D'OTTAVI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
D'OTTAVI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33113/96 de Luca D’OTTAVI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 mai 1995 și înregistrată la 23 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1967 și trăiește în Cave. El este reprezentat în fața Curții de către dl Sebastiano Russo, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: F.D. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.C. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 20 octombrie 1987, el a comunicat intenția sa de a termina închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin hotărârea din 30 aprilie 1990, al căror text a fost depus în registrul din 3 mai 1990, Magistratul Roma a declarat încetarea închirierii închirierilor și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 noiembrie 1990. Hotărârea a fost respinsă la 24 septembrie 1990. La 17 ianuarie 1991, F.D. a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 28 februarie 1991, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 aprilie 1991. Între 15 aprilie 1991 și 27 mai 1993, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, F.D. nu a avut dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Într-o dată neespecificată, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 28 februarie 1994, el a notificat chiriașul care a solicitat-o să scape de sediul. La 3 mai 1994, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 mai 1994. Între 10 mai 1994 și 1 decembrie 1998, judecătorul a făcut 24 încercările de recuperare a posesiunii, la 10 mai 1994, 17 iunie 1994, 21 iulie 1994, 5 octombrie 1994, 10 noiembrie 1994, 24 ianuarie 1995, 21 martie 1995, 7 iunie 1995, 4 septembrie 1995, 23 noiembrie 1995, 6 februarie 1996, 3 mai 1996, 24 iulie 1996, 16 octombrie 1996, 4 decembrie 1996, 13 februarie 1997, 22 aprilie 1997, 24 iunie 1997, 2 septembrie 1997, 4 decembrie 1997, 4 martie 1998, 4 iunie 1998, 3 septembrie 1998 și 1 Decembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea de expulziuni, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998, procedura de executare a fost suspendată. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență polițienă - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului