CtEDO 10.07.2001 AI

BERGER contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
10.07.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BERGER contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

cererei nr. 48221/99

presentată de Marie Therese BERGER

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședințând pe 10 iulie 2001 într-o cameră compusă din

Domi Loucaides,

președinte,

J.-P. Costa,

dna F. Tulkens,

dna H.S. Greve,

judecători,

și din

dna S. Dollé,

grefier de secție,

Având în vedere petiția mențională mai sus presentată Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 28 octombrie 1998 și înregistrată pe 20 mai 1999,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

Reclamanta, dna Marie Therese Berger, este o cetățeană franceză, născută în 1932 și reziduind la Champagny–en–Vanoise (Savoie).

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 30 septembrie 1991, reclamanta a semnat un act autentic notarial de leasing imobiliar cu societatea anonimă SOFEBAIL, pentru renovarea unui complex de vacanță care trebuia transformat în locuință mobilată. Reclamanta trebuia să exploateze pe bază individuală fondul comercial. Din sfârșitul anului 1991, reclamanta se plângea că societatea nu finalizase lucrările de renovare conform contractului.

Pe 13 iunie 1994, reclamanta a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva societății pentru fraudă, furt și abuz de încredere.

Pe 5 mai 1997, judecătorul de instrucție a emis o ordonanță de clasare, redactată în termenii următori

:

«

Din audierile părților civile și a reprezentantului SOFEBAIL, precum și din documentele produse de părți, a rezultat că întreaga operație de leasing imobiliar, al cărei mecanism a fost calificat de partea civilă drept fraudă, nu prezintă caracteristicile unei infracțiuni penale. Disputele dintre [reclamantă] și SOFEBAIL sunt în mod evident de natură civilă sau comercială și au dat naștere la diferite proceduri civile sau comerciale înaintea instanțelor civile sau comerciale.

»

Pe 7 mai 1997, reclamanta a apelat această ordonanță.

Pe 10 iulie 1997, camera de punere în acuzare a curții de apel din Colmar a confirmat ordonanța atacată. A considerat că plângerile reclamantei aveau «

caracter în mod evident dilatator

» și că unele dintre alegațiile sale erau «

contradictorii

», «

pur și simplu nefondate

» și «

cu absolut nici o justificare

».

Pe 11 iulie 1997, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Ședința a avut loc pe 24 septembrie 1998. Reclamanta a fost reprezentată de un avocat. Ambele volume ale raportului judecătorului-raporteur fuseseră transmise procurorului general înainte de ședință

; cu toate acestea, reclamanta nu primise o copie a concluziilor sale. Printr-o hotărâre din aceeași zi, Curtea de Casație a declarat pourvoia inadmisibilă, din următoarele motive

:

«

Având în vedere că textul hotărârii atacate permite Curții de Casație să se asigure că, pentru a confirma ordonanța de clasare atacată, camera de punere în acuzare, după ce a analizat faptele denunțate în plângere și a răspuns articolelor esențiale ale memoriului de care era investită, a expus motivele pentru care a considerat că nu există dovezi suficiente împotriva cuiva pentru a fi comis infracțiunile de abuz de încredere și fraudă reprochate sau orice altă infracțiune

;

Având în vedere că mjloacele propuse, care se reduc la discutarea valorii motivelor de fapt și de drept reținute de judecători, nu conțin nici una dintre plângerile pe care articolul

575 al Codului de procedură penală autorizează partea civilă să le formeze împotriva unei hotărâri a camerei de punere în acuzare în absența pourvoi de la procuratura.

»

B.

Dreptul și practica interne relevante

1.

Articolul

575 al Codului de procedură penală este redactat în termenii următori

:

«

Partea civilă nu poate face recurs la Curtea de Casație împotriva hotărârilor camerei de punere în acuzare decât dacă procuratura face recurs. Cu toate acestea, propriul recurs al acesteia este admisibil în următoarele cazuri

:

1° Când hotărârea camerei de punere în acuzare a declarat că nu există caz de a instrui

;

2° Când hotărârea a declarat inadmisibilitatea acțiunii părții civile

;

3° Când hotărârea a acceptat o excepție care termină acțiunea penală

;

4° Când hotărârea a pronunțat, din oficiu sau la cererea oricărei părți, incompetența instanței saisie

;

5° Când hotărârea a omis să se pronunțe asupra unui cap de punere în acuzare

;

6° Când hotărârea nu îndeplinește, formal, condițiile esențiale ale existenței sale legale

;

7° În materia lezării drepturilor individuale așa cum sunt definite în articolele 224-1 la 224-5 și 432-4 la 432-6 ale Codului penal.

