SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45715/99 prezentate de Ermanno BERTOLDO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 noiembrie 1998 și înregistrată la 27 ianuarie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, reclamanții sunt cinci resortisanți italieni, rezidenți la Torino. Primul și al doilea reclamant sunt tatăl și, respectiv, mama celorlalți trei. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl R. Pampaloni, avocat în Baroul din Torino. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: procesul penal pentru trafic de arme în 1987, Parchetul din Veneția a deschis o anchetă privind traficul de arme. Primii doi reclamanți, care erau asociați și reprezentanți legali ai trei societăți, au fost reținuți și reținuți provizoriu între 1 aprilie 1988 și 1 iunie 1988 (primul reclamant), la 5 mai 1988 (a doua reclamantă). În cadrul acestei proceduri au avut loc percheziții și confiscări de bunuri. La 21 iunie 1990, primii doi reclamanți au fost rejudecați în fața tribunalului din Veneția. Printr-o hotărâre din 12 mai 1993, reclamanții au fost condamnați la cinci ani de închisoare. Prin hotărârea din 3 februarie 1995, tribunalul din Veneția a declarat infracțiunile acoperite parțial de o amnistie și parțial prescrise. Decembrie 1995, depus la grefa din 15 mai 1996, Curtea de Casație i-a aplicat pe fond pe primii doi reclamanți. Procedura de obținere a unei despăgubiri pentru detenție provizorie urmată de o achitare La 23 decembrie 1996, primii doi reclamanți au depus o cerere de despăgubire în fața Curții de apel din Veneția pentru perioada de detenție provizorie în cadrul procedurii de la lit. (a). Prin decizia din 14 octombrie 1997, instanța de apel din Veneția a acordat primului reclamant o sumă de șase milioane de lire italiene și trei milioane de lire italiene celei de-a doua reclamante. Împotriva acestei decizii, primii doi reclamanți s-au ocupat de casare. Prin hotărârea din 29 mai 1998, Curtea de Casație a respins recursul lor. Procedura de faliment La 15 iulie 1989, societatea E., al cărei prim reclamant era sponsor, a prezentat o cerere de concordat la Tribunalul Civil din Torino. La 28 noiembrie 1989, când a respins această cerere, Tribunalul din Torino a declarat falimentul societății E. și al primului reclamant. La 18 iulie 1990, falimentul a fost declarat și pentru a doua reclamantă. Printr-o decizie depusă la grefă la 29 iunie 1991, instanța a respins opoziția. Prin scrisoarea din 8 februarie 2001, reclamanții au anunțat că procedura de faliment este încă în curs de desfășurare. În noiembrie 1990, primii doi reclamanți au fost acuzați de faliment prin intermediul Parchetului din Torino, care a efectuat percheziții și sechestrarea documentelor. La 9 mai 1992, cei doi reclamanți au fost reținuți provizoriu; în iunie 1992 și, respectiv, în iunie 1993, cei doi reclamanți au fost reținuți temporar la domiciliu. Prin hotărârea din 21 mai 1993, Tribunalul din Torino i-a condamnat pe cei doi reclamanți la cinci ani de închisoare. În cele din urmă, procedura s-a desfășurat în fața Tribunalului din Torino, a Curții de Casație și, în sfârșit, în fața unei alte secțiuni a Tribunalului din Torino, care, printr-o hotărâre care a dobândit forță de lucru judecată la 16 februarie 1996, l-a condamnat pe primul reclamant la trei ani de închisoare și pe a doua reclamantă la doi ani și șase luni de închisoare. Griefs privind procedurile penale pentru trafic de arme invocând art. 3 din Convenție, primii doi reclamanți se plâng de condițiile de detenție ale tuturor reclamanților se plâng de consecințele pe care deținerea și procedurile penale le-au avut asupra vieții lor. Invocând art. 5 alineatul (1) literele (a), (b) și (c), primii doi reclamanți se plâng că au fost reținuți provizoriu, că au fost sesizate anumite documente invocând art. 6 alineatele (1), (2) și (3) litera (a) și (b) și art. 7 din Convenție, primii doi reclamanți se plâng de durata procedurii, precum și de caracterul inechitabil al acesteia. Griefs privind procedura penală pentru faliment și abuzul de bunuri sociale primii doi reclamanți se plâng de condițiile deținerii lor, în funcție de art. 3 din convenție, și de faptul că au fost privați de libertatea lor în condiții care contravin articolului 5 alineatul (1) litera (a), (b) și (c) Invocând art. 3 din Convenție, toți reclamanții se plâng de consecințele pe care deținerea și procedura penală le-au avut asupra vieților lor respective invocând art. 6 alineatul (1), art. 2 și 3 litera (a) și art. 7 din Convenție, primii doi reclamanți se plâng de durata procedurii, precum și de caracterul inechitabil al acesteia. Grief privind falimentul Primii doi reclamanți se plâng de durata procedurii de faliment. Ei sunt de acord cu art. 6 din Convenție. În acest sens, reclamanții ridică diferite obiecții, sub aspectul art. 3, 5 alin. (1) lit. (a), (b) și (c), 6 alin. (1), 2 și 3 lit. (a) și (b) și 7 din Convenție, referitoare la procedura penală pentru traficul de arme și la deținerea provizorie în cadrul acestei proceduri. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe dacă aceste obiecții reies din aspectul unei încălcări a dispozițiilor invocate. Întradevăr, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea ia notă de faptul că reținerea provizorie a primilor doi solicitanți a încetat în mai și, respectiv, iunie 1988 și că procedura penală în litigiu s-a încheiat la 15 mai 1996, data depunerii la grefa de la mai 1996, data la care Curtea de Casație a pronunțat hotărârea. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 27 noiembrie 1998, adică mai mult de șase luni mai târziu. Această concluzie nu poate fi pusă sub semnul întrebării de faptul că primii doi reclamanți au obținut o decizie prin care li s-a acordat o sumă cu titlu de detenție, urmată de o achitare, având în vedere că această decizie nu are ca obiect constatarea în culpă a detenției. Prin urmare, această parte a cererii a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Reclamanții ridică diferite obiecții cu privire la procedura penală pentru faliment și la reținerea provizorie în cadrul acestei proceduri și invocă articolele 3, 5 alineatul (1) litera (a), (b) și (c), 6 alineatul (1), 2 și 3 litera (a) și (b) și 7 din convenție. Cu toate acestea, Curtea arată că detenția provizorie în cauză, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c), se încheie până la 21 mai 1993 cel târziu, data condamnării aplicate de instanța din Torino, iar procedura penală în cauză s-a încheiat la 16 februarie 1996, data la care hotărârea Tribunalului de apel din Torino a devenit definitivă. Cu toate acestea, întrucât cererea a fost depusă la 27 noiembrie 1998, adică mai mult de șase luni mai târziu, această parte a cererii a fost, de asemenea, introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. Primii doi reclamanți se plâng de durata procedurii de faliment. Ei reduc încălcarea art. 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care o cerere de plată nu poate fi acceptată, aceasta trebuie să fie însoțită de o copie a cererii de plată sau de o copie a cererii de plată sau de o copie a cererii de plată.
de la requête n° 45715/99
présentée par Ermanno BERTOLDO et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
E.
Levits
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 novembre 1998 et enregistrée le 27 janvier 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont cinq ressortissants italiens, résidant à Turin. Les premier et deuxième requérants sont respectivement le père et la mère des trois autres. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
a)
Le procès pénal pour trafic d’armes
En 1987, le parquet de Venise ouvrit une enquête sur un trafic d’armes. Les deux premiers requérants, qui étaient associés et représentants légaux de trois sociétés, furent mis en examen et placés en détention provisoire entre le 1er avril 1988 et le 1er juin 1988 (le premier requérant), le 5 mai 1988 (la deuxième requérante). Des perquisitions et des saisies de biens eurent lieu dans le cadre de cette procédure.
Le 21 juin 1990, les deux premiers requérants furent renvoyés en jugement devant la cour d’assises de Venise. Par un jugement du 12 mai 1993, les requérants furent condamnés à cinq ans d’emprisonnement. Par un arrêt du 3 février 1995, la cour d’assises de Venise déclara les infractions en partie couvertes par une amnistie et en partie prescrites. Par un arrêt du 15
décembre 1995, déposé au greffe le 15 mai 1996, la Cour de cassation acquitta sur le fond les deux premiers requérants.
b)
La procédure tendant à obtenir une réparation pour la détention provisoire suivie d’un acquittement
Le 23 décembre 1996, les deux premiers requérants introduisirent une demande en réparation devant la Cour d’appel de Venise pour la période de détention provisoire dans le cadre de la procédure sous a).
Par une décision du 14 octobre 1997, la cour d’appel de Venise accorda une somme de six millions lires italiennes au premier requérant et trois millions lires italiennes à la deuxième requérante.
Contre cette décision les deux premiers requérants se pourvurent en cassation.
Par un arrêt du 29 mai 1998, la Cour de cassation rejeta leur recours.
c)
La procédure de faillite
Le 15 juillet 1989, la société E., dont le premier requérant était commanditaire, présenta une demande de concordat au tribunal civil de Turin. Le 28 novembre 1989, ayant rejeté cette demande, le tribunal de Turin déclara la faillite de la société E. et du premier requérant. Le 18
juillet 1990, la faillite fut déclarée également pour la deuxième requérante.
Les deux requérants firent opposition. Par une décision déposée au greffe le 29 juin 1991, le tribunal rejeta l’opposition.
Par un courrier daté du 8 février 2001, les requérants ont fait savoir que la procédure de faillite est toujours pendante.
d)
Le procès pénal pour banqueroute
En novembre 1990, les deux premiers requérants furent mis en examen pour banqueroute par le parquet de Turin. Ce dernier procéda à des perquisitions et à la saisie de documents. Le 9 mai 1992, les deux requérants furent placés en détention provisoire
; en juin 1992 et en juin 1993 respectivement les deux requérants furent placés en détention provisoire à leur domicile.
Par un jugement du 21 mai 1993, le tribunal de Turin condamna les deux requérants à cinq ans d’emprisonnement. Par la suite, la procédure se déroula devant la cour d’appel de Turin, la Cour de cassation et enfin devant une autre section de la cour d’appel de Turin, laquelle, par une décision ayant acquis force de chose jugée le 16 février 1996, condamna le premier requérant à trois ans d’emprisonnement et la deuxième requérante à deux ans et six mois d’emprisonnement.
1.
Griefs concernant la procédure pénale pour trafic d’armes
:
-
invoquant l’article 3 de la Convention, les deux premiers requérants se plaignent des conditions de leur détention
;
-
tous les requérants se plaignent des répercussions que la détention et la procédure pénale ont eues sur leur vie
;
-
invoquant l’article 5 § 1 a), b) et c), les deux premiers requérants se plaignent d’avoir été placés en détention provisoire, de la saisie de certains documents
;
-
invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 a) et b) et l’article 7 de la Convention, les deux premiers requérants se plaignent de la durée de la procédure ainsi que du caractère inéquitable de celle-ci.
2.
Griefs concernant la procédure pénale pour banqueroute et abus de biens sociaux
:
-
les deux premiers requérants se plaignent des conditions de leur détention, sous l’angle de l’article 3 de la Convention, et d’avoir été privés de leur liberté dans des conditions contraires à l’article 5 § 1 a), b) et c)
;
-
invoquant l’article 3 de la Convention, tous les requérants se plaignent des répercussions que la détention et la procédure pénale ont eues sur leurs vies respectives
;
-
invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 a) et b) et l’article 7 de la Convention, les deux premiers requérants se plaignent de la durée de la procédure ainsi que du caractère inéquitable de celle-ci.
3.
Grief concernant la faillite
Les deux premiers requérants se plaignent de la durée de la procédure de faillite. Ils invoquent l’article 6 de la Convention.
1.
Les requérants soulèvent différents griefs, sous l’angle des articles 3, 5 § 1 a), b) et c), 6 §§ 1, 2 et 3 a) et b) et 7 de la Convention, portant sur la procédure pénale pour trafic d’armes et sur la détention provisoire dans le cadre de cette procédure.
Toutefois la Cour n’est pas appelée à statuer si ces griefs révèlent l’apparence d’une violation des dispositions invoquées. En effet, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. La Cour note que la détention provisoire des deux premiers requérants a pris fin respectivement en mai et juin 1988, et que la procédure pénale litigieuse a pris fin le 15 mai 1996, date du dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation. Or, la présente requête a été introduite le 27 novembre 1998, soit plus de six mois plus tard. Cette conclusion ne saurait être remise en cause par le fait que les deux premiers requérants ont obtenu une décision leur accordant une somme à titre d’indemnisation pour leur détention suivie d’un acquittement, compte tenu de ce que cette décision n’a pas pour objet la constatation de l’irrégularité de la détention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête a été introduite tardivement et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants soulèvent différents griefs portant sur la procédure pénale pour banqueroute et sur la détention provisoire dans le cadre de cette procédure. Ils invoquent les articles 3, 5 § 1 a), b) et c), 6 §§ 1, 2 et 3 a) et b) et 7 de la Convention.
Toutefois, la Cour relève que la détention provisoire en cause, au sens de l’article 5 § 1 c), s’est terminée au plus tard le 21 mai 1993, date de la condamnation infligée par le tribunal de Turin, et la procédure pénale litigieuse a pris fin le 16 février 1996, date à laquelle la décision de la cour d’appel de Turin devint définitive.
Or, la requête ayant été introduite le 27 novembre 1998, soit plus de six mois plus tard, cette partie de la requête a été également introduite tardivement et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Les deux premiers requérants se plaignent de la durée de la procédure de faillite. Ils allèguent la violation de l’article 6 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des deux premiers requérants concernant la durée de la procédure de faillite
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président