DI TULLIO v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34435/97 de Biagio DI TULLIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 18 iulie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 10 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dna G. Mazza Ricci și dl Ricci, avocați care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat pe P.D. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 25 mai 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și l-a convocat pe chiriaș să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 21 octombrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 15 noiembrie 1992. La 2 decembrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 11 ianuarie 1993, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 16 februarie 1993. La 11 februarie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală care a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Între 16 februarie 1993 și 12 mai 1998, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La sfârșitul lunii iunie 1998, chiriașul a eliminat sediul. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34435/97

by Biagio DI TULLIO

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 18 July 1996 and registered on 10

January 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national living in Rome. He is represented before the Court by Mrs G. Mazza Ricci and Mr

M.

Ricci, lawyers practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to P.D.

In a writ served on the tenant on 25 May 1991, the applicant communicated his intention to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1991 and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 21 October 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 15 November 1992.

On 2 December 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 11 January 1993, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 16 February 1993.

On 11 February 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 16 February 1993 and 12 May 1998, the bailiff made thirteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

At the end of June 1998, the tenant vacated the premises.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and that the delay in the enforcement of the order resulted in a denial of his right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President