»

Curtea de Casație a confirmat conformitatea articolului

575 cu dispozițiile articolului

6 al Convenției. Într-o hotărâre recentă, camera penală amintește că nu există incompatibilitate între cele două articole de mai sus, «

victima dispunând de recurs în fața instanțelor civile pentru a-și face valabil drepturile

» (Cass. crim. 23 noiembrie 1999, Société Besnier Charchigne, Bull. crim. nr.

268).

2.

În zilele noastre, procurorul general informează înainte de ziua ședinței avocații părților cu privire la sensul propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor avocați, cauza este discutată, aceștia au posibilitatea de a replica la concluziile respective oral sau printr-o notă în deliberare (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c.

Franța din 31 martie 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

II, p.

666, §

106).

1.

Invocând articolul

6 §

1 al Convenției, reclamanta se plânge că a existat încălcarea principiului egalității armelor din cauza deciziei Curții de Casație de a declara pourvoia inadmisibilă din lipsă de recurs din partea procuraturii.

2.

Invocând aceeași dispoziție, reclamanta se plânge, de asemenea, de caracterul inechitabil al procedurii în casație din cauza transmiterii ambelor volume ale raportului judecătorului-raporteur procurorului general înainte de ședință și din lipsă de comunicare către reclamantă a concluziilor acestuia.

1.

Reclamanta se plânge de respingerea pourvoi sale conform articolului

575 al Codului de procedură penală.

Invocă articolul

6 §

1 al Convenției, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate în termenii următori

:

«

Orice persoană are dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)

»

Guvernul reamintește mai întâi că, indiferent de posibilitățile de intervenție oferite de procedura penală părților civile, obiectivul primar al dreptului penal nu privește repararea prejudiciilor acestora, ci urmărirea și pedepsirea autorilor infracțiunilor. Acesta este principiul care stă la baza dispozițiilor articolului

575 al Codului de procedură penală. Limitarea impusă de acest articol la capacitatea părții civile de a face recurs la Curtea de Casație rezultă atât din natura hotărârilor camerelor de punere în acuzare, cât și din locul acordat acțiunii civile în procesul penal. Camerele de punere în acuzare nu se pronunță pe fond asupra cauzei, adică nu se pronunță asupra vinovăției inculpatului, ci controlează bunul mers al instrucției și sunt în special conduse, la acest titlu, să determine cursul potrivit al urmăririi penale – trimitere în fața unei instanțe de judecată sau clasare. Cât privește acțiunea civilă, aceasta este doar o acțiune accesoriul acțiunii penale, care este în principiu inițiată de procuratură. De aceea, dacă procuratura nu consideră util să formeze recurs împotriva hotărârii camerei de punere în acuzare atacate, interesul general nu justifică ca partea civilă să beneficieze și de acest drept, decât dacă decizia prejudiciază grav interesele sale. În orice caz, partea civilă păstrează întotdeauna posibilitatea de a acționa în fața instanțelor civile pentru a solicita indemnizația prejudiciului.

Pentru cauza prezentă, Guvernul notează că decizia de inadmisibilitate renunțată de camera penală a fost precedată de o verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, trebuie constatat că pourvoia în casație formată de reclamantă nu a fost privată de orice efect, deoarece a determinat Curtea de Casație să examineze, cel puțin pe scurt, pretențiile pe fond invocate și să controleze regularitatea deciziei atacate. În plus, Guvernul subliniază că plângerea reclamantei fusese deja examinată de două ordine jurisdicționale succesive care ajunseseră la aceeași concluzie.

Reclamanta răspunde că nu ar trebui să cenzureze sau să reducă aplicația generală voită de articolul

6 al Convenției.

Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere ridică întrebări grave de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererei, dar necesită un examen pe fond

; rezultă că această plângere nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu a fost găsit nici un alt motiv de inadmisibilitate.

2.

Potrivit reclamantei, faptul că, în fața camerei penale a Curții de Casație decizionând asupra recursuluii formulat împotriva hotărârii curții de apel din Colmar din 10 iulie 1997, raportul judecătorului-raporteur și concluziile procurorului general nu fuseseră comunicate nici ei și nici avocatului ei și că nu putuseră în consecință să le răspundă, se analizează ca o încălcare a principiului egalității armelor și a dreptului ei la un proces echitabil, garantat de articolul

6 §

1 al Convenției.

