CtEDO 15.03.2001 Auto

WIOT contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
15.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
WIOT contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43722/98 prezentate de Didier WIOT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte J.-P. Costa Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 iunie 1998 și înregistrată la 5 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Circumstanțele din speță Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1962 și rezident la Paris. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura de fond În data de 3 iunie 1992, la sfârșitul interviului anterior disponibilizării, reclamantul și angajatorul său au semnat o tranzacție. Reclamantul a fost concediat prin scrisoarea din 9 iunie și, la 11 iunie, a semnat o chitanță pentru orice cont. La 24 august 1992, considerând că a făcut obiectul unei presiuni pentru semnarea tranzacției, reclamantul sesizează consiliul de pudiși din Corbeil Essonnes, solicitând diverse sume pentru concediere abuzivă, din care se scad sumele deja percepute pentru executarea tranzacției. Prin hotărârea din 19 mai 1993, consiliul de prudimeni a declarat acțiunea sa inadmisibilă, deoarece tranzacția nu a fost denunțată la timp. Această hotărâre a fost confirmată de instanța de apel din Paris la 3 martie 1994. La 3 aprilie 1994, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii din 10 mai 1994, prin care i s-a acordat parțial asistență judiciară la 9 martie 1995. La 2 mai 1997 a fost numit un consilier raportor. Prin Hotărârea din 13 ianuarie 1998, Curtea de Casație Cassa și-a anulat hotărârea din 19 mai 1993 și a retrimis cauza și părțile în fața aceluiași tribunal judecătoresc, altfel compus. Prin Hotărârea din 3 septembrie 1999, Curtea de Casație din Paris a clasat hotărârea din 19 mai 1993 și, întrucât concedierea era fără cauză reală și serioasă, a acordat reclamantului o despăgubire de concediere. La 12 septembrie 1999, angajatorul a introdus o cerere în sensul erorii materiale, care a fost examinată la 16 noiembrie 1999 de instanța de apel din Paris și a dat naștere unei noi hotărâri pronunțate la 4 februarie 2000. Reclamantul s-a ocupat de casarea acestei a doua hotărâri. La 13 iulie 1998, reclamantul sesizează consiliul de prudimeni din Boulogne-Billancourt cu scopul de a obține plata anumitor sume. El a fost decăzut prin ordonanța din 14 august 1998. La 5 septembrie 1998, reclamantul a răspuns la apelul de la ordonanța în cauză și a solicitat sesizarea instanței de apel din Paris, deja sesizată cu litigiul de fond. Cu toate acestea, la 18 noiembrie 1998, el a fost convocat de grefa Tribunalului de apel de la Versailles la o audiere stabilită la 12 noiembrie 1998. Prin scrisoarea din 22 octombrie 1998, reclamantul își va reiniția cererea de renunțare la curtea de apel a Versailles în favoarea Parisului, dar nu a primit niciun răspuns. Prin ordonanța din 12 noiembrie 1998, cererea sa a fost retrasă din funcție pe motiv că recursul nu a fost prezentat și nici prezentat în instanță la care a fost convocat. Reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei ordonanțe. Recursul său a fost declarat inadmisibil la 12 ianuarie 2000. Elementele de drept intern Articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară Această responsabilitate nu este angajată decât printr-o greșeală gravă sau printr-o decădere a justiției. □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În primul rând, guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, la Guvernul subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. Într-adevăr, o hotărâre a Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 se referă în mod expres la art. 6 din Convenție și indică faptul că, în sensul art. L 781-1, Or, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, care constituie, potrivit guvernului, o hotărâre de principiu pe scară largă urmată de instanțele interne. Astfel, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a confirmat această jurisprudență la 9 iunie și 22 septembrie 1999, iar instanțele de apel din Provence și Lyon s-au pronunțat în același sens la 14 iunie și 27 octombrie 1999, precum și mai multe alte instanțe în decizii recente. Această evoluție judiciară a fost, de asemenea, comentată pe larg în presa specializată. Reclamantul, pe de altă parte, consideră că acțiunea întemeiată pe articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu este o acțiune eficientă din cauza costurilor sale prohibitive, reprezentarea prin avocat fiind obligatorie. De asemenea, subliniază faptul că procedura internă nu este încheiată și subliniază necesitatea unei condamnări numai de către Curte care ar putea conduce la luarea măsurilor generale care se impun. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) o are ca scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestuia (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se epuizează decât în ceea ce privește utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). Curtea recunoaște că din toate hotărârile și hotărârile la care se referă guvernul reiese că acțiunea în cauză face în prezent obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care aplică articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, cu excepția unor excepții, la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Or, în speță, Curtea constată că: hotărârea Tribunalului din Paris din 20 ianuarie 1999, precum și celelalte hotărâri menționate de guvern, sunt restante la introducerea cererii, respectiv la 29 iunie 1998. Prin urmare, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune care nu prezenta, în acel moment, caracterele de certitudine și de eficiență necesare (Zutter c. Franța, (dec.), nr. 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, (dec.), nr. 44952/98 și 44953/98, 7.11.2000). Prin urmare, excepția de neobosire ridicată de guvern nu poate fi reținută. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul recunoaște că durata procedurii în fața Curții de Casație, care a durat trei ani, zece luni și zece zile, a fost relativ lungă, pe motiv că a durat 11 luni pentru a procesa o cerere de asistență judiciară a reclamantului și aproape doi ani pentru a desemna consilierul raportor. Cu toate acestea, guvernul subliniază faptul că această perioadă de latență datorată camerei sociale a Curții de Casație a fost compensată parțial de diligența specială de care a dat dovadă consilierul raportor și de celeritatea cu care și-a prezentat raportul, la douăzeci și șase de zile după numirea sa. În consecință, guvernul consideră că o evaluare globală a duratei procedurii permite să se ajungă la o concluzie rezonabilă, în special în măsura în care aceaceasta este redusă la patru [1] niveluri de jurisdicție. Curtea arată că reclamantul face pentru prima dată referire în observațiile sale ca răspuns la cea a guvernului unei proceduri în materia căreia intenionează să conteste durata. Cu toate acestea, Curtea amintește că la art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică decât procedurilor în care este judecat un litigiu asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă Astfel, această dispoziție nu se aplică unei proceduri de protecție care are ca obiect o ordonanță de reportare, procedură în care nu pot fi luate decât măsuri preliminare sau provizorii care nu au ca obiect fondul cauzei sau în care aceasta nu este pronunțată asupra unei contestații (nr. 7990/77, c. 11.5.81, DR. 24, p. 57; nr. 8988/880, c. 10.3.81, D.R 24, p. 8.000/77, dec. 9.5.78, D.R. 13, p. 81; nr. 31800/96, dec. 16.4.98, nepublicată). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 3, și trebuie respinsă în conformitate cu art. În ceea ce privește procedura de fond, Curtea constată că a început la 24 august 1992, cu sesizarea Tribunalului de prudeil-Essones și este în prezent pendinte în fața Curții de Casație și, prin urmare, a durat mai mult de opt ani și cinci luni pentru cinci instane. Curtea consideră, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest hus trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii de fond Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Fribergh C.L. Rosakis Grefier Președinte [1] cinci niveluri de instanță, Curtea de Casație fiind sesizată după depunerea observațiilor guvernului (nota Curții Eur).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-03-15
0,95
D.T. contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43724/98 présentée par D.T. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 mars 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Roz
CtEDO 2003-01-07
0,95
AFFAIRE WIOT c. FRANCE
. 4. La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11). 5. La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 §
CtEDO 2001-09-13
0,93
DENONCIN contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43689/98 présentée par Jacques DENONCIN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de MM
CtEDO 2002-12-17
0,93
JUILLARD contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 53622/99 présentée par Colette JUILLARD contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 décembre 2002 en une chambre composée de MM
CtEDO 2000-09-14
0,93
KROLICZEK contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43969/98 présentée par Mieczyslaw KROLICZEK contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2000 en une chambre
Sursă