A.M.M. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
A.M.M. v. ITALY (CtEDO, 2001)
PRIMEA DECIZIE PRIMEI SECȚIUNI CU ADMINISTRABILITATEA cererii nr. 34742/97 de către A.M.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 15 noiembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler judecători Ferrari Bravo , judecător ad hoc și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 7 decembrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 4 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și locuiește în Fiumicino (Rome). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl F.C. Bianca, avocat practicant în Roma. Tatăl reclamantului a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat lui M.G. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 9 martie 1990, el a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 20 iunie 1990, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iulie 1991. La 17 octombrie 1991, tatăl reclamantului a notificat locatarului ce l-a obligat să abandoneze sediul. La 15 noiembrie 1991, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 17 decembrie 1991. Între 17 decembrie 1991 și 17 februarie 1995, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiei. Între timp, la 10 martie 1992, tatăl reclamantului a murit și reclamantul a moștenit apartamentul. La 6 decembrie 1993 și 28 aprilie 1995, reclamantul a formulat o declarație legală în care ea a solicitat urgent ca locație pentru fiicele sale. Între 28 aprilie 1995 și 15 septembrie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, în calitate de reclamant, din 30 septembrie 1997, când a devenit parte la procedura de evacuare, nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 3 aprilie 2000, reclamantul a recuperat apartamentul deoarece chiriașul a eliminat în mod spontan sediul. DREPTUL reclamantul se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Curtea consideră că această plângere ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, care rezultă că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv pentru declararea acestei plângeri inadmisibilă. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecătorul de la Roma a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașului (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos R ozakis Președintele grefierului