SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46051/99 prezentate de Catherine MALVE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 20 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 ianuarie 1999 și înregistrată la 8 februarie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA CETĂȚII reclamantei este un resortisant francez, născut în 1957 și rezident în Vailhourques (Franța). Fargepallet, avocat în Baroul de la Paris. Circumstanțele din lac Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta exploata un fond comercial de mercerie pe care soții C i l-au cedat în schimbul unui preț plătit la termen. Soții C. au acordat, de asemenea, un contract de închiriere comercială pentru sediul în care a fost exploatat acest fond și un împrumut pentru plata costurilor și facturilor furnizorilor. Redresarea și lichidarea judiciară, recurenta acuză soților C. o datorie globală de peste 364 000 FRF. La 13 noiembrie 1990, Tribunalul de Comerț din Rodez a pronunțat închiderea lichidării judiciare pentru insuficiență de active și a declarat că nu are loc nici o ordonanță și nici un titlu executoriu care să permită creditorilor să-și recapete dreptul individual de urmărire penală. Sesizat de soții C. la 23 octombrie 1992, președintele Tribunalului de Comerț din Rodez, printr-o ordonanță din 24 decembrie 1992, a solicitat recurentei să plătească creanțele acestora. Recurenta susține că nu are cunoștință de această ordonanță din ordin de plată decât atunci când debitorii săi i-au notat la 4 octombrie 1994 o poruncă de a plăti și apoi au efectuat capturi de atribuire și de proprietate. Guvernul a indicat că soții C. au efectuat, în executarea acestei ordonanțe, o sechestrare-atribuire a conturilor bancare ale recurentei la 17 februarie 1993. Recurenta forma, la 4 ianuarie 1995, o opoziție la această ordonanță în fața Tribunalului de Comerț din Rodez. La data de 31 ianuarie 1995, Comisia a inițiat, cu titlu conservator, o acțiune de revizuire a acestei ordonanțe, în cazul în care nu i s-ar aplica opoziția. La 4 iulie 1995, președintele Tribunalului de Comerț din Rodez a declarat această acțiune inadmisibilă. Între timp, la 23 martie 1995, recurenta a desemnat soții C. Tribunalul de Mare Instanță din Rodez a solicitat, în fața instanței de judecată din Rodez, să se pronunțe nulitatea poruncii notificate la 4 octombrie 1994 și, în subsidiar, să fie suspendată să se pronunțe cu privire la acțiunile în justiție în așteptarea deciziilor de a interveni asupra acțiunilor întreprinse împotriva ordonanței din 24 decembrie 1992. La 26 mai 1995, apoi, a doua oară la 15 martie 1996, Tribunalul de Mare Instanță a reușit să acționeze până când a fost evacuat definitiv opoziția formulată de reclamantă în fața instanței de comerț. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 18 octombrie 1996, Tribunalul de Mare Instanță i-a invitat pe soții C. să prezinte actul de notificare a ordonanței în litigiu. La 20 martie 1996 și 19 februarie 1997, avocatul recurentei a solicitat instanței comerciale să reglementeze procedura referitoare la opoziție și să soluționeze fără întârziere cauza. Inițial stabilită la 16 aprilie 1997, instanța a fost revocată. La 29 septembrie și 2 octombrie 1998, reclamanta a emis o rechiziție în constatarea de negare a justiției Tribunalul de Comerț din Rodez a stabilit că prima rechiziție a urmat anulării unei date de la data stabilită la 8 septembrie 1998. Guvernul menționează că, la 8 septembrie 1998, președintele Tribunalului de Comerț a stabilit o nouă audiere la 7 octombrie 1998 și că părțile au fost informate în mod regulat la 11 septembrie 1998. octombrie 1998, președintele Tribunalului de Comerț a trimis cauza și părțile la Tribunalul de Mare Instanță din Rodez Recurenta care i-a adresat primului președinte al Tribunalului din Montpelier o cerere de autorizare de a ridica apelul la hotărârea din 21 octombrie 1998, în temeiul articolului 380 din noul Cod de procedură civilă, în temeiul căruia În decembrie 1998, primul președinte a acordat autorizația solicitată. Recurenta și-a formalizat apelul și, la 20 mai 1999, tribunalul din Montpellier infirmma la ordonanță, a declarat că numai instanța de comerț din Rodez are competența de a se pronunța asupra opoziției formulate de [recționar] împotriva ordonanței [a] 24 decembrie 1992. În cazul în care președintele Tribunalului de Comerț Rodez ar fi fost inițial singurul competent să elibereze titlul executoriu (...), dimpotrivă și ca urmare a exercitării de către M Malva opoziției față de ordonanța pronunțată la 24 decembrie 1992, numai tribunalul de comerț din Rodez și nu președintele său care acționa în acest sens, era competent să se pronunțe cu privire la retragerea solicitată. (...) Pe de altă parte, Ordonanța din 21 octombrie 1998 va fi reformată și în măsura în care are, în mod greșit, suspendarea de a se pronunța în cazul în care este singura instanță consulară să soluționeze dificultățile legate de: pe de o parte, admisibilitatea opoziției formulate de M Malve obținând toate informațiile cu privire la semnificația ordonanței pronunțate la 24 decembrie 1992, în sensul articolului 1416 din noul cod de procedură civilă, și, în plus, la validitatea ordonanței din 24 decembrie 1992 în sensul dispozițiilor articolului 169 din Legea din 25 ianuarie 1985. Într-adevăr, Tribunalul de Mare Instanță din Rodez, sesizat de M. Malva unei acțiuni de anulare a ordinului de plată emis la 4 octombrie 1994 în executarea ordonanței din 24 decembrie 1992, a solicitat, prin decizia din 18 decembrie 1992, octombrie 1996, producerea actului de notificare a acestei ordonanțe numai în scopul de a verifica dacă această ordonanță a devenit definitivă sau nu, ceea ce, în consecință, înseamnă a aprecia regularitatea căilor de execuție puse în aplicare de soții C. (...) Prin hotărârea din 11 aprilie 2000, Tribunalul de Comerț din Rodez a declarat neavenit la ordonanța din 24 decembrie 1992, pe motiv că nu a fost înregistrată la timp. De asemenea, a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 165 865 FRF confiscată anterior, plus dobânda la rata legală începând cu 17 februarie 1997. Prin actul din 8 iunie 2000, soþii C. au interjectat apelul acestei judecãþi în faþa tribunalului din Montpellier. Guvernul indică faptul cã ãsta va fi judecat la Tribunalul din 6 martie 2001. Elemente de drept intern oi de jurisprudenþã Articolul L. 781-1 §1 din Codul de organizare judiciarã La data de 23 februarie 2001, Adunarea Plenară a Curții de Casație a pronunțat o hotărâre ale cărei dispoziții relevante sunt următoarele, având în vedere articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară Întrucât statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție; întrucât această responsabilitate este angajată numai printr-o nevoie grea sau printr-o decădere a justiției; că reprezintă o greșeală gravă orice deficiență caracterizată printr-un fapt sau o serie de fapte: incompetența serviciului public de justiție de a îndeplini misiunea cu care este investit Așteptând ca, pentru a despăgubi consorții Bolle de la cererea lor, hotărârea arată că eroarea grea de natură să angajeze responsabilitatea de la Õ , în temeiul articolului 781 1 de cod al organizației judiciare, este cea care a fost comisă sub influența unei erori atât de gros încât un magistrat, în mod normal preocupat de îndatoririle sale n mai este antrenat sau, de asemenea, cea care revelează lanimitatea personală, cu intenția de a face rău sau care face un comportament anormal de desfrânat atunci când acționează astfel, instanța de apel a încălcat textul PRIN ACEASTA MOTIVE, și fără să fie necesar să se pronunțe asupra celorlalte obiecții CASSE și ANUALE în toate dispozițiile sale la ordin pronunțat la 24 martie 1999, între părți, de către instanța de apel de la Paris; redă, în consecință, cauza și părțile în statul în care se aflau înainte de hotărârea menționată anterior și, pentru a fi pronunțate, le trimite înapoi în fața instanței de apel de la Versailles GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta denunță un refuz al Tribunalului de Comerț de la Rodez d.d. să examineze acțiunea sa în opoziție cu ordonanța din 24 decembrie 1992 și să se plângă de durata procedurii în fața acestei instanțe. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție (citată mai jos), recurenta se plânge de refuzul Tribunalului de Comerț Rodez de a examina acțiunea sa în opoziție cu ordonanța din 24 decembrie 1992. Curtea constată că Tribunalul de Comerț de la Rodez și-a pronunțat hotărârea la 11 aprilie 2000, după ce a soluționat opoziția formulată de reclamantă. Comisia consideră, pe de o parte, că acest aspect se confundă în realitate cu cel întemeiat pe durata procedurii de mai jos examinate. Pe de altă parte, ea consideră, având în vedere hotărârea din 11 aprilie 2000, prin care Tribunalul de Comerț din Rodez a declarat neavenit la ordonanța din 24 decembrie 1992, că reclamanta nu mai poate pretinde că este victimă a încălcării respective, conform prevederilor art. 34 din Convenție. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil în sensul art. 6 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel formulate: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra excepției de la epuizarea căilor de atac interne Cu titlu principal, guvernul pledează că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În opinia sa, ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu privire la o acțiune în răspundere împotriva statului și întemeiată pe art. 781-1 din Codul organizației judiciare. El reamintește că face referire la această posibilitate oferită de dreptul intern ori de câte ori apare o problemă de durată. El subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. El face referire în special la o hotărâre a tribunalului de mari instanțe din Paris din 5 noiembrie 1997 care, în opinia sa, a extins noțiunea de negare a justiției la Orice încălcare a obligației sale de protecție judiciară a persoanei fizice care include dreptul oricărui justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil El adaugă că această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, care, în opinia sa, constituie o hotărâre de principiu. Această jurisprudență a fost găsită ca fiind aplicabilă de mai multe ori. Astfel, este vorba despre două hotărâri ale Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 9 iunie și 22 septembrie 1999. Această evoluție jurisprudențială a fost, de altfel, comentată pe larg în presa specializată. În răspuns, recurenta face trimitere la decizia Curții din 7 iunie 1999 noiembrie 2000 în cauza Van der Kar și Lissaur van West c. Franța (solicitări n 44952/98 și 44953/98). Aceasta subliniază că, la data la care a introdus cererea sa la 27 ianuarie 1999, hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Paris din 20 ianuarie 1999 a fost pronunțată și concluzionează că nu i s-a putut reproșa că nu a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune internă care nu prezenta, în acel moment, caracteristicile de certitudine și de eficiență necesare. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36), cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 alin. (1) din Convenție nu trebuie decât să se epuizeze recursurile atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. ; datoria de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 11-12, § ; Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 87-88, § 38). Curtea recunoaște că din deciziile la care se referă guvernul în speță (a se vedea, de asemenea, celelalte decizii interne menționate de guvern în cadrul cauzei Van der Kar și Lissaur van West citată mai sus) reiese că acțiunea în cauză face în prezent obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care pun în aplicare articolul L. 6 alin. (1) din Convenție (Mangualde Pinto c. Franța (Decizia) nr. 449/98, 5.12.00). Cu toate acestea, Curtea reamintește că epuizarea acțiunilor interne apreciază, cu excepția excepțiilor, la data depunerii cererii în fața Curții. 1999, fie la o săptămână după pronunțarea hotărârii judecătorești din 20 ianuarie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din Paris. Or, la această dată, această hotărâre nu era definitivă. Într-adevăr, nimic nu se punea în discuție dacă un recurs în casație urma să fie depus. martie 1999, data expirării termenului de recurs, care a fost dovedit că statul nu contesta hotărârea Tribunalului din 20 ianuarie 1999, ceea ce a fost confirmat ulterior, în special printr-o hotărâre importantă a Adunării Plenare a Curții de Casație din 23 februarie 2001. Prin urmare, recurentei nu i se poate reproșa că nu i s-a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune care nu prezenta, în acel moment, caracterele de certitudine și de eficiență necesare (Zutter c. Franța, (Decizia), nr. 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, (Decizia), nr. 44952/98 și 44953/98, 7.11.2000, Mangualde Pinto c. Franța Prin urmare, excepția de la epuizare ridicată de guvern nu poate fi reținută. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei Guvernul susține cu titlu subsidiar că cauza este în mod evident nefondată. În opinia sa, există o legătură între instanța judecătorească de judecată în litigiu cu comanda de plată, destinată executării ordinului de plată, și cea angajată în fața instanței de comerț pentru a judeca validitatea ordonanței de executare a plății : Tribunalul de Mare Instanță a suspendat de două ori acțiunea, deducând că este necesar să se ia în considerare în general durata procedurilor în fața celor două instanțe. Guvernul recunoaște că cauza nu prezenta dificultăți speciale, dar subliniază că reclamanta a înmulțit acțiunile : A depus o cerere de revizuire a ordonanței și o cerere de anulare a ordinului în fața Tribunalului de Mare Instanță. El admite un timp de latență, în fața Tribunalului de Comerț din 2 aprilie 1997, data la care președintele a fixat o audiere la data de 16 aprilie și 8 septembrie 1998, data la care a fixat o nouă audiere la data de 7 octombrie; acesta a explicat acest termen prin demisia președintelui la data de 11 iunie 1997 și decesul la data de 8 noiembrie 1997 - noul președinte și-a preluat funcția la data de 2 Septembrie 1997 -, ceea ce a provocat dificultăți ciclice de organizare a instanței. Cu toate acestea, având în vedere durata procedurii în fața instanței de comerț, Recurenta răspunde că acțiunile sale nu sunt la originea derulării procedurilor și reamintește că aceasta se plânge în principal de durata procedurii în fața instanței de comerț. Ea adaugă că, în general, cauzele care apar ca urmare a unei opoziții la ordin de a plăti sunt ascultate la câteva luni după opoziție. Aceasta menționează că nu a avut loc o dată în cui, după ce noul președinte a sosit și se pare că fostul președinte nu a vrut să-și schimbe propria ordonanță și s-a asigurat că cauza nu va fi niciodată înrolată. Curtea constată că procedura a început la 4 ianuarie 1995 cu opoziția la mai mult de șase ani și două luni. Curtea consideră că, în lumina criteriilor consacrate de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, Curtea consideră că (în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, Õ Õ reclamantei întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolé L. L ucaide Module Președinte
de la requête n° 46051/99
présentée par Catherine MALVE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 20 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 1999 et enregistrée le 8 février 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante française, née en 1957 et résidant à Vailhourques (France). Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
V.
Fargepallet, avocat au barreau de Paris.
A.
Circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante exploitait un fonds de commerce de mercerie que lui avaient cédé les époux C. moyennant le versement d’un prix payable à terme. Les époux C. lui consentirent également un bail commercial portant sur les locaux dans lesquels était exploité ce fonds et un prêt pour le règlement des frais et factures des fournisseurs. Mise en redressement puis en liquidation judiciaires, la requérante accusait à l’égard des époux C. une dette globale de plus de 364
000
FRF.
Le 13 novembre 1990, le tribunal de commerce de Rodez prononça la clôture de la liquidation judiciaire pour insuffisance d’actif et dit n’y avoir lieu à ordonner ni délivrer un titre exécutoire permettant aux créanciers de recouvrer leur droit de poursuite individuelle.
Saisi par les époux C. le 23 octobre 1992, le président du tribunal de commerce de Rodez, par une ordonnance du 24 décembre 1992, enjoignit à la requérante de payer les créances de ceux-ci.
La requérante soutient qu’elle n’eut connaissance de cette ordonnance d’injonction de payer que lorsque ses débiteurs lui notifièrent le 4
octobre
1994 un commandement de payer puis firent effectuer des saisies attribution et immobilière. Le Gouvernement indique que les époux C. procédèrent, en exécution de cette ordonnance, à une saisie-attribution sur les comptes bancaires de la requérante le 17 février 1993.
La requérante forma, le 4 janvier 1995, opposition à cette ordonnance devant le tribunal de commerce de Rodez.
Le 31 janvier 1995, elle engagea, à titre conservatoire, un recours en révision de cette ordonnance, pour le cas où il ne serait pas fait droit à son opposition. Le 4 juillet 1995, le président du tribunal de commerce de Rodez déclara ce recours irrecevable.
Entre-temps, le 23 mars 1995, la requérante avait assigné les époux C. devant le tribunal de grande instance de Rodez pour voir prononcer la nullité du commandement notifié le 4 octobre 1994. Elle demandait en outre la mainlevée de la saisie de ses biens immobiliers et, subsidiairement, qu’il soit sursis à statuer aux poursuites dans l’attente des décisions à intervenir sur les recours engagés à l’encontre de l’ordonnance du 24 décembre 1992.
Le 26 mai 1995 puis, une seconde fois le 15 mars 1996, le tribunal de grande instance sursit à statuer jusqu’à ce que soit définitivement évacuée l’opposition formée par la requérante devant le tribunal de commerce.
Par un jugement avant dire droit du 18 octobre 1996, le tribunal de grande instance invita les époux C. à produire l’acte de signification de l’ordonnance litigieuse.
Les 20 mars 1996 et 19 février 1997, l’avocat de la requérante invita la juridiction commerciale à régulariser la procédure relative à l’opposition et à audiencer sans retard l’affaire.
Initialement fixée au 16 avril 1997, l’audience fut plusieurs fois renvoyée. Les 29 septembre et 2 octobre 1998, la requérante fit délivrer une «
réquisition en constat de déni de justice
» tendant à ce qu’une date d’audience soit fixée au tribunal de commerce de Rodez. La requérante indique que la première réquisition fit suite à l’annulation d’une date d’audience fixée au 8 septembre 1998. Le Gouvernement mentionne que, le 8 septembre 1998, le président du tribunal de commerce fixa une nouvelle audience au 7 octobre 1998 et que les parties en furent régulièrement avisées le 11 septembre 1998.
L’audience eut lieu le 7 octobre 1998 et, par une ordonnance du 21
octobre 1998, le président du tribunal de commerce renvoya la cause et les parties devant le tribunal de grande instance de Rodez «
pour qu’il soit donné par lui suite à son jugement en date du 18 octobre 1996
» et sursit «
sur l’ensemble des demandes formulées jusqu’à ce qu’il ait été définitivement statué par ledit tribunal au vu de la production ou la non production de l’acte d’huissier
».
La requérante adressa au premier président de la cour d’appel de Montpellier une demande d’autorisation de relever appel de l’ordonnance du 21 octobre 1998, fondée sur l’article 380 du nouveau code de procédure civile, aux termes duquel «
la décision de sursis peut être frappée d’appel sur autorisation (...) s’il est justifié d’un motif grave et légitime
». Le 16
décembre 1998, le premier président accorda l’autorisation sollicitée.
La requérante formalisa son appel et, le 20 mai 1999, la cour d’appel de Montpellier infirma l’ordonnance, «
dit que seul le tribunal de commerce de Rodez est compétent pour statuer sur l’opposition formulée par [la requérante] à l’encontre de l’ordonnance [du] 24
décembre 1992
» et renvoya l’affaire et les parties devant cette juridiction. L’arrêt est ainsi libellé
:
«
(...) Si le président du tribunal de commerce de Rodez était initialement seul compétent pour délivrer le titre exécutoire (...), par contre et par suite de l’exercice par M
me
Malve de l’opposition à l’encontre de l’ordonnance rendue le 24 décembre 1992, seul le tribunal de commerce de Rodez et non son président statuant en référé, était compétent pour statuer sur la rétractation sollicitée. (...)
Par ailleurs, l’ordonnance du 21 octobre 1998 sera également réformée en ce qu’elle a, à tort, sursis à statuer dès lors qu’il appartient à la seule juridiction consulaire de trancher les difficultés relatives
: d’une part à la recevabilité de l’opposition formée par M
me
Malve en obtenant tous renseignements sur la signification de l’ordonnance rendue le 24 décembre 1992 faisant courir le délai au sens de l’article
1416 du nouveau de code de procédure civile
; d’autre part à la validité de l’ordonnance du 24
décembre 1992 au sens des dispositions de l’article 169 de la loi du 25
janvier
1985.
En effet, le tribunal de grande instance de Rodez, saisi par M
me
Malve d’une action tendant à l’annulation du commandement de payer délivré le 4 octobre 1994 en exécution de l’ordonnance du 24 décembre 1992, n’a sollicité, par la décision du 18
octobre 1996, la production de l’acte de signification de cette ordonnance que dans le but de vérifier si cette ordonnance était ou non devenue définitive, ce qui par voie de conséquence permettait d’apprécier la régularité des voies d’exécution mises en œuvre par les époux C. (...)
»
Par jugement du 11 avril 2000, le tribunal de commerce de Rodez déclara non avenue l’ordonnance du 24 décembre 1992, au motif qu’elle n’avait pas été signifiée dans les délais. Il ordonna également la restitution à la requérante de la somme de 165
865
FRF précédemment saisie, majorée des intérêts au taux légal à compter du 17 février 1997.
Par acte du 8 juin 2000, les époux C. ont interjeté appel de ce jugement devant la cour d’appel de Montpellier. Le Gouvernement indique que l’affaire sera examinée à l’audience du 6 mars 2001.
B.
Eléments de droit interne et de jurisprudence
Article L. 781-1 alinéa 1
er
du code de l’organisation judiciaire
:
«
L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.
»
Le 23 février 2001, l’assemblée plénière de la Cour de cassation a rendu un arrêt dont les dispositions pertinentes sont les suivantes
:
«
Vu l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire
;
Attendu que l’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice
; que cette responsabilité n’est engagée que par une faut lourde ou un déni de justice
; que constitue une faute lourde toute déficience caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi
;
Attendu que, pour débouter les consorts Bolle de leur demande, l’arrêt énonce que la faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’Etat, sur le fondement de l’article
L.
781
‑
1 de code de l’organisation judiciaire, est celle qui a été commise sous l’influence d’une erreur tellement grossière qu’un magistrat normalement soucieux de ses devoirs n’y aurait pas été entraîné ou encore celle qui révèle l’animosité personnelle, l’intention de nuire ou qui procède d’un comportement anormalement déficient
;
Qu’en statuant ainsi, la cour d’appel a violé le texte susvisé
;
, et sans qu’il y ait lieu de statuer sur les autres griefs
:
CASSE et ANNULE dans toutes ses dispositions l’arrêt rendu le 24
mars 1999, entre les parties, par la cour d’appel de Paris
; remet, en conséquence, la cause et les parties dans l’état où elles se trouvaient avant ledit arrêt et, pour être fait droit, les renvoie devant la cour d’appel de Versailles
».
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce un refus du tribunal de commerce de Rodez d’examiner son recours en opposition de l’ordonnance du 24 décembre 1992 et se plaint de la durée de la procédure devant cette juridiction.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention (cité ci-dessous), la requérante se plaint du refus du tribunal de commerce de Rodez d’examiner son recours en opposition de l’ordonnance du 24 décembre 1992.
La Cour constate que le tribunal de commerce de Rodez a rendu son jugement le 11 avril 2000, après avoir statué sur l’opposition formée par la requérante. Elle estime d’une part que ce grief se confond en réalité avec le grief tiré de la durée de la procédure ci-après examiné. D’autre part, elle considère, eu égard au jugement du 11 avril 2000, par lequel le tribunal de commerce de Rodez déclara non avenue l’ordonnance du 24
décembre
1992, que la requérante ne peut plus se prétendre victime de la violation alléguée, comme l’exige l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable au sens de l’article 6
§
1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes
A titre principal, le Gouvernement plaide que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article
35 §
1 de la Convention. Selon lui, l’intéressée aurait dû saisir les juridictions françaises d’une action en responsabilité dirigée contre l’Etat et fondée sur l’article
L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire.
Il rappelle qu’il fait état de cette possibilité offerte par le droit interne à chaque fois que se pose un problème de durée. Il souligne que ce recours se fonde désormais sur une jurisprudence consolidée. Il fait en particulier référence à un jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5
novembre
1997 qui, selon lui, a élargi la notion de déni de justice à «
tout manquement de l’Etat à son devoir de protection juridictionnelle de l’individu qui comprend le droit pour tout justiciable de voir statuer sur ses prétentions dans un délai raisonnable
».
Il ajoute que ce jugement a été confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 20
janvier
1999, qui constitue, selon lui, un arrêt de principe. Cette jurisprudence a trouvé à s’appliquer à plusieurs reprises. Ainsi en est-il de deux jugements du tribunal de grande instance de Paris des 9
juin et 22
septembre
1999.Cette évolution jurisprudentielle a été, par ailleurs, largement commentée dans la presse spécialisée.
En réponse, la requérante fait référence à la décision de la Cour du 7
novembre
2000 dans l’affaire Van der Kar et Lissaur van West c. France (requêtes n
os
44952/98 et 44953/98). Elle souligne qu’à la date d’introduction de sa requête le 27 janvier 1999, l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999 venait d’être rendu, et conclut qu’il ne pouvait lui être reproché de n’avoir pas épuisé, avant de saisir la Cour, un recours interne qui ne présentait pas, à cette époque-là, les caractères de certitude et d’efficacité requis.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Se pose donc en premier lieu la question de savoir si l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement se révèle fondée en l’espèce. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c.
France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, §
36). Néanmoins, les dispositions de l’article
35 § 1 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité
voulues
; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20
février 1991, série
A n°
198, pp.
