BERTOLDO ET AUTRES contre l'ITALIE

PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45715/99 prezentate de Ermanno BERTOLDO și Cristina CODA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 5 decembrie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens, dnii Bonello Lorenzen mes Vajić Bototarova judecători Raimondi, judecător ad hoc și dlui S. Nielsen; grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată mai sus Curții Europene a Drepturilor Omului la 27 noiembrie 1998, având în vedere decizia parțială a Curții din 15 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt doi resortisanți italieni cu reședința în Torino.

În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de domnul R. Pampaloni, avocat în Baroul din Torino. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iulie 1989, societatea E, al cărei reclamant era sponsor, a prezentat o cerere de concordat la Tribunalul Civil din Torino. La 28 iulie 1989 În noiembrie 1989, Tribunalul din Torino a declarat falimentul societății E. și al reclamantului. La 18 iulie 1990, falimentul a fost declarat și pentru reclamantă. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți la 9 mai 2002, procedura de faliment era încă în curs de desfășurare. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, cei doi reclamanți se plâng de durata și la data la care a avut loc procedura de faliment.

Reclamanții se plâng de durata și de durata procedurii de faliment în fața Tribunalului din Torino.

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) (a) În ceea ce privește interdicția pe termen lung, guvernul consideră că instanțele nu au epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne, dat fiind că nu au încercat remediul prevăzut de Legea nr. 89 din 24 martie 2001, a cărei lege Pinto Reclamanții susțin că epuizarea acestei căi de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație și că o aplicare retroactivă a legii Pinto ar încălca principiul tempus regit actum Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instana judecătorească competentă pentru a face să se constate încălcarea Conveniei pentru nerespectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (b) În ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii de faliment, Curtea constată că aceasta era încă în curs de desfășurare la 9 mai 2002. Prin urmare, această cauză este prematură.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 45715/99 présentée par Ermanno BERTOLDO et Cristina CODA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 5 décembre 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens, MM. G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , juges , M. G. Raimondi, juge ad hoc, et de M . S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 27 novembre 1998, Vu la décision partielle de la Cour du 15 mars 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont deux ressortissants italiens résidant à Turin.

Devant la Cour ils sont représentés par M e R. Pampaloni, avocat au barreau de Turin. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 15 juillet 1989, la société E., dont le requérant était commanditaire, présenta une demande de concordat au tribunal civil de Turin. Le 28 novembre 1989, ayant rejeté cette demande, le tribunal de Turin déclara la faillite de la société E. et du requérant. Le 18 juillet 1990, la faillite fut déclarée également pour la requérante. Les requérants firent opposition. Par une décision déposée au greffe le 29 juin 1991, le tribunal rejeta cette opposition. Selon les informations fournies par les requérants le 9 mai 2002, la procédure de faillite était, à cette date, encore pendante.

GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les deux requérants se plaignent de la durée et de l’iniquité de la procédure de la faillite. EN DROIT Les requérants se plaignent de la durée et de l’iniquité de la procédure de faillite devant le tribunal de Turin.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » a) Pour ce qui est du grief tiré de la durée, le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné qu’ils n’ont pas tenté le remède prévu par la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Les requérants soutiennent que l’épuisement de cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation et affirment qu’une application rétroactive de la loi Pinto violerait le principe « tempus regit actum » . La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention pour non-respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n o 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

b) Quant au manque allégué d’équité de la procédure de faillite, la Cour constate que celle-ci était encore pendante au 9 mai 2002. Partant, ce grief est prématuré. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président