LUORDO contre l'ITALIE

LUORDO contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32190/96 de către Giuseppe LUORDO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 mai 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler judecători Raimondi, judecător ad-hoc domnul E. F ribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 martie 1996 și înregistrată la 9 iulie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Giuseppe Luordo, este un resortisant italian născut în 1928 și rezident în Druento (Turino). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Fiandrotti, avocat la Torino. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1982, tribunalul din Asti a pronunțat falimentul societății în nume colectiv, constituit în 1980 de către soția reclamantului. La 16 noiembrie 1984, aceeași instanță a pronunțat falimentul personal al reclamantului în calitate de acționar. La o dată nespecificată, lichidatorul a depus la gref la statul de creanță. licitația casei reclamantului a avut loc în 1985, 1991, 1995 și 15 aprilie 1996. La 5 aprilie 1996, reclamantul a solicitat judecătorului falimentului din Asti să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la legitimitatea regimului de incapacitate patrimonială și personală a celui care a suferit, în special art. 48, 49 și 50 de paragrafe 3 din legea falimentului, 350, 393, 407, 2382, 2417, 2488 și 2516 din Codul Civil. Printr-o decizie din 17 aprilie 1996, judecătorul falimentului Asti a respins cererea reclamantului ca fiind vădit nefondată pe motivul că alegerea legiuitorului de a privilegia interesele patrimoniale ale creditorilor în raport cu cele ale celui care a suferit un faliment nu a condus la încălcarea drepturilor garantate de Constituție în detrimentul debitorului. Printr-un act depus la grefa din 17 aprilie 1996, reclamantul a solicitat suspendarea ordonanței de vânzare. La 3 mai 1996, acesta s-a ocupat de casare. El a notificat anularea ordonanței de vânzare. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, această acțiune a fost respinsă ca fiind întârziată. Prin actul din 16 iulie 1999, judecătorul delegat a aprobat prezentarea conturilor prezentate de către lichidator. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale legii falimentului (decretul regal din 16 martie 1942 nr. 267) se citesc astfel: art. 42 Hotărârea care declară falimentul privează falimentul de administrație și de disponibilitatea bunurilor existente la data hotărârii menționate. (...) art. 48 Corespondența adresată celui ratat trebuie să fie predată lichidatorului care are dreptul de a o păstra pe cea referitoare la interesele patrimoniale. Aproapele poate viziona corespondența. Sindicatul trebuie să păstreze secretul asupra conținutului corespondenței care nu se referă la aceste interese. art. 49 Aproapele nu poate părăsi locul de reședință fără permisiunea judecătorului comisar și trebuie să se prezinte judecătorului în cauză, lichidatorului sau comitetului creditorilor ori de câte ori este convocat, cu excepția cazurilor în care, din cauza unui obstacol legitim, judecătorul are dreptul de a fi citat prin intermediul unui reprezentant. Judecătorul poate cere poliției să-l aducă pe cel ratat dacă acesta din urmă nu se supune convorbirii. Un registru public este ținut în grefa de la fiecare instanță, în care sunt înregistrate numele celor care au suferit. Numele celor care au suferit sunt șterse din registru ca urmare a unei hotărâri a instanței. Cel care nu a fost judecat este supus incapacităților prevăzute de lege până când numele său este șters din registru. Dispozițiile relevante ale codului civil se citesc astfel: art. 350 Nu pot fi numiți tutori și, în cazul în care sunt deja numiți, trebuie să înceteze funcția (...) cel al cărui nume nu a fost șters din registrul celor ratați. Art. 393 prevede în esență că cel care nu poate îndeplini funcțiile de culpă până când numele său nu va fi șters din registrul celor faliți. Art. 2382, 2399, 2417 și 2516 din Codul civil prevăd interdicția pentru cel care aproape că a fost numit administrator și reprezentant al unei societăți comerciale sau cooperative, precum și reprezentarea obligațiunilor societăților comerciale pe acțiuni. La art. 2 din Decretul președintelui Republicii 223 din 20 martie 1967, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, prevede, în esență, suspendarea exercitării drepturilor electorale ale celui ratat pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă de maximum cinci ani de la declarația de faliment. GRIEF 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de faliment. (2) De asemenea, se plânge de faptul că, după declarația de faliment, orice corespondență care îi este adresată trebuie predată lichidatorului. (3) Invocând art. 5, 8 și 14 din Convenție, se plânge și de faptul că, pe întreaga durată a procedurii de faliment, cel aflat în dificultate este considerat în mod legal incapabil să exercite funcțiile de tutore, de sindicat și, de asemenea, funcțiile electorale în cadrul organelor administrative și de control ale societăților comerciale și cooperative. (4) Reclamantul se plânge de faptul că declarația de faliment privează pe cel care nu este în stare de faliment de toate bunurile sale și că nu poate fi judecat în justiție pentru apărarea intereselor sale. El invocă art. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. 6. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, se plânge de pierderea drepturilor electorale (vot și eligibilitate) care urmează punerii în faliment. □ Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai mult decât este necesar, conform art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii Pinto. Tribunalul amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cauzele nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001 și nr. 34939/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001), că remediul introdus de legea Pinto este accesibil și că nu există niciun motiv să se presupună că acțiunea introdusă prin legea respectivă nu ar oferi posibilitatea de a corecta cauza privind durata procedurilor sau că nu ar prezenta nicio perspectivă rezonabilă de succes. În plus, Comisia a considerat că, având în vedere natura legii Pinto, intrată în vigoare la 18 aprilie 2001, și contextul în care aceasta a intervenit - frecvența tot mai mare a constatărilor privind nerespectarea, de către statul italian, a cerinței privind termenul rezonabil În cazul în care Curtea nu a ajuns la concluzia că există o practică incompatibilă cu Convenția, este justificat să se facă o excepție de la principiul general conform căruia condiția de epuizare trebuie să fie apreciată în momentul introducerii cererii - în speță, la 28 martie 1996. Acest lucru este valabil atât pentru cererile depuse după data intrării în vigoare a legii în cauză, cât și pentru cele deja înscrise la aceeași dată la rolul Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că, după declarația de faliment, orice corespondență care i-a fost adresată a fost predată lichidatorului; la art. 8 din Convenție, fiecare persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Potrivit guvernului, restricția dreptului reclamantului de a-și respecta corespondența, care decurge din art. 48 din legea falimentului, are ca scop realizarea unui echilibru corect între interesul public și cel al reclamantului. Această restricție ar permite lichidatorului să obțină orice informații referitoare la situația patrimonială a celui care a suferit un accident, astfel încât acesta să nu poată ascunde sau deduce sume de bani în detrimentul creditorilor. Limitarea dreptului la respectarea corespondenței ar avea temeiul juridic în excepțiile specifice și formale de la alin. (2) din art. Guvernul subliniază caracterul temporar al controlului și afirmă că nu este vorba despre o sancțiune. În plus, legea ar obliga sindicatul să transmită celui aproape corespondențele care nu privesc interesele patrimoniale și ar lega primul de secretul conținutului corespondenței personale a celui de-al doilea. Reclamantul afirmă că controlul în litigiu nu se justifică în nici un fel. În opinia sa, declarația de faliment fiind publicată și, prin urmare, publică, persoanele care doresc să se potrivească cu cel care a fost învins cunosc soarta situației sale patrimoniale și, prin urmare, întreaga corespondență adresată celui în cauză ar fi exclusiv personală și nu ar implica interese patrimoniale în cadrul procedurii în curs. În cele din urmă, obligația de a păstra secretul privind conținutul corespondențelor personale impuse de instanța de judecată nu ar împiedica, în opinia reclamantului, încălcarea art. 8. Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Invocând articolele 5, 8 și 14, reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că, pe toată durata procedurii de faliment și până la eliminarea numelui său din registru, cel aflat în dificultate este considerat în mod legal în imposibilitatea de a exercita funcția de tutore, de curator și, de asemenea, funcțiile electorale în cadrul organelor administrative și de control ale societăților comerciale și cooperative. Curtea constată că aceste incompetențe nu se referă ca atare la niciun drept garantat prin convenție. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinse în temeiul articolului 35 (4) Reclamantul se plânge apoi de faptul că declarația de faliment la a privat de toate bunurile sale și că nu permite să se dea în judecată pentru apărarea intereselor sale. El invocă art. 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, așa cum au fost formulate, Art. 1 din Convenție Înaltele P ă r i contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicia lor drepturile și libertăile definite în titlul I din (...) Convenia art. 1 din Protocolul nr. 