SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 31929/96 de către Giuseppe PINI și Laura BINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 noiembrie 1995 și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1946 și 1951 și trăiesc în Florența. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care l-au lăsat N.V. Într-o scrisoare înregistrată din 20 ianuarie 1988, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închirierea contractului la expirarea termenului la 1 august 1988 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 februarie 1988, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. La 7 aprilie 1988, judecatorul Florenței a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1990. Această decizie a fost făcută executivă la 20 aprilie 1988. La 20 decembrie 1990, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul și, la 24 ianuarie 1991, au notificat chiriașul care l-a informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 5 februarie 1991. La 30 iulie 1993, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru ei și ascendenții lor. Între 5 februarie 1991 și 29 ianuarie 1996, judecătorul a făcut 9 încercări de recuperare a posesiunii, la 5 februarie 1991, 18 octombrie 1991, 10 aprilie 1992, 21 ianuarie 1993, 13 mai 1993, 14 februarie 1994, 30 Septembrie 1994, 7 iunie 1995 și 29 ianuarie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 1 august 1996, reclamanții au retras apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că nu au eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamanții conteste argumentele Guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile în instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a șase ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. În ciuda faptului că au făcut o declarație legală că au cerut urgent locurile ca cazare pentru ei înșiși și pentru ascendenții lor, acestea ar putea revoca apartamentul la numai 6 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 31929/96
by Giuseppe PINI and Laura BINI
against Italy
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15
March 2001
as a Chamber composed of
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
A.B.
Baka
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
Mr
E.
Levits
,
Mr
A.
Kovler
,
judges
,
and Mr E.
Fribergh
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 20 November 1995 and registered on 17
June 1996,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants are Italian nationals, born respectively in 1946 and 1951 and living in Florence.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:
The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to N.V.
In a registered letter of 20 January 1988, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 1
August 1988 and asked him to vacate the premises by that date.
In a writ served on the tenant on 23 February 1988, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.
On 7 April 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31
December 1990. That decision was made enforceable on 20 April 1988.
On 20 December 1990, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 24 January 1991, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 February 1991.
On 30 July 1993, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves and their ascendants.
Between 5 February 1991 and 29 January 1996 the bailiff made 9
attempts to recover possession, on 5 February 1991, 18 October 1991, 10
April 1992, 21 January 1993, 13 May 1993, 14 February 1994, 30
September 1994, 7 June 1995 and 29 January 1996.
Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
On 1 August 1996, the applicants repossessed the apartment.
B.
Relevant domestic law
The relevant domestic law is described in the judgment
Immobiliare Saffi v. Italy
[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.
1.
The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability -
through lack of police assistance
- to recover possession of their apartment.
2.
The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.
The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies. They submit that they have failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.
The applicants contest the Government’s arguments. They argue that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.
The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the
Immobiliare Saffi
judgment cited above, §§
40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.
The applicants argue that the impossibility to repossess their apartment during 6 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of their right under Article 1 of Protocol No. 1. They argue that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that they had made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves and their ascendants, they could repossess the apartment only 6 years after the date set by the magistrate.
As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.
The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Registrar
President