Asupra netrasmiterii ambelor volume ale raportului judecătorului-raporteur către părți

Guvernul reamintește rolul acordat acestui magistrat, încărcat cu examinarea cu o obiectivitate deplină a cauzei care face obiectul unui recurs. Acest examen are un dublu scop, vizând pe de o parte verificarea admisibilității recursuluii și regularitatea documentelor transmise, și pe de altă parte redactarea unui raport scris. O practică vrea ca avocații părților să fie informați despre aceasta printr-o notă pe rol difuzată la Baroul avocaților consilieri opt zile înainte de ședință

; văzând această notă, avocații părților ar putea aprecia oportunitatea depunerii unei note suplimentare sau discutării cauzei la ședință. Cu toate acestea, referindu-se la jurisprudența Curții (hotărârea Reinhardt și Slimane–Kaïd, op. cit.), Guvernul se remite la înțelepciunea Curții cu privire la temeinicia acestei plângeri.

Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere ridică întrebări grave de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererei, dar necesită un examen pe fond

; rezultă că această plângere nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului

35 §

3 al Convenției. Nu a fost găsit nici un alt motiv de inadmisibilitate.

Asupra necomunicării concluziilor procurorului general către părți

Guvernul reamintește practica potrivit căreia avocații părților sunt informați cu privire la sensul concluziilor procurorului general și au posibilitatea de a le replica, fie luând cuvântul după intervenția sa, fie prezentând o notă în deliberare. Reamintește că Curtea a judecat că această practică este de natură să ofere părților «

posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase ale procurorului general și de a le comenta în condiții satisfăcătoare

» (hotărârea Reinhardt și Slimane

Kaïd precitată, p.

666, §

106). Pentru cauza prezentă, Guvernul notează că faptele cauzei sunt contemporane hotărârii Curții menționate mai sus. În consecință, avocatul reclamantei a dispus efectiv de posibilitatea de a cunoaște sensul general al concluziilor procurorului general înainte de ședința în fața camerei penale. Această plângere ar fi deci neîntemeiată.

Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței, un stat care se dotează cu o Curte de Casație are obligația de a se asigura că justiția beneficiază de garantiile fundamentale ale articolului

6 (a se vedea, între altele, hotărârea Ekbatani c.

Suedia din 26 mai 1988, seria

A nr.

134, p.

12, §

24).

Or, dacă este adevărat că, în procedura în fața camerei penale a Curții de Casație, concluziile procurorului general nu sunt comunicate părților, Curtea notează că există în zilele noastre o practică, potrivit căreia procurorul general informează înainte de ziua ședinței avocații părților cu privire la sensul propriilor concluzii și, atunci când, la cererea acestor avocați, cauza este discutată, aceștia au posibilitatea de a replica la concluziile respective oral sau printr-o notă în deliberare. Curtea a judecat deja că această practică, care exista la momentul faptelor cauzei, este de natură să ofere părților «

posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase ale procurorului general și de a le comenta în condiții satisfăcătoare

» (hotărârea Reinhardt și Slimane

Kaïd op. cit.). Prin urmare, reclamanta, care era asistată de un avocat, ar fi putut beneficia de aceasta. Nu a existat deci nici o încălcare a principiului egalității armelor.

Rezultă că această plângere trebuie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolului

35

§§

3 și

4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

admisibilă,

cu toate mijloacele de fond rezervate, plângerea privind decizia Curții de Casație de a declara pourvoia reclamantei inadmisibilă din lipsă de recurs din partea procuraturii, precum și plângerea din netrasmiterea raportului judecătorului-raporteur către părți

;

Declară

petiția inadmisibilă pentru restul.

Grefiер

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-12-03
0,95
AFFAIRE BERGER c. FRANCE
d’une procédure pénale avec constitution de partie civile devant la Cour de cassation. 4. La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affai
CtEDO 2001-01-16
0,94
TEYSSEYRE contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 51541/99 présentée par Claudine TEYSSEYRE contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 janvier 2001 en une chambre co
CtEDO 2000-05-04
0,94
BERTOGLIATI contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40195/98 présentée par Suzanne BERTOGLIATI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 mai 2000 en une chambre composée
CtEDO 2001-05-10
0,94
TEYSSEYRE contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE Requête n° 51541/99 présentée par Claudine TEYSSEYRE contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 mai 2001 en une chambre composée de MM. L. Loucaides, prési
CtEDO 2000-07-11
0,93
S.G. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40669/98 présentée par S.G. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 juillet 2000 en une chambre composée de M. W. F
Sursă