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul afirmă că, având în vedere faptul că procedura de faliment este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, și anume garantarea recuperării cel puțin parțiale a creditelor lor, privarea bunurilor rezultate nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul denunță moartea economică a celui care a suferit un accident. Curtea a examinat argumentele părților și consideră că această parte a cererii ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În ceea ce privește detenția necorespunzătoare a falimentului, Curtea constată că aceasta se limitează la litigiile care privesc rapoartele patrimoniale privind falimentul. Doar lichidatorul căruia îi este încredințată administrarea patrimoniului falimentului este legalizat să fie judecat și face acest lucru cu permisiunea judecătorului comisar și sub controlul direct al acestuia. Această incapacitate constituie o limitare a dreptului de acces la o instanță care urmează să fie examinată pe teren la art. 6 alineatul (1) din convenție Curtea consideră că această parte a cererii ridică probleme complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În ceea ce privește art. 1 din Convenție, Curtea reamintește că a făcut trimitere la clauzele titlului I și, prin urmare, nu se joacă decât combinat cu acestea; încălcarea sa rezultă în mod automat din a lor, dar ea nu adaugă nimic Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, § 238. Întrucât cererea trebuie declarată admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că o încheiere separată în temeiul articolului 1 din Convenție nu îndeplinește nicio cerință juridică. 5. Reclamantul se plânge de (1) din Protocolul nr. 4 Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa din singurul motiv pentru care nu este în măsură să îndeplinească o obligație contractuală. art. 2 din Protocolul nr. 4 Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute în alin. (1) pot, de asemenea, să facă obiectul unor restricții în anumite zone care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. art. 3 din Protocolul nr. 4 Nimeni nu poate fi expulzat, prin măsuri individuale sau colective, de pe teritoriul statului al cărui resortisant este. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este. Potrivit guvernului, restricția privind libertatea de circulație prevăzută la art. 49 din legea în cauză este o măsură temporară, nu absolută - reclamantul având numai obligația de a solicita autorizația prealabilă a judecătorului comisar înainte de a părăsi locul de reședință - și urmărind un scop legitim: asigurarea faptului că cel care a suferit un accident poate fi recuperat, pentru a obține informațiile și noutățile necesare în raport cu nevoile gestionării și lichidării procedurii, reclamantul consideră această limitare nejustificată: lichidatorul sau, dacă este cazul, reprezentantul legal care poate înlocui persoana care a suferit o eroare în scopul procedurii. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 4, Curtea amintește că această dispoziție completează art. 5 alineatul (1) din convenție. În al doilea rând, Curtea consideră că măsura în cauză nu implică privarea de libertate în sensul articolului 5 alineatul (1) din Convenție. În al doilea rând, rezultă că această parte a uvei trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. Curtea arată apoi că art. 3 din Protocolul nr. 4 se referă la ipotezele de expulzare și de intrare a naționalilor pe teritoriul unui stat și observă că reclamantul nu a prezentat această parte a spătarului; prin urmare, aceasta se dovedește vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4). Pe marginea unghiului articolului 2 din Protocolul nr. 4, Curtea a examinat argumentele părților și consideră că această parte a cererii ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. 6. Reclamantul se plânge de pierderea drepturilor electorale (vot și eligibilitate). Înalții P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere la scrutin secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Guvernul subliniază că, în conformitate cu art. 2 din decretul președintelui Republicii nr. 223/1967, dreptul de vot al celui ratat nu se anulează, ci se suspendă doar pe parcursul celor cinci ani de la declarația de faliment. Prin urmare, această limitare nu ar fi arbitrară. Reclamantul contestă această teză. Curtea nu este chemată să se pronunțe în cazul în care cauza invocată de reclamant dezvăluie o aparență a unei încălcări a articolului 3 din Protocolul nr. În conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul în care cauza recurentului privește o situație continuă termenul de șase luni începând cu momentul în care această situație continuă s-a încheiat (Agrotexim Hellas S.a., Biotex S.a., Hymofix Hellas S.a., Kykladiki S.a., Mepex S.a. și Texema S.a. Grecia, cererea nr. 14807/89, Decizia Comisiei din 12 februarie 1992, Deciziile și Rapoartele (D.R.) 72, p. 148, 167 și J. M. c. Portugalia, nr. 11660/85, Decizia Comisiei din 19 ianuarie 1989, D.R. 59, p. 85, 90. Cu toate acestea, pierderea drepturilor electorale nu poate depăși cinci ani de la data deciziei de faliment. noiembrie 1984, reclamantul ar fi trebuit să își introducă interdicția, conform art. 35 alin. (1) din Convenție, până la 16 mai 1990 cel târziu. Cererea a fost introdusă la 28 martie 1996, cauza în cauză se dovedește a fi întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1, 2 la Protocolul nr. 4 și de la data de estere în instanță [art. 6 alineatul (1) din Convenție] Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 32190/96

