D'OTTAVI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33113/96 de Luca D’OTTAVI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 mai 1995 și înregistrată la 23 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1967 și trăiește în Cave. El este reprezentat în fața Curții de către dl Sebastiano Russo, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: F.D. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.C. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 20 octombrie 1987, el a comunicat intenția sa de a termina închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin hotărârea din 30 aprilie 1990, al căror text a fost depus în registrul din 3 mai 1990, Magistratul Roma a declarat încetarea închirierii închirierilor și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 noiembrie 1990. Hotărârea a fost respinsă la 24 septembrie 1990. La 17 ianuarie 1991, F.D. a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 28 februarie 1991, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 aprilie 1991. Între 15 aprilie 1991 și 27 mai 1993, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, F.D. nu a avut dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Într-o dată neespecificată, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 28 februarie 1994, el a notificat chiriașul care a solicitat-o să scape de sediul. La 3 mai 1994, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 mai 1994. Între 10 mai 1994 și 1 decembrie 1998, judecătorul a făcut 24 încercările de recuperare a posesiunii, la 10 mai 1994, 17 iunie 1994, 21 iulie 1994, 5 octombrie 1994, 10 noiembrie 1994, 24 ianuarie 1995, 21 martie 1995, 7 iunie 1995, 4 septembrie 1995, 23 noiembrie 1995, 6 februarie 1996, 3 mai 1996, 24 iulie 1996, 16 octombrie 1996, 4 decembrie 1996, 13 februarie 1997, 22 aprilie 1997, 24 iunie 1997, 2 septembrie 1997, 4 decembrie 1997, 4 martie 1998, 4 iunie 1998, 3 septembrie 1998 și 1 Decembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea de expulziuni, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998, procedura de executare a fost suspendată. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență polițienă - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33113/96

by Luca D’OTTAVI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 30 May 1995 and registered on 23

September 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1967 and living in Cave. He is represented before the Court by Mr Sebastiano Russo, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

F.D. was the owner of an apartment in Rome, which he had let to A.C.

In a writ served on the tenant on 20 October 1987, he communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a judgment of 30 April 1990, the text of which was deposited with the registry on 3 May 1990, the Rome Magistrate declared termination of the lease and ordered that the premises be vacated by 30 November 1990. The judgment was made enforceable on 24 September 1990.

On 17 January 1991, F.D. served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 28 February 1991, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 April 1991.

Between 15 April 1991 and 27 May 1993, the bailiff made 13 attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, F.D. was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On an unspecified date the applicant became the owner of the apartment.

On 28 February 1994, he served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 3 May 1994, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 10 May 1994.

Between 10 May 1994 and 1 December 1998, the bailiff made 24

attempts to recover possession, on 10 May 1994, 17 June 1994, 21 July 1994, 5 October 1994, 10 November 1994, 24 January 1995, 21 March 1995, 7 June 1995, 4 September 1995, 23 November 1995, 6 February 1996, 3 May 1996, 24 July 1996, 16 October 1996, 4 December 1996, 13

February 1997, 22 April 1997, 24 June 1997, 2 September 1997, 4

December 1997, 4 March 1998, 4 June 1998, 3 September 1998 and 1

December 1998.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

Pursuant to Section 6 of Law no. 431 of 9 December 1998, the enforcement proceedings were suspended.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. He argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President