GUIDI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32374/96, de către Immacolata & Fara GUIDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 februarie 1994 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1905 și 1919 și locuiesc în Napoli. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Neri D’Aniello, avocat care practică în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din S. Agnello, pe care l-au lăsat în A.M. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 30 ianuarie 1984, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Sorrento. Prin hotărârea din 15 martie 1984, Magistratul a refuzat să mențină validitatea anunțului de renunțare, a respins jurisdicția din cauza valorii cauzei și a indicat că Curtea de District din Napoli a avut competența de a-l auzi. La 26 martie 1984, reclamanții au reluat procedurile în fața Curții de District din Napoli. Într-o hotărâre din 22 iunie 1988, care a fost depusă în registrul la 19 octombrie 1988, instanța a permis cererea reclamanților și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 15 decembrie 1989. La 16 decembrie 1988, locatarul a apelat la Curtea de recurs de la Napoli. Într-o hotărâre din 17 octombrie 1991, care a fost depusă la registrul la 9 noiembrie 1991, instanța a respins recursul. La 5 februarie 1992, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 2 februarie 1993, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 martie 1993. De la 15 martie 1993 până la 16 octombrie 1997, judecătorul a făcut mai multe încercări de recuperare a posesiunei. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 16 octombrie 1997, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței de poliție - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32374/96

by Immacolata & Fara GUIDI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 February 1994 and registered on 22

July 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born in 1905 and 1919 and living in Naples. They are represented before the Court by Mr Neri D’Aniello, a lawyer practising in Naples.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicants are the owners of an apartment in S. Agnello, which they had let to A.M.

In a writ served on the tenant on 30 January 1984, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Sorrento Magistrate.

By a decision served of 15 March 1984, the Magistrate refused to uphold the validity of the notice to quit, declined jurisdiction on account of the value of the case and indicated that the Naples District Court had jurisdiction to hear it.

On 26 March 1984, the applicants resumed the proceedings before the Naples District Court.

In a judgment of 22 June 1988, which was filed with the registry on 19

October 1988, the court allowed the applicants’ claim and ordered that the premises be vacated by 15 December 1989.

On 16 December 1988, the tenant appealed to the Naples Court of appeal.

In a judgment of 17 October 1991, which was filed with the registry on 9

November 1991, the court rejected the appeal.

On 5 February 1992, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 2 February 1993, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 March 1993.

As from 15 March 1993 until 16 October 1997, the bailiff made several attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 16 October 1997, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment.

2.

The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings

THE LAW

The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President