxquels elle est confiée par la loi.
Cette action peut aussi être mise en mouvement par la partie lésée, dans les conditions déterminées par le présent code.
»
Article 2, alinéa 1
«
L’action civile en réparation du dommage causé par un crime, un délit ou une contravention appartient à tous ceux qui ont personnellement souffert du dommage directement causé par l’infraction.
»
Article 3
«
L’action civile peut être exercée en même temps que l’action publique et devant la même juridiction.
Elle est recevable pour tous chefs de dommages, aussi bien matériels que corporels ou moraux, qui découleront des faits objets de la poursuite.
»
Article 4
«
L’action civile peut être aussi exercée séparément de l’action publique.
Toutefois, il est sursis au jugement de cette action exercée devant la juridiction civile tant qu’il n’a pas été prononcé définitivement sur l’action publique lorsque celle-ci a été mise en mouvement.
»
Article 5
«
La partie qui a exercé son action devant la juridiction civile compétente ne peut la porter devant la juridiction répressive. Il n’en est autrement que si celle-ci a été saisie par le ministère public avant qu’un jugement sur le fond ait été rendu par la juridiction civile.
»
Article 85
«
Toute personne qui se prétend lésée par un crime ou un délit peut en portant plainte se constituer partie civile devant le juge d’instruction compétent.
»
Article 87, alinéa 1
«
La constitution de partie civile peut avoir lieu à tout moment au cours de l’instruction.
»
Article 88
«
Le juge d’instruction constate, par ordonnance, le dépôt de la plainte. En fonction des ressources de la partie civile, il fixe le montant de la consignation que celle-ci doit, si elle n’a obtenu l’aide juridictionnelle, déposer au greffe et le délai dans lequel elle devra être faite sous peine de non-recevabilité de la plainte. Il peut dispenser de consignation la partie civile.
»
Article 186, alinéa 2
«
La partie civile peut interjeter appel des ordonnances de non-informer, de non-lieu et des ordonnances faisant grief à ses intérêts civils. (...)
»
Article 418
«
Toute personne qui, conformément à l’article 2, prétend avoir été lésée par un délit, peut, si elle ne l’a déjà fait, se constituer partie civile à l’audience même.
Le ministère d’un avocat n’est pas obligatoire.
La partie civile peut, à l’appui de sa constitution, demander des dommages-intérêts correspondant au préjudice qui lui a été causé.
»
Article 575
«
La partie civile ne peut se pourvoir en cassation contre les arrêts de la chambre de l’instruction que s’il y a pourvoi du ministère public.
Toutefois, son seul pourvoi est recevable dans les cas suivants :
1
o
Lorsque l’arrêt de la chambre de l’instruction a dit n’y avoir lieu à informer ;
2
o
Lorsque l’arrêt a déclaré l’irrecevabilité de l’action de la partie civile ;
3
o
Lorsque l’arrêt a admis une exception mettant fin à l’action publique ;
4
o
Lorsque l’arrêt a, d’office ou sur déclinatoire des parties, prononcé l’incompétence de la juridiction saisie ;
5
o
Lorsque l’arrêt a omis de statuer sur un chef de mise en examen ;
6
o
Lorsque l’arrêt ne satisfait pas, en la forme, aux conditions essentielles de son existence légale ;
7
o
En matière d’atteintes aux droits individuels telles que définies aux articles 224-1 à 224-5 et 432-4 à 432-6 du code pénal.
»
C.
Jurisprudence de la Cour de cassation
La plainte déposée entre les mains d’un juge d’instruction par la personne qui se dit victime d’un crime ou d’un délit, lorsqu’elle est accompagnée d’une constitution de partie civile, produit, pour la mise en mouvement de l’action publique, les mêmes effets qu’un réquisitoire du procureur de la République (
Cass. crim.
8 décembre 1906,
, 21 septembre 1999,
Bull. crim.
n
o
188).
Il suffit pour qu’une constitution de partie civile soit recevable devant le juge d’instruction que les circonstances sur lesquelles elle s’appuie permettent au juge d’admettre comme possible l’existence du préjudice allégué et la relation directe de celui-ci avec une infraction à la loi pénale (voir, parmi beaucoup d’autres :
Cass. crim.
9 février 1961, précité ; 5 mars 1990,
Bull. crim.
n
o
103 ; 11 janvier 1996,
Bull. crim.
n
o
16 ; 8 juin 1999,
Bull. crim.
n
o
123 ; 6 septembre 2000,
Bull. crim.
n
o
263).
Il appartient au juge d’instruction de rechercher si la personne pouvait justifier d’un intérêt «
éventuel
» à agir, et non de déclarer irrecevable une constitution de partie civile pour défaut d’intérêt à agir par des motifs purement abstraits (
Cass. crim.
6 février 1996,
Bull. crim.
n
o
60).
L’article 85 du code de procédure pénale n’est qu’une application de l’article 2 (
Cass. crim.
9 février 1961, D. 1961.306).
La qualité de partie civile s’acquiert par le dépôt d’une plainte auprès de la juridiction compétente contenant la manifestation expresse du plaignant de se constituer partie civile suivie de la consignation des frais (
Cass. crim.
13 décembre 1983,
Bull. crim.
n
o
338).
Les règles de fond de la responsabilité civile s’imposent au juge pénal qui en est saisi par la victime (
Cass. crim.
4 janvier 1995,
Bull. crim.
n
o
3).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la Cour de cassation a retenu comme moyen unique de cassation la violation des articles 485 et 183 du code de procédure pénale alors que, dans son mémoire en cassation, elle avait invoqué la violation des articles
592, 575-6, 593 et 646 du code de procédure pénale. Elle en déduit un refus de la Cour de cassation de juger selon les termes de la loi applicable. Elle allègue une violation du droit à un procès équitable par un tribunal impartial et reproche à la Cour de cassation de ne pas avoir censuré l’arrêt de la chambre d’accusation en raison de la composition de celle-ci et de ne pas s’être prononcée sur son allégation de faux visant la prétendue notification de l’ordonnance de non-lieu.
La requérante se plaint d’une violation de l’article 6 § 1, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit :
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime, à titre principal, que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. A la lumière de la jurisprudence de la Cour sur la recevabilité de requêtes émanant de parties civiles (voir, notamment, les arrêts
Tomasi c. France
du 27 août 1992, série A n
o
Acquaviva c. France
du 21 novembre 1995, série A n
o
Hamer c. France
du 7 août 1996,
Recueil des arrêts et décisions
Aït-Mouhoub c. France
du 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VIII), il relève que la requérante n’a jamais sollicité l’indemnisation du préjudice consécutif à l’infraction dénoncée dans sa plainte, ni même jamais invoqué un tel préjudice, sa seule demande concernant le non-paiement par ses enfants de la pension alimentaire fixée par un jugement du 3
mars 1995. Partant, la procédure initiée sur plainte avec constitution de partie civile ne revêtait pas un caractère déterminant pour l’établissement de son droit à réparation du préjudice subi à la suite du non-paiement de la pension alimentaire dont elle est créancière. En tout état de cause, le Gouvernement indique que l’ordonnance de non-lieu n’interdisait pas d’agir devant la juridiction civile ou de solliciter le bénéfice de la loi du 6 juillet 1990 relative à l’indemnisation de certaines victimes de dommages résultant d’une infraction, le non-lieu étant motivé par l’impossibilité d’identifier l’auteur des faits, non par l’absence de preuve matérielle des faits de violence.
A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que la cause de la requérante a été entendue équitablement. Il relève que la Cour de cassation, saisie après un arrêt déclarant l’appel de la requérante irrecevable comme tardif, a parfaitement répondu au moyen de la requérante critiquant la présence, lors du délibéré, d’un conseiller qui n’avait pas participé aux débats.
Concernant l’allégation de motivation insuffisante, il note que la chambre d’accusation a motivé sa décision et que la Cour de cassation a entériné cette appréciation des juges d’appel. Enfin, il considère que la Cour de cassation n’était pas tenue de reprendre expressément tous les articles du code de procédure pénale invoqués par la requérante, l’obligation de motivation n’impliquant pas une réponse détaillée à chaque argument (arrêt
Ruiz Torija c. Espagne
du 9 décembre 1994, série A n
o
303-A, p. 12, § 29 ; voir également
Jahnk et Lenoble c. France
(déc.), n
o
40490/98, 29 août 2000)
La requérante, se fondant notamment sur les article 3 et 87 du code de procédure pénale, estime que le seul fait pour un justiciable de déclarer au juge d’instruction se constituer partie civile permet d’exercer ses droits civils devant le tribunal répressif saisi de l’action publique. Par ailleurs, l’article 6 ne viserait pas uniquement les droits financiers, mais également, notamment les préjudices moraux. Seul compte le caractère du droit en cause, et un droit doit être ou non qualifié de civil eu égard à son contenu matériel et aux effets que lui confère le droit interne.
En tout état de cause, la requérante constate que, à la différence de l’affaire Hamer, elle n’a jamais eu le loisir d’exprimer une demande en réparation, dès lors qu’une telle demande était liée à la définition de la faute, ainsi qu’à la condamnation pénale de l’auteur des faits. Elle indique n’avoir jamais prétendu obtenir, par sa plainte, réparation du non-paiement de la pension alimentaire : le fait de mentionner ce non-paiement et la qualité de débiteurs alimentaires des agresseurs constituait à ses yeux une circonstance aggravante de l’infraction. En outre, le préjudice retenu par le juge d’instruction ne permettait d’envisager qu’un préjudice moral.
Sur le fond, la requérante soutient notamment qu’outre le fait que l’ordonnance de non-lieu était contestable, elle ne lui a pas été régulièrement notifiée. Bien qu’ayant refusé de signer la déclaration d’appel rédigée par le greffier compétent, elle indique avoir elle-même rédigé et déposé dans les délais une déclaration d’appel signée par elle. Dans la mesure où la requérante a allégué un faux concernant la notification de l’ordonnance de non-lieu, elle estime que la chambre d’accusation n’a pas réglé clairement ce point et que la Cour de cassation a, en refusant d’annuler l’arrêt d’appel, elle-même commis un faux, insuffisamment motivé son arrêt et ignoré des moyens de cassation.
La Cour est d’avis que l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure en cause pose une sérieuse question de droit qui doit être examinée conjointement avec les autres questions relatives à l’article 6. Par conséquent, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief nécessite un examen au fond ; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Joint
au fond la question relative à l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
;
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren N
ielsen
C.L.
Rozakis
Greffier adjoint
Président