par Giuseppe LUORDO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

juges

,

M.

G.

Raimondi,

juge ad hoc

,

et

de

M. E. F

ribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 mars 1996 et enregistrée le 9

juillet 1996,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Giuseppe Luordo, est un ressortissant italien né en 1928 et résidant à Druento (Turin). Il est représenté devant la Cour par M

e

F. Fiandrotti, avocat à Turin.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1982, le tribunal de Asti prononça la faillite de la société en nom collectif constituée en 1980 par l’épouse du requérant.

Le 16 novembre 1984, le même tribunal prononça la faillite personnelle du requérant en tant qu’associé de fait.

A une date non précisée, le syndic déposa au greffe l’état des créances.

Quatre tentatives de

vente aux enchères de la maison du requérant eurent lieu en 1985, 1991, 1995 et le 15 avril 1996.

Le 5 avril 1996, le requérant avait demandé au juge de la faillite de Asti de saisir la Cour constitutionnelle de la question portant sur la légitimité du régime des incapacités patrimoniales et personnelles du failli et notamment des articles 48, 49 et 50 alinéa

3 de loi de la faillite, 350, 393, 407, 2382, 2417, 2488 et 2516 du code civil. Par une décision du 17 avril 1996, le juge de la faillite de Asti rejeta la demande du requérant comme manifestement mal fondée au motif que le choix du législateur de privilégier les intérêts patrimoniaux des créanciers par rapport à ceux du failli n’emportait pas violation de droits garantis par la Constitution au détriment du débiteur.

Par un acte déposé au greffe le 17 avril 1996, le requérant demanda la suspension de l’ordonnance de vente.

Le 3 mai 1996, il se pourvut en cassation. Il demanda l’annulation de l’ordonnance de vente. Selon les informations fournies par le requérant, ce recours fut rejeté comme tardif. L’immeuble fut vendu le 21 juin 1996.

Par acte du 16 juillet 1999, le juge délégué a approuvé la reddition des comptes présentée par le syndic.

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la loi de la faillite (décret royal du 16

mars

1942 n° 267) se lisent ainsi :

Article 42

«

Le jugement qui déclare la faillite prive le failli de l’administration et de la disponibilité de biens existants à la date dudit jugement. (...)

»

Article 48

«

La correspondance adressée au failli doit être remise au syndic qui a le droit de garder celle relative à des intérêts patrimoniaux.

Le failli peut visionner la correspondance. Le syndic doit garder le secret sur le contenu de la correspondance qui ne concerne pas lesdits intérêts.

»

Article 49

«

Le failli ne peut quitter son lieu de résidence sans autorisation du juge commissaire et doit se présenter audit juge, au syndic ou au comité des créanciers chaque fois qu’il est convoqué, sauf les cas où, à cause d’un empêchement légitime, le juge l’autorise à comparaître par l’intermédiaire d’un représentant.

Le juge peut faire amener le failli par la police si ce dernier n’obéit pas à la convocation.

»

Article 50

«

Un registre public est tenu dans le greffe auprès de chaque tribunal, dans lequel sont enregistrés les noms des faillis. Les noms des faillis sont rayés du registre suite à un jugement du tribunal. Le failli est soumis aux incapacités prévues par la loi jusqu’à ce que son nom soit rayé du registre.

»

Les dispositions pertinentes du code civil se lisent ainsi :

Article 350

«

Ne peuvent pas être nommés tuteurs et, si déjà nommés, doivent cesser l’office

:

(...) le failli dont le nom n’a pas été rayé du registre des faillis.

