BLASETTI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
BLASETTI v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 48728/99, de către Egidio și Gabriella BLASETTTI, împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 5 septembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 16 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, care locuiesc în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl A. Barbàra, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A.M.C. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.N. Într-o scrisoare înregistrată din 12 iulie 1990, proprietarul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul i-a spus proprietarului că nu va părăsi sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 18 decembrie 1990, proprietarul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 3 mai 1991, care a fost făcută executivă la 8 iulie 1991, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La o dată neespecificată, F.B, tatăl reclamantului, a devenit proprietarul apartamentului prin transfer de proprietate. La 25 ianuarie 1993, noul proprietar a servit anunț asupra chiriașului ce a solicitat-o să abandoneze sediul. La 12 mai 1993, el a furnizat anunț asupra chiriașului informându-i că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 mai 1993. La 21 mai 1993, judecătorul a făcut o încercare de a recupera posesia care a dovedit că proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 1 iulie 1993, proprietarul a efectuat un al doilea anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să abandoneze sediul. La 23 septembrie 1993, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 septembrie 1993. Între 29 septembrie 1993 și 15 iunie 1995, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 16 martie 1995, proprietarul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. La 16 iulie 1997, proprietarul a servit un nou anunț asupra chiriașului ce a solicitat-o să scape de locație. La 5 septembrie 1997, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 iulie 1997. Între 23 iulie 1997 și 21 noiembrie 1997, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece proprietarul nu a fost acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 20 septembrie 1997, proprietarul a murit și copiii – reclamanții – au moștenit apartamentul. La 21 mai 1998, reclamanții au notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul, iar la 5 iunie 1998, au notificat chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 1 iulie 1998. Între 1 iulie 1998 și 15 iulie 1999, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 septembrie 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu au reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu au contestat justificarea amânării ordonate de judecătorul prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, Curtea remarcă că, deși reclamanții ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedurile de executare care ar fi contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, nu ar fi acționat ilegal, dar nu ar fi putut executa ordinul de expulzare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului