Immobiliare Anba împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31916/96, de către IMMOBILIARE ANBA împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 20 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 14 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o companie cu sediul în Milano.

Este reprezentată în fața Curții de către G. Minoli, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat N.S.H.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 19 februarie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin hotărârea din 25 iulie 1987, Magistratul a refuzat să mențină valabilitatea anunțului de renunțare și respingere a jurisdicției din cauza valorii cauzei și a indicat că Curtea de District din Milano a avut competența de a-l auzi. La 15 septembrie 1987, reclamantul a reluat procedurile în fața Curții de District din Milano pentru încheierea închirierii închirierilor a expirat la 29 iunie 1987 și a concediului din sediul respectiv.

Curtea a deliberat la 10 ianuarie 1989 și într-o hotărâre a aceleiași date, al cărei text a fost depus în registr la 20 februarie 1989, a permis cererea reclamantului și a ordonat ca sediile să fie anulate în termen de șase luni de la data în care hotărârea să devină executibilă. La 31 mai 1989, hotărârea Curții de District din Milano a devenit executibilă. La 11 noiembrie 1989, reclamantul a notificat locatarul care l-a obligat să abandoneze sediul.

La 22 noiembrie 1989, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 20 decembrie 1989. Între 20 decembrie 1989 și 13 martie 1999, judecătorul a făcut 42 de încercări de recuperare a posesiunii, la 20 decembrie 1989, 26 martie 1990, 7 Mai 1990, 22 octombrie 1990, 14 ianuarie 1991, 25 februarie 1991, 9 aprilie 1991, 20 mai 1991, 27 iunie 1991, 19 septembrie 1991, 24 octombrie 1991, 28 noiembrie 1991, 16 ianuarie 1992, 25 februarie 1992, 9 aprilie 1992, 15 iunie 1992, 29 septembrie 1992, 22 ianuarie 1993, 23 aprilie 1993, 9 iulie 1993, 11 octombrie 1993, 17 ianuarie 1994, 11 aprilie 1994, 20 iunie 1994, 20 Octombrie 1994, 23 ianuarie 1995, 27 aprilie 1995, 24 iulie 1995, 23 octombrie 1995, 29 ianuarie 1996, 28 mai 1996, 26 septembrie 1996, 19 decembrie 1996, 27 martie 1997, 24 iunie 1997, 30 septembrie 1997, 11 decembrie 1997, 12 martie 1998, 28 mai 1998, 24 septembrie 1998, 15 decembrie 1998 și 13 martie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La 26 aprilie 1999, reclamantul a recuperat posesia sediilor cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 10 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați.

În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31916/96 by IMMOBILIARE ANBA against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 March 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 20 February 1996 and registered on 14 June 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is a company based in Milan.

It is represented before the Court by G. Minoli, a lawyer practising in Milan. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicant is the owner of an apartment in Milan, which it had let to N.S.H.R. In a writ served on the tenant on 19 February 1987, the applicant communicated its intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate. By a decision of 25 July 1987, the Magistrate refused to uphold the validity of the notice to quit and declined jurisdiction on account of the value of the case and indicated that the Milan District Court had jurisdiction to hear it. On 15 September 1987, the applicant resumed the proceedings before the Milan District Court for termination of the lease expired on 29 June 1987 and vacation of the premises.

The court deliberated on 10 January 1989 and in a judgment of the same date, the text of which was deposited with the registry on 20 February 1989, allowed the applicant’s claim and ordered that the premises be vacated within six months as from the date on which the judgment would become enforceable. On 31 May 1989, the Milan District Court judgment became enforceable. On 11 November 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 22 November 1989, it served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 20 December 1989. Between 20 December 1989 and 13 March 1999, the bailiff made 42 attempts to recover possession, on 20 December 1989, 26 March 1990, 7 May 1990, 22 October 1990, 14 January 1991, 25 February 1991, 9 April 1991, 20 May 1991, 27 June 1991, 19 September 1991, 24 October 1991, 28 November 1991, 16 January 1992, 25 February 1992, 9 April 1992, 15 June 1992, 29 September 1992, 22 January 1993, 23 April 1993, 9 July 1993, 11 October 1993, 17 January 1994, 11 April 1994, 20 June 1994, 20 October 1994, 23 January 1995, 27 April 1995, 24 July 1995, 23 October 1995, 29 January 1996, 28 May 1996, 26 September 1996, 19 December 1996, 27 March 1997, 24 June 1997, 30 September 1997, 11 December 1997, 12 March 1998, 28 May 1998, 24 September 1998, 15 December 1998 and 13 March 1999. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 26 April 1999, the applicant recovered possession of the premises with the assistance of the police. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about its prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of its apartment. 2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that its inability to recover possession of its apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies.

They submit that it has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. It argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding.

This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding.

This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate. The applicant argues that the impossibility to repossess its apartment during 10 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of its right under Article 1 of Protocol No. 1. Its argues that in the Italian legal system tenants are overprotected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President