A.M.M. v. ITALY

PRIMEA DECIZIE PRIMEI SECȚIUNI CU ADMINISTRABILITATEA cererii nr. 34742/97 de către A.M.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 15 noiembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis dna Tulkens Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler judecători Ferrari Bravo , judecător ad hoc și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 7 decembrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 4 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și locuiește în Fiumicino (Rome). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl F.C. Bianca, avocat practicant în Roma. Tatăl reclamantului a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat lui M.G. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 9 martie 1990, el a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 20 iunie 1990, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iulie 1991. La 17 octombrie 1991, tatăl reclamantului a notificat locatarului ce l-a obligat să abandoneze sediul. La 15 noiembrie 1991, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 17 decembrie 1991. Între 17 decembrie 1991 și 17 februarie 1995, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiei. Între timp, la 10 martie 1992, tatăl reclamantului a murit și reclamantul a moștenit apartamentul. La 6 decembrie 1993 și 28 aprilie 1995, reclamantul a formulat o declarație legală în care ea a solicitat urgent ca locație pentru fiicele sale. Între 28 aprilie 1995 și 15 septembrie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, în calitate de reclamant, din 30 septembrie 1997, când a devenit parte la procedura de evacuare, nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 3 aprilie 2000, reclamantul a recuperat apartamentul deoarece chiriașul a eliminat în mod spontan sediul. DREPTUL reclamantul se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Curtea consideră că această plângere ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, care rezultă că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv pentru declararea acestei plângeri inadmisibilă. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecătorul de la Roma a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașului (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos R ozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34742/97

by A.M.M.

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 15

November 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 7 December 1996 and registered on 4

February 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1938 and living in Fiumicino (Rome). She is represented before the Court by Mr F.C. Bianca, a lawyer practising in Rome.

The applicant’s father was the owner of an apartment in Rome, which he had let to M.G.

In a writ served on the tenant on 9 March 1990, he communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 20 June 1990, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 July 1991.

On 17 October 1991, the applicant’s father served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 November 1991, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 17 December 1991.

Between 17 December 1991 and 17 February 1995, the bailiff made fifteen

attempts to recover possession. In the meantime, on 10 March 1992, the applicant’s father died and the applicant inherited the apartment.

On 6 December 1993 and 28 April 1995, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her daughters.

Between 28 April 1995 and 15 September 1999, the bailiff made seventeen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant, since 30 September 1997, when she became party to the eviction proceedings, was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 3 April 2000, the applicant recovered the apartment because the tenant vacated the premises spontaneously.

THE LAW

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The applicant contests the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Court considers that this complaint raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring this complaint inadmissible has been established.

2.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate resulted in a denial of her right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenant’s eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos R

ozakis

Registrar

President