SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4391/98 prezentate de Luigi ROCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Stráznická domnii Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 august 1998 și înregistrată la 14 octombrie 1998, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DE FAPT: Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1944 și deținut în prezent la închisoarea Velletri (Roma). Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Din 1979 până în 1984, reclamantul era funcționar la Ministerul Lucrărilor Publice. În februarie 1988, Parchetul Genova l-a informat pe reclamant că au fost aduse în fața sa acuzații de malpraxis și corupție. În mai 1988, dosarul a fost transmis Parchetului din Milano, instanța competentă din Milano, l-a informat pe reclamant în iunie 1989 și a fost interogat de instanța de judecată din Milano. Prin ordonanța pronunțată la o dată nespecificată, instanța judecătorească din Milano l-a retrimis pe reclamant și pe alte paisprezece persoane în judecată în fața instanței din Milano și a stabilit data la care a fost pronunțat tribunalul la 27 ianuarie 1993. La 5 noiembrie 1993, reclamantul a făcut declarații spontane. Prin hotărârea din 5 februarie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 31 iulie 1995, tribunalul din Milano l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șapte ani și șase luni de închisoare. Printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 12 februarie 1997, instanța de apel a confirmat hotărârea de primă instanță. Reclamantul s-a ocupat de casare. Prin Hotărârea din 25 februarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 13 mai 1998, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant de recursul său. Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii care a început în februarie 1988, atunci când reclamantul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa și se încheie la 13 mai 1998, în momentul depunerii la grefa hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat mai mult de 10 ani și două luni pentru trei grade de jurisdicție. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea consideră, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, recurentul se plânge de faptul că procedura împotriva sa nu a fost aplicată și susține că condamnarea sa se bazează pe erori de fapt și de drept și susține că autoritățile judiciare nu au evaluat corect elementele aflate în sarcina sa. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă și de a aprecia faptele. Sarcina Curții constă în a verifica dacă procedura examinată în ansamblul său are un caracter echitabil (hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I. Curtea arată apoi că deciziile puse în discuție de reclamant au intervenit în urma unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi discutate în instanță, că instanțele interne au considerat suficiente pentru a stabili vinovăția persoanei respective. În plus, instanțele naționale și-au motivat pe deplin concluziile, ceea ce permite excluderea oricărui risc de arbitrare. În aceste circumstanțe, nu se poate identifica nici o aparență de încălcare a art. 6 din Convenție. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, obiecția reclamantului întemeiat pe durata procedurii penale ; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 43915/98
présentée par Luigi ROCCI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
15 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Stráznická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 août 1998 et enregistrée le 14
octobre 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1944 et actuellement détenu à la prison de Velletri (Rome).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés présentée par les parties, peuvent se résumer comme suit.
De 1979 à 1984, le requérant était fonctionnaire auprès du ministère des travaux publics.
En février 1988, le parquet de Gênes informa le requérant que des poursuites avaient été entamées à son encontre pour malversation et corruption.
En mai 1988, le dossier fut transmis au parquet de Milan, juridiction compétente
ratione loci
.
En juin 1989, le requérant fut interrogé par le juge d’instruction de Milan.
Par une ordonnance rendue à une date non précisée, le juge d’instruction renvoya le requérant et quatorze autres personnes en jugement devant le tribunal de Milan et fixa la date de l’audience au 27 janvier 1993.
Le 5 novembre 1993, le requérant fit des déclarations spontanées.
Par un jugement du 5 février 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 31 juillet 1995, le tribunal de Milan condamna le requérant à une peine de sept ans et six mois d’emprisonnement.
Le requérant interjeta appel.
Le 9 novembre 1995, le dossier fut transmis à la cour d’appel de Milan.
Par un arrêt du 18 novembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 12 février 1997, la cour d’appel confirma le jugement de première instance.
Le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 25 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 13
mai 1998, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
1.
Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté en février 1988, lorsque le requérant a été informé des accusations portées à son encontre, et s’est terminée le 13 mai 1998, lors du dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré plus de dix ans et deux mois pour trois degrés de juridiction.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et excipe de la complexité de l’affaire, en raison notamment de la nature des accusations. Il invoque également le fait que deux différents bureaux du parquet ont été chargés de l’instruction de la cause.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
2.
Le requérant se plaint en outre de l’iniquité de la procédure contre lui. Il allègue que sa condamnation se fonde sur des erreurs de fait et de droit et soutient que les autorités judiciaires n’ont pas correctement évalué les éléments à sa charge.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et d’apprécier les faits.
La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble revêt un caractère équitable (arrêt
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n°30544/96, § 28, CEDH 1999-I).
La Cour relève ensuite que les décisions mises en cause par le requérant sont intervenues à la suite d’une procédure contradictoire et sur la base de preuves discutées à l’audience, que les tribunaux internes ont estimées suffisantes pour établir la culpabilité de l’intéressé. De plus, les juridictions nationales ont amplement motivé leurs conclusions, ce qui permet d’exclure tout risque d’arbitraire. Dans ces circonstances, aucune apparence de violation de l’article 6 ne saurait être décelée.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure pénale ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président