»

L’article 393 prévoit essentiellement l’incapacité du failli à exercer les fonctions de syndic jusqu’à ce que son nom ne soit effacé du registre des faillis.

Les articles 2382, 2399, 2417 et 2516 du code civil prévoient l’interdiction pour le failli d’être nommé administrateur et syndic d’une société commerciale ou coopérative, ainsi que représentant des obligataires des sociétés anonymes.

L’article 2 du décret du Président de la République n° 223 du 20

mars

1967, modifié par la loi n° 15 du 16 janvier 1992, prévoit essentiellement la suspension de l’exercice des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

GRIEFS

4.

EN DROIT

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi Pinto.

Le requérant n’as pas commenté l’argument du Gouvernement.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01,

Brusco c. Italie

du 6

septembre 2001 et n°

34939/97,

Giacometti c. Italie

du 8 novembre 2001), que le remède introduit par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de penser que le recours introduit par ladite loi n’offrirait pas la possibilité de faire redresser le grief concernant la durée des procédures, ou qu’il ne présentait aucune perspective raisonnable de succès. De plus, elle a considéré qu’au vue de la nature de la loi Pinto, entrée en vigueur le 18 avril 2001, et du contexte dans lequel elle est intervenue - fréquence croissante des constats de non-respect, par l’Etat italien, de l’exigence du «

délai raisonnable

» amenant la Cour à conclure à l’existence d’une pratique incompatible avec la Convention -, il est justifié de faire une exception au principe général selon lequel la condition de l’épuisement doit être appréciée au moment de l’introduction de la requête - en l’espèce, le 28

mars 1996. Cela vaut tant pour les requêtes introduites après la date d’entrée en vigueur de la loi en question que pour celles déjà inscrites, à cette même date, au rôle de la Cour.

Ne décelant aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Selon le Gouvernement, la restriction du droit du requérant au respect de sa correspondance, découlant de l’article 48 de la loi de faillite, a pour but la «

réalisation du juste équilibre entre l’intérêt public

» et celui du requérant. Ladite restriction permettrait l’acquisition de la part du syndic de toutes informations relatives à la situation patrimoniale du failli afin d’éviter que celui-ci puisse occulter ou soustraire des sommes d’argents au détriment des créanciers. La limitation du droit au respect de la correspondance puiserait son fondement juridique dans les exceptions spécifiques et formelles du paragraphe 2 de l’article 8 dans la mesure où il fait référence à «

la protection des droits d’autrui

». Le Gouvernement souligne le caractère temporaire du contrôle et affirme qu’il ne s’agit pas d’une sanction. De plus, la loi obligerait le syndic à transmettre au failli les courriers qui ne concernent pas des intérêts patrimoniaux et lierait le premier au secret sur le contenu de la correspondance personnelle du second.

Le requérant affirme que le contrôle litigieux ne se justifie nullement. Selon lui, la déclaration de faillite étant publiée et donc publique, les personnes souhaitant correspondre avec le failli connaissent le sort de sa situation patrimoniale. Toute la correspondance adressée au failli serait par conséquent exclusivement personnelle et ne concernerait pas des intérêts patrimoniaux relevant de la procédure en cours. Enfin, l’obligation au secret sur le contenu des courriers personnels imposée au syndic n’empêcherait pas, de l’avis du requérant, la violation de l’article 8.

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

La Cour observe que ces incapacités ne se rapportent en tant que telles à aucun droit garanti par la Convention. Par conséquent, ces griefs sont incompatibles

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doivent être rejetés en application de l’article 35

§

4.

1, ainsi libellés,

Article 1

de la Convention

:

«

Les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de la (...) Convention

:

»

Article 1 du Protocole n° 1

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement affirme que compte tenu de ce que la procédure de faillite est prévue par la loi et poursuit un but légitime, à savoir garantir aux créanciers le recouvrement au moins partiel de leurs crédits, la privation des biens qui en résulte n’enfreint pas l’article 1 du Protocole n° 1.

Le requérant dénonce la mort «

économique du failli

» décidée en raison de la «

mauvaise gestion de son patrimoine

».

