Blasetti împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 48728/99, de către Egidio și Gabriella BLASETTTI, împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 5 septembrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 16 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, care locuiesc în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl A. Barbàra, un avocat care practică în Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A.M.C. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.N. Într-o scrisoare înregistrată din 12 iulie 1990, proprietarul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul i-a spus proprietarului că nu va părăsi sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 18 decembrie 1990, proprietarul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma.

Prin decizia din 3 mai 1991, care a fost făcută executivă la 8 iulie 1991, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La o dată neespecificată, F.B, tatăl reclamantului, a devenit proprietarul apartamentului prin transfer de proprietate. La 25 ianuarie 1993, noul proprietar a servit anunț asupra chiriașului ce a solicitat-o să abandoneze sediul. La 12 mai 1993, el a furnizat anunț asupra chiriașului informându-i că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 mai 1993. La 21 mai 1993, judecătorul a făcut o încercare de a recupera posesia care a dovedit că proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La 1 iulie 1993, proprietarul a efectuat un al doilea anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să abandoneze sediul. La 23 septembrie 1993, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 septembrie 1993. Între 29 septembrie 1993 și 15 iunie 1995, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 16 martie 1995, proprietarul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. La 16 iulie 1997, proprietarul a servit un nou anunț asupra chiriașului ce a solicitat-o să scape de locație.

La 5 septembrie 1997, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 iulie 1997. Între 23 iulie 1997 și 21 noiembrie 1997, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece proprietarul nu a fost acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 20 septembrie 1997, proprietarul a murit și copiii – reclamanții – au moștenit apartamentul. La 21 mai 1998, reclamanții au notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul, iar la 5 iunie 1998, au notificat chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 1 iulie 1998. Între 1 iulie 1998 și 15 iulie 1999, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuată deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 septembrie 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu au reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu au contestat justificarea amânării ordonate de judecătorul prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare.

În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, Curtea remarcă că, deși reclamanții ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedurile de executare care ar fi contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, nu ar fi acționat ilegal, dar nu ar fi putut executa ordinul de expulzare fără asistență de poliție.

În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 48728/99 by Egidio and Gabriella BLASETTI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 5 September 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 16 March 1999, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are two Italian nationals, living in Rome. They are represented before the Court by Mr A. Barbàra, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. A.M.C. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to A.N. In a registered letter of 12 July 1990, the owner informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and asked her to vacate the premises by that date. The tenant told the owner that she would not leave the premises by that date. In a writ served on the tenant on 18 December 1990, the owner reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 3 May 1991, which was made enforceable on 8 July 1991, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. On an unspecified date F.B, the applicants’ father, became the owner of the apartment by transfer of property.

On 25 January 1993, the new owner served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 12 May 1993, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 May 1993. On 21 May 1993, the bailiff made one attempt to recover possession which proved unsuccessful as the owner was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 1 July 1993, the owner served a second notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 23 September 1993, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 September 1993. Between 29 September 1993 and 15 June 1995, the bailiff made eight attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful as the owner was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 16 March 1995, the owner made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. On 16 July 1997, the owner served a new notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 5 September 1997, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 July 1997. Between 23 July 1997 and 21 November 1997, the bailiff made two attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful as the owner was not granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 20 September 1997, the owner died and his children – the applicants – inherited the apartment. On 21 May 1998, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 5 June 1998, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 1 July 1998. Between 1 July 1998 and 15 July 1999, the bailiff made four attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 14 September 1999, the applicants recovered possession of the apartment. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government submit that the applicants have not exhausted domestic remedies, firstly because they had failed to bring proceedings in the administrative courts challenging the refusal to provide police assistance and, secondly, because they had never challenged the justification of the adjournments ordered by the bailiff by lodging an application under Article 617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”) which deals with objections to enforceable acts. With regard to the first objection of non-exhaustion, the Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. With regard to the second objection of non-exhaustion, the Court notes that although the applicants could have applied to the judge responsible for enforcement proceedings challenging the adjournments by the bailiff if they had been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since an objection cannot be lodged against a decision not to provide police assistance, it cannot be deemed to be an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts showing otherwise.

The Government’s objection must therefore be dismissed. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President