CALVO and OTHERS v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 59636/00 de către Paolo CALVO și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 18 aprilie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecătorii doamnei Steiner și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 25 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții sunt resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1949, 1941, 1943, 1946 și 1956 și locuiesc în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care i-au lăsat lui M.P., S.P. și L.P. într-o scrisoare înregistrată din 19 iunie 1991, reclamanții au informat chiriașii că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și le-au solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașilor la 5 iulie 1991, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașii să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 18 decembrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 noiembrie 1992. La 19 decembrie 1992, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul, iar la 20 ianuarie 1993 au notificat chiriașii care le-au informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 5 martie 1993. Între 5 martie 1993 și 2 februarie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 6 octombrie 1998, unul dintre solicitanți, P.C., a făcut o declarație statutară că a cerut urgent ca locație pentru fiul său. La 3 februarie 2000, chiriașii au plecat spontan de imobiliare și reclamanții au recuperat posesia apartamentului. DREPTUL Reclamanții se plâng în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat recours interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 59636/00

by Paolo CALVO and Others

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18 April 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 25 July 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born respectively in 1949, 1941, 1943, 1946 and 1956 and living in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Rome, which they had let to M.P., S.P. and L.P.

In a registered letter of 19 June 1991, the applicants informed the tenants that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1991 and asked them to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenants on 5 July 1991, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenants to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 18 December 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 November 1992.

On 19 December 1992, the applicants served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

On 20 January 1993, they served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 March 1993.

Between 5 March 1993 and 2 February 2000, the bailiff made twenty-seven attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

In the meantime, on 6 October 1998, one of the applicants, P.C., had made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son.

On 3 February 2000, the tenants left spontaneously the premises and the applicants recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the ground that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President