11-12, §
27
; Dalia c. France du 19
février 1998,
Recueil
des arrêts et décisions
1998-I, pp.
87-88, §
38).
La Cour reconnaît qu’il ressort des décisions auquel le Gouvernement se réfère en l’espèce (voir également les autres décisions internes citées par le Gouvernement dans le cadre de l’affaire Van der Kar et Lissaur van West précitée) que le recours en cause fait désormais l’objet d’un usage de plus en plus fréquent, notamment dans le domaine du non-respect du délai raisonnable, les juridictions compétentes appliquant l’article L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention (
Mangualde Pinto c. France
(décision) n° 43491/98, 5.12.00).
Toutefois,
la Cour rappelle que l’épuisement des recours internes s’apprécie, sauf exceptions, à la date d’introduction de la requête devant la Cour. Or
, en l’espèce, elle note que la requête a été introduite le 27
janvier
1999, soit une semaine après le prononcé de l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999. Or, à cette date, cet arrêt n’était pas définitif. En effet, rien ne permettait d’affirmer si un pourvoi en cassation allait ou non être déposé. Ce n’est en effet que le 20
mars 1999, date d’expiration du délai de pourvoi, qu’il a été avéré que l’Etat ne contestait pas l’arrêt de la cour d’appel du 20
janvier 1999, ce qui a été confirmé par la suite et notamment par un important arrêt de l’assemblée plénière de la Cour de cassation du 23
février 2001.
Par conséquent, il ne saurait être reproché à la requérante de n’avoir pas épuisé, avant de saisir la Cour, un recours qui ne présentait pas, à ce moment-là, les caractères de certitude et d’efficacité requis (
Zutter c. France
, (décision), n° 30197/96, 27.6.2000,
Van der Kar et Lissaur
van West c. France
, (décision), n° 44952/98 et 44953/98, 7.11.2000,
Mangualde Pinto c. France
précité). Partant, l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le caractère raisonnable de la durée
Le Gouvernement soutient à titre subsidiaire que le grief est manifestement mal fondé. Selon lui, il existe un lien entre l’instance engagée devant le tribunal de grande instance en contestation du commandement de payer, destiné à faire exécuter l’injonction de payer, et celle engagée devant le tribunal de commerce destinée à juger de la validité de l’ordonnance d’injonction de payer
: le tribunal de grande instance a sursis à statuer à deux reprises. Il en déduit qu’il convient d’envisager globalement la durée des procédures devant les deux juridictions. Le Gouvernement admet que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière, mais souligne que la requérante a multiplié les recours
: elle a déposé une demande en révision de l’ordonnance et une requête en annulation de commandement devant le tribunal de grande instance. Il admet un temps de latence, devant le tribunal de commerce entre le 2
avril
1997, date à laquelle le président fixa une audience au 16 avril suivant, et le 8 septembre 1998, date à laquelle il fixa une nouvelle audience au 7 octobre suivant. Il explique ce délai par la démission du président le 11 juin 1997 et son décès le 8 novembre 1997 - le nouveau président prit ses fonctions le 2
septembre 1997 -, ce qui provoqua des difficultés conjoncturelles d’organisation de la juridiction. Toutefois, eu égard à la durée de la procédure devant le tribunal de commerce, le Gouvernement «
s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui concerne l’appréciation du caractère raisonnable de la durée de la procédure, considérée dans sa globalité
».
La requérante réplique que ses recours ne sont pas à l’origine de l’allongement des procédures et rappelle qu’elle se plaint essentiellement de la longueur de la procédure devant le tribunal de commerce. Elle ajoute qu’en règle générale, les affaires venant à la suite d’une opposition à ordonnance d’injonction de payer sont entendues quelques mois après l’opposition. Elle mentionne qu’elle n’obtint de date d’audience qu’après l’arrivée du nouveau président et qu’il semblerait que l’ancien président n’ait pas voulu réformer sa propre ordonnance et ait fait en sorte que l’affaire ne soit jamais enrôlée.
La Cour constate que la procédure a débuté le 4 janvier 1995 avec l’opposition à l’ordonnance d’injonction de payer et est actuellement pendante devant la cour d’appel de Montpellier. Elle a donc duré, à ce jour, un peu plus de six ans et deux mois. La Cour estime qu’à la lumière des critères consacrés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
» (en particulier complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
oucaides
Greffière
Président