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

En ce qui concerne l’incapacité du failli d’ester en justice, la Cour observe qu’elle se limite aux litiges qui concernent les rapports patrimoniaux relatifs à la faillite. Seul le syndic, auquel est confiée l’administration du patrimoine de la faillite, est légitimé à ester en justice. Il le fait avec l’autorisation du juge commissaire et sous son contrôle direct. De toute évidence,

c

ette incapacité constitue une limitation du droit d’accès à un tribunal à examiner sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention

.

La Cour estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Quant à l’article 1 de la Convention, la Cour rappelle qu’il «

renvoie aux clauses du Titre I et ne joue donc que combiné avec elles ; sa violation résulte automatiquement de la leur, mais elle n’y ajoute rien » (arrêt Irlande c. Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n° 25, § 238). Comme la requête doit être déclarée recevable en ce qui concerne les griefs tirés des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n° 1, la Cour estime qu’une conclusion séparée au titre de l’article 1 de la Convention ne répond à aucune exigence juridique.

l’obligation de résidence

» imposée par l’article 49 de la loi de la faillite. Il invoque les articles 1, 2 et 3 du Protocole n° 4, qui se lisent ainsi

:

Article 1 du Protocole n° 4

:

«

Nul ne peut être privé de sa liberté pour la seule raison qu’il n’est pas en mesure d’exécuter une obligation contractuelle.

»

Article 2 du Protocole n° 4

:

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

Article 3 du Protocole n° 4

:

«

1.

Nul ne peut être expulsé, par voie de mesure individuelle ou collective, du territoire de l’Etat dont il est le ressortissant.

2.

Nul ne peut être privé du droit d’entrer sur le territoire de l’Etat dont il est le ressortissant.

»

Selon le Gouvernement, la restriction à la liberté de circuler prévue à l’article 49 de la loi en question est une mesure temporaire, non absolue - le requérant ayant seulement l’obligation de demander l’autorisation préalable du juge commissaire avant de quitter son lieu de résidence -, et poursuivant un but légitime : «

assurer que le failli puisse être retrouvé, ceci pour obtenir les renseignements et les nouvelles indispensables par rapport aux besoins de la gestion et de la liquidation de la procédure

».

Le requérant estime cette limitation injustifiée. Le syndic ou, le cas échéant, le représentant légal pouvant remplacer le failli pour les besoins de la procédure.

En ce qui concerne l’article 1 du Protocole n° 4, la Cour rappelle que cette disposition complète l’article 5 § 1 de la Convention. Elle fait référence à la notion de «

privation de liberté

» contenue dans cet article. En l’occurrence, la Cour considère que la mesure litigieuse n’entraîne pas une privation de liberté au sens de l’article 5 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme manifestement mal fondée, conformément à l’article

35 §§

3 et

4 de la Convention.

La Cour relève ensuite que l’article 3 du Protocole n°

4 concerne les hypothèses d’expulsion et d’entrée de nationaux dans le territoire d’un Etat et observe que le requérant n’a pas étayé cette partie du grief. Celle-ci se révèle donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4.

Sous l’angle de l’article 2 du Protocole n° 4, la Cour a examiné les arguments des parties et estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

Le Gouvernement fait remarquer que, conformément à l’article 2 du décret du Président de la République n°

223/1967, le droit de vote du failli ne se trouve pas annulé mais seulement suspendu pendant les cinq ans qui suivent la déclaration de faillite. Cette limitation ne serait donc pas arbitraire.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour n’est pas appelée à statuer si le grief soulevé par le requérant révèle une apparence d’une violation de l’article 3 du Protocole n°

14807/89, décision de la Commission du 12 février 1992, Décisions et Rapports (D.R.) 72, pp. 148, 167 et J. M. c.

Portugal, n°

11660/85, décision de la Commission du 19

janvier 1989, D.R. 59, pp.

85, 90).

Or, la perte des droits électoraux ne peut excéder cinq ans à partir de la date de la décision de faillite. En l’espèce, la faillite ayant été prononcée le 16

novembre 1984, le requérant aurait dû introduire son grief, selon l’article 35 § 1 de la Convention, au plus tard le 16 mai 1990. La requête ayant été introduite le 28 mars 1996, le grief en question se révèle tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §

4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n° 1, 2 du Protocole

n° 4, et de l’incapacité d’ester en justice (article 6 §

1 de la Convention)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président