CtEDO 15.03.2001 Auto

GUIDI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
15.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GUIDI v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32374/96, de către Immacolata & Fara GUIDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 februarie 1994 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1905 și 1919 și locuiesc în Napoli. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Neri D’Aniello, avocat care practică în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din S. Agnello, pe care l-au lăsat în A.M. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 30 ianuarie 1984, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Sorrento. Prin hotărârea din 15 martie 1984, Magistratul a refuzat să mențină validitatea anunțului de renunțare, a respins jurisdicția din cauza valorii cauzei și a indicat că Curtea de District din Napoli a avut competența de a-l auzi. La 26 martie 1984, reclamanții au reluat procedurile în fața Curții de District din Napoli. Într-o hotărâre din 22 iunie 1988, care a fost depusă în registrul la 19 octombrie 1988, instanța a permis cererea reclamanților și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 15 decembrie 1989. La 16 decembrie 1988, locatarul a apelat la Curtea de recurs de la Napoli. Într-o hotărâre din 17 octombrie 1991, care a fost depusă la registrul la 9 noiembrie 1991, instanța a respins recursul. La 5 februarie 1992, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 2 februarie 1993, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 martie 1993. De la 15 martie 1993 până la 16 octombrie 1997, judecătorul a făcut mai multe încercări de recuperare a posesiunei. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 16 octombrie 1997, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței de poliție - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă