IMMOBILIARE ANBA v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
IMMOBILIARE ANBA v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31916/96, de către IMMOBILIARE ANBA împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 20 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 14 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o companie cu sediul în Milano. Este reprezentată în fața Curții de către G. Minoli, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat N.S.H.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 19 februarie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin hotărârea din 25 iulie 1987, Magistratul a refuzat să mențină valabilitatea anunțului de renunțare și respingere a jurisdicției din cauza valorii cauzei și a indicat că Curtea de District din Milano a avut competența de a-l auzi. La 15 septembrie 1987, reclamantul a reluat procedurile în fața Curții de District din Milano pentru încheierea închirierii închirierilor a expirat la 29 iunie 1987 și a concediului din sediul respectiv. Curtea a deliberat la 10 ianuarie 1989 și într-o hotărâre a aceleiași date, al cărei text a fost depus în registr la 20 februarie 1989, a permis cererea reclamantului și a ordonat ca sediile să fie anulate în termen de șase luni de la data în care hotărârea să devină executibilă. La 31 mai 1989, hotărârea Curții de District din Milano a devenit executibilă. La 11 noiembrie 1989, reclamantul a notificat locatarul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 22 noiembrie 1989, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 20 decembrie 1989. Între 20 decembrie 1989 și 13 martie 1999, judecătorul a făcut 42 de încercări de recuperare a posesiunii, la 20 decembrie 1989, 26 martie 1990, 7 Mai 1990, 22 octombrie 1990, 14 ianuarie 1991, 25 februarie 1991, 9 aprilie 1991, 20 mai 1991, 27 iunie 1991, 19 septembrie 1991, 24 octombrie 1991, 28 noiembrie 1991, 16 ianuarie 1992, 25 februarie 1992, 9 aprilie 1992, 15 iunie 1992, 29 septembrie 1992, 22 ianuarie 1993, 23 aprilie 1993, 9 iulie 1993, 11 octombrie 1993, 17 ianuarie 1994, 11 aprilie 1994, 20 iunie 1994, 20 Octombrie 1994, 23 ianuarie 1995, 27 aprilie 1995, 24 iulie 1995, 23 octombrie 1995, 29 ianuarie 1996, 28 mai 1996, 26 septembrie 1996, 19 decembrie 1996, 27 martie 1997, 24 iunie 1997, 30 septembrie 1997, 11 decembrie 1997, 12 martie 1998, 28 mai 1998, 24 septembrie 1998, 15 decembrie 1998 și 13 martie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 26 aprilie 1999, reclamantul a recuperat posesia sediilor cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 10 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului