COLUCCI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31605/96 de Angela COLUCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 ianuarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1954 și locuiește în Livorno. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl U. Boirivant, un avocat care practică în Livorno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: A.A. și S.S. au fost proprietarii unui apartament din Livorno, pe care l-au lăsat C.C. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 8 octombrie 1985, ei au comunicat intenția lor de a termina închirierea și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Livorno. Prin decizia din 21 octombrie 1985, Magistratul Livorno a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1988. La 21 aprilie 1986, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 12 iulie 1988, ea a furnizat anunțuri asupra chiriașului ce l-a solicitat să abandoneze sediul. La o dată neespecificată, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 ianuarie 1989. La 28 februarie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru el însuși. Între 23 ianuarie 1989 și 17 noiembrie 1995, judecătorul a făcut 13 încercările de recuperare a posesiunii, la 23 ianuarie 1989, 4 decembrie 1989, 20 februarie 1990, 8 mai 1990, 16 octombrie 1990, 20 februarie 1991, 18 octombrie 1991, 7 aprilie 1992, 20 noiembrie 1992, 29 iunie 1993, 22 februarie 1994, 26 mai 1995 și 17 noiembrie 1995. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 4 octombrie 1996, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posedarea apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. DREPTUL reclamantului se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 8 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ea susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că ea a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent locurile ca cazare pentru ea, ea ar putea revoca apartamentul doar 8 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31605/96

by Angela COLUCCI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 9 January 1996 and registered on 28 May 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1954 and living in Livorno. She is represented before the Court by Mr U. Boirivant, a lawyer practising in Livorno.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

A.A. and S.S. were the owners of an apartment in Livorno, which they had let to C.C.

In a writ served on the tenant on 8 October 1985, they communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Livorno Magistrate.

By a decision of 21 October 1985, the Livorno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30

June 1988.

On 21 April 1986, the applicant became the owner of the apartment.

On 12 July 1988, she served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On an unspecified date, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 January 1989.

On 28 February 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Between 23 January 1989 and 17 November 1995, the bailiff made 13

attempts to recover possession, on 23 January 1989, 4 December 1989, 20 February 1990, 8 May 1990, 16 October 1990, 20 February 1991, 18

October 1991, 7

April 1992, 20 November 1992, 29 June 1993, 22

February 1994, 26 May 1995 and 17 November 1995. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 4 October 1996, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability -

through lack of police assistance

- to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during 8 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. She argues that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that she had made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself, she could repossess the apartment only 8 years after the date set by